7,226 cititori

Nesimțirea e fascinantă

Sunt fascinat de cetățenii ce reușesc să aibă convorbiri telefonice, care conțin detalii relativ initime despre viețile lor, în vagonul de metrou supra-aglomerat. Relaxați, cu voce tare, de parcă sunt singuri cuc în livingul din casa de la țară, unde se mai aude doar troznetul lemnelor care ard ușurel în șemineu. Sunt fascinat, vă spun, de fiecare dată când îi întâlnesc mă uit la ei plin de admirație mută.

Pot să înțeleg că te sună șeful chiar când ești în metrou și n-ai de ales, trebuie să-i răspunzi, că nebunul dracu’ e în stare să te dea afară sau să te lase fără prima de Crăciun. Pot să înțeleg c-ai lăsat copilul bolnav acasă și în condițiile astea răspunzi la telefon chiar dacă ești într-o întâlnire privată cu Papa. Pot să înțeleg când „arde” ceva și vei răspunde în orice condiții. Pot să înțeleg chiar și nevoia de a-ți hrăni glanda, până la urmă foamea e cea care ne-a împins să ne dăm jos din copaci, să scurmăm după râme și, în cele din urmă, să ajungem bipezi.

Continuarea

5,514 cititori

Nu ne naștem fotografi

O să profit că tocmai s-a încheiat sezonul miilor de poze din concedii, de pe toate plajele lumii, din toate orașele planetei, cu toate felurile de mâncare posibile și imposibile, și-o să las aici niște sfaturi care vor face mult mai ușor de privit toate fotografiile celor care vor ține seama de ele vara viitoare. Sau cu orice altă ocazie când se simt în dispoziție „fotografică”. Da, știu, am mai scris despre asta, dar o să revin iar și iar pe subiect până o să vedem niște fotografii la limita decenței pe facebook și instagram.

Continuarea

3,373 cititori

Mi-am luat pălărie nouă

Text scris de colegul Ionuț. Care text a fost de fapt un comentariu la postarea de alaltăieri, dar n-aveam cum să-l las să se piardă așa.

Asta-mi aduce aminte de cretacicul timpuriu, în anul întâi de facultate, când mi-au luat ai mei primul mobil, un Siemens A35, un bolovănel mic și simpatic, dar care fusese destul de scump la vremea aia (vârf de gamă, deh)

Într-un weekend am plecat mai mulți la mare. Cum pe atunci se fura în draci de pe prosoape (nu știu cum o fi acum că n-am mai vizitat litoralul românesc de vreo 14 ani), îmi cumpărasem o pălărie d-aia de pescar, cuib de păsărele, care avea un buzunar mare fix în frunte. Acolo îmi băgam telefonul și toți banii pe care-i aveam la mine când mă plimbam pe plajă doar în slip și nu rămânea nimeni la prosop. Fără haine mai rămăsesem în trecut, dar banii și mobilul erau vitali. Arătam cam ciudat cu “umflătura” pe cap dar mi se rupea.

Continuarea

6,136 cititori

Stresul ăsta mă ucide

Sunt câţiva ani buni de când m-am pricopsit cu un nou tip de stres. Nu ştiu dacă are vreo denumire ştiinţifică şi nici măcar dacă-şi face simţită prezenţa şi la alții. Tot ce știu e că e deosebit de puternic şi mă loveşte zdravăn când mi-e lumea mai dragă și doar când mă aflu în locuri în care ar trebui să mă relaxez. De exemplu, la cinema, când mă uit şi eu liniştit la câte un film.

Partea şi mai rea este că, dacă mă pocneşte încă de la începutul filmului, s-a terminat cu șmecheria. Până la final, mă perpelesc, mă foiesc de pe o parte pe alta, mintea îmi fuge aiurea, înjur în gând sau în şoaptă, îmi pun tot felul de întrebări şi altele de acelaşi gen. Ce să mai, stres din ăla adevărat, la un pas de depresie. Degeaba încerc să reintru în acţiune, nu mai sunt în stare nici să-mi dau seama care e “ăla bun” şi ce mârlanii mai trânteşte “bad guy-ul”. Teroare, vă spun, mai bine m-aş ridica de pe scaun să plec acasă, oricum nu mai am linişte până la genericul de final. Continuarea

5,266 cititori

Metroul e apă de ploaie pe lângă ratb

Autobuzul e aproape gol. Se apropie stația unde tre’ să cobor, așa că mă îndrept agale spre ieșire. Lângă mine mai e un tip. Stăm amândoi și așteptăm să oprească.

Deodată, un cetățean care până atunci zăcuse liniștit pe-un scaun, se ridică vijelios, vine în spatele nostru, ne împinge cu simț de răspundere, se strecoara centimetru cu centimetru, dar până la urmă, victorie, reușește: e primul la ușă.

Continuarea

4,990 cititori

Codul bunelor maniere lovește de unde nu te aștepți

Gagiul care stă în fața mea are niște căști cu cristale swarowski sau ceva. De lucit oricum lucesc binișor, sunt ce trebuie, ce să mai. Ascultă muzică și scrolează liniștit pă Facebook. Se mai oprește la câte o poză cu vreo gagică. Dacă vede țâțe dă like. Îl înțeleg perfect, e un om simplu, și eu fac la fel.

Continuarea

5,034 cititori

Cu moartea pre touchscreen călcând

Sună telefonul. Număr necunoscut. Deși mi-am promis de-atâtea ori să nu mai răspund la numere pe care nu le știu, fac imprudența să nu-mi respect promisiunea nici de data asta.

– Da, zic.

– Bună ziua! Sunt Gigel Gigescu de la Vodafone, v-am sunat în legătură cu numărul pentru care ați făcut cerere de trecere de la abonament la cartelă. Vrem să vă facem o ofertă mai bună, poate vă răzgândiți.

Continuarea

5,243 cititori

Cine, io? N-am făcut nimic, boss

În cooperativa despre care v-am mai povestit, unde prestam eu ca vajnic agent de vânzări (scuze, am vrut să zic “cel mai bun vânzător ever”, da’ mi s-a făcut oleacă rușine), la un moment dat onor conducerea a luat înțeleapta hotărâre de a importa telefoane mobile. Mai precis, smartphone-uri, pentru că de ce nu, piața stătea să explodeze și să le dăm românilor telefoane dacă asta vor.

Dăcât că treaba asta nu e chiar așa de simplă cum crede lumea. Nu e simplă nici când ești vreun brand de renume, d-apăi când vrei să le bagi pe gât oamenilor o marcă a cărei denumire vă rog să mă credeți că n-am putut să mi-o amintesc oricât am încercat. În sensul în care românii vor produse ieftine, de calitate și la care să aibă garanție minim 99 de ani.

Continuarea

4,660 cititori

Căștile salvatoare și rochița pentru revelion

Dacă e sâmbătă, e Elena

31 decembrie, aproape ora 19.30. Juma’ de oră de muncă mai aveam pe anul trecut. În prăvălie nu mai era nici țipenie de client. Doar noi angajații patriei. Simțeam deja cum intra (adânc) în mine plictiseala, așa c-am luat calea biroului cu gândul să-mi asez trupul de milfă pe scaun și să aștept. Ce să vă zic?! Doar ochii albaștri ca marea mi se mai mișcau rar. Și cum stăteam eu așa clipind foarte rapid de frică să nu se atingă prea mult ploapele și să adorm, observ pe monitorul camerelor de supraveghere o umbră printre rafturi. Continuarea

9,600 cititori

Parentingul ăsta modern mă depășește rău de tot

Mdeci am ajuns alaltăieri la un specatcol de teatru. N-o să vă dau numele piesei că nu vreau să le fac oamenilor ălora mai mult rău decât își fac singuri. Și nu despre calitatea actului teatral voiam să vorbesc.

Spectacolul cu pricina are ca tematică modul în care a scăzut calitatea învățământului din spatiul carpato-danubiano-pontic și mai ales cum se reflectă asta asupra elevilor. Treabă bună, m-ar fi interesat subiectul. Atât că oamenii care se ocupă de promovarea lui au greșit nițel targetul de public către care ar trebui să se adreseze. În sensul în care în loc să se orienteze spre părinți și profesori, m-am trezit într-o sală plină ochi de copii între 12 și 14 ani. Mno bine, n-o fi foc, copiii sunt și ei tot ca niște oameni, dăcât că mai mici. Așa că m-am îndesat bine în scaun și-am așteptat să înceapă.

Continuarea