Hai să vă spun cea mai mișto poveste pe care n-am avut timp s-o scriu de pe drum.

O să repet pentru cei care ajung pentru prima oară pe aici: tocmai m-am întors dintr-o deplasare al cărei scop a fost să ajung în cel mai sudic punct al Europei

Ce nu știți voi este că am fost la un pas, la un micron, să nu ajung în cel mai sudic punct al Europei.

Da, de ajuns în Tarifa am ajuns, doar că vedeți voi, Tarifa este un orășel întreg, pe când Punta de Tarifa, respectiv locul unde se află și cel mai sudic punct al Europei este doar insulița din această fotografie. Iar cel mai sudic punct este fix farul pe care vi-l indică săgeata desenată de mine.

Cum ajungi la farul ăla? Păi procedezi în felul următor. Ajungi în Tarifa, cauți parcare circa o oră (dacă ești norocos, dacă nu, se poate și mai mult), lași mașina acolo și-o iei cătinel pe jos, pe digul ăla lung. Apropo, știți care e partea cea mai frumoasă la digul ăla? Separă Mediterana de Oceanul Atlantic. Cum vă uitați voi la fotografie, în dreapta este Mediterana și-n stânga Atlanticul. Iată:

Așa, revenind, ziceam că mergi pe jos pe digul ăla și-n timp ce mergi începe să-ți crească pulsul pentru că știi că vei ajunge într-un punct al Europei în care n-o să ajungi de prea multe ori în viață.

În cazul meu, nu doar că îmi creștea pulsul, dar aveam emoții știind că mă îndrept către punctul care închide cercul. Să știți că eram atât de nerăbdător să ajung, c-am mers la Tarifa direct de la Valencia. Am ajuns seara, cu puțin înainte să apună soarele.

Eram acolo, mergeam pe dig, mă simțeam atât de fericit și în același timp un pic trist, pentru că știam că se încheie un capitol, și abia așteptam să mă văd lângă far scrutând orizontul către Maroc.

Și-am ajuns la capătul digului. Eram deja pișat pe mine de fericire. Moment în care în fața noastră apare asta:

Dacă nu e suficient de clar din fotografie, aia e o poartă de metal. ÎNCUIATĂ. Ferecată cu un lanț de fier gros ca pe mână și un lacăt cât capul meu. Efectiv am simțit cum îmi moare un pic din suflet. Cum, frate, să dai de o poartă încuiată la capătul Europei?

Iar partea și mai „amuzantă” este ca pe poartă se afla acest anunț, afiș, nici nu știu cum să-i spun:

Ca să nu vă chinuiți cu zoom, pe afiș scria asta:

Nu știu cum vedeți voi situația, dar pentru mine faptul că vedeam o adresă de email, pe care cu greu aș fi fost capabil s-o scriu fără s-o greșesc (nu, serios, cât creier să ai să creezi o asemenea adresă de email?) și un număr de telefon, m-au făcut să-mi pierd orice fel de speranță.

Și fix când stăteam deznădăjduit lângă poarta aia, văd venind de pe insuliță o mașină de patrulare Guardia Civil. Îi aștept pe băieți să descuie lăcățoiul ăla și să iasă, după care mă duc la ei. Habla inglés? Și să vezi miracol, unul dintre ei chiar vorbea engleză.

Treabă care nu mi-a folosit la absolut nimic, pentru că omul doar mi-a explicat ce știam deja. Nu se poate intra, dacă vreți să vizitați, sunați la numărul de telefon sau dați email pentru programare. Da’ nu mergeți dumneavoastră un pic cu mine pe insuliță, cât să fac două-trei poze?

Vă dați seama în ce hal de disperare eram dacă am putut să rog un tip de la Guardia Civil așa ceva?

Paranteză. În Spania există așa: poliție locală, poliție normală și Guardia Civil. Cu ăștia din urmă cel mai sănătos e să nu ai treabă niciodată în viață, că băieții nu prea știu de glumă. Oamenii care trăiesc în Spania pot confirma. Am închis paranteza.

Ziceam că l-am rugat să mergem să fac două-trei poze. No puede señor! Da’ nici să mergeți dumneavoastră să faceți? Abia atunci s-a uitat omul ăla la mine cum vă uitați voi la ăia care vorbesc singuri pe stradă: cu un soi de milă.

– Señor, aici este un obiectiv militar. Se vizitează doar cu programare (și mi-a arătat afișul). Buenas tardes!

Au plecat. Am plecat și eu de acolo convins fiind că aia fost tot. Dar mă consolam că măcar am ajuns până la blestemata aia de poartă.

A doua zi, când eram în mașină spre Ronda, o aud pe Mara:

– Nu vrei totuși să sunăm la numărul ăla?

Am zâmbit amar. Oameni buni, faceți un exercițiu de imaginație. Presupuneți că vreți să vizitați un obiectiv turistic din România și-l găsiți închis cu lacăt, având un anunț cu un număr de telefon pe poartă. Vă întreb cât se poate de serios: cam care sunt șansele să răspundă cineva vreodată la numărul ăla de telefon? Că eu știu răspunsul, dar vreau să-l aud și de la voi. De-asta am zâmbit amar.

Până la urmă am sunat. Ce aveam de pierdut?

Șoc și groază, prieteni. A răspuns o tipă care a început să râdă la auzul întrebării „do you speak eanglish?”. A little bit, a zis. În orice caz, vorbea mult mai bine ca mine. 😊

Ăsta a fost momentul în care ciacrele mele au lovit puternic din nou. I-am explicat tipei că vrem să vizităm Punta de Tarifa și ea a zis stați să văd când este programat următorul tur. Și ce credeți, următorul tur era programat EXACT în ziua în care noi părăseam zona și ne mutam în Sevilla. Mai mult de atât, Tarifa ne era în drum, nici măcar nu trebuia să ne abatem din drumul către Sevilla.

Dar cred că mi-am cam epuizat forța ciacrelor cu ocazia asta, că altfel nu-mi explic frigul de pe finalul excursiei.

Așa c-am făcut rezervare pentru tur pe insuliță în ziua de joi 18 aprilie, ora 12:55. M-a pufnit râsul când am auzit ora asta exactă. Trăiesc în România, n-are cum să nu mă pufnească râsul când vorbesc cu funcționari ai statului care zic chestii d-astea imposibile, fie ei și spanioli.

Mai are rost să vă spun că joi am fost în fața porții încă de la ora 12:00? M-am dus, dar în capul meu era că n-o să vină nici dracu’ pentru doi nebuni care vor ei să viziteze insulița. Mă rog, un nebun, că Mara era doar victimă de conjunctură.

Pe la 12:50 i-am și zis Marei că nu cred c-o să vină cineva vreodată. Că probabil râd spaniolii de la Oficiul de Turism de noi și cu curu’, mare lucru dacă n-au o cameră video pe-aici și se uită la noi cum stăm ca proștii în fata porții.

La ora 12:54, am auzit din spate, de pe dig:

– Hola!

Venise ghida noastră care adusese cu ea încă vreo 15-20 de săriți de pe fix care voiau și ei să vadă cum e dincolo de poarta aia. Români nu mai erau, am detectat în grup, pe lângă spaniolă, engleză de Scoția (sau Irlanda, sau Țara Galilor, că nu le pot deosebi), poloneză, cehă și franceză.

Apropo, aici trebuie să fac un gest de curaj și să scriu asta: ghida era una bucată căpreoară spaniolă, foarte zveltă, foarte frumoasă, blondă, bronzată și tatuată pe brațe, pe la treij’ de anișori. Când vorbea engleză cu accent spaniol aveai impresia că așa ar vorbi și Ăl de Sus dacă ar fi o femeie, blondă care vorbește spaniolă.

Am făcut precizarea asta că poate ajungeți prin zonă și dacă știți cum e ghida, o să aveți spor mai mare la făcut rezervare. 😊 Sper din suflet să fie articolul prea lung ca să-l citească Mara până la final. Dacă nu, mi-a făcut plăcere să vă cunosc.

Și uite așa am avut parte de tur ghidat, cu explicații și povești despre Punta de Tarifa care a fost, încă de pe vremea fenicienilor, poarta maritimă de intrare în Europa. Povești care merită doar ele un articol separat. Acum și-așa m-am lungit prea mult.

Am făcut, desigur, și singurele două fotografii care contează:

Poarta văzută din interior

Farul