Articol scris de Iulia.

…

Băi frați și surori, tre să vă mărturisesc ceva. Știu că e posibil ca această mărturisire să vă schimbe complet părerea despre mine – și nu în bine – dar aia e, mi-o asum.

Tre să vă zic sincer și cinstit că una dintre (puținele, de altfel) plăcerile mele vinovate e să mă joc Solitaire pe telefon.

Mda. Asta e, asta sunt, n-am ce-i face.

Acu, tre să vă mai spun și că este foarte posibil și chiar probabil să fiu unul dintre cei mai proști jucători de Solitaire din lume. Și asta din simplul motiv că nu-s genul care să stea, să se gândească, să facă socoteli și combinații – stai, că dacă pun cartea asta aici, dup-aia o să o pot pune pe aia acolo sau altele din filmul ăsta.

Nu, nene. Io dau cu deștu’ în ecran ca apucata, roșu-negru-roșu-negru-roșu-negru.

Când merge șmecheria și îmi iese pasența (sau pasiența? Hm, o să mă uit după ce termin de scris), mă bucur ca prostu’.

Când nu, dau din deșt fără vreo mustrare de conștiință – New Game, sănătate, bucurii.

Am constatat că e un mod foarte bun de a-mi goli mintea de absolut orice, așa că atunci când simt nevoia să iau o pauză de la ce mă înconjoară, pac, bag rapid un Solitaire.

Acu să nu vă imaginați că mă joc cu orele sau că bag vreun ban în toată tărășenia asta (chiar așa, oare o fi existând și Solitaire pe bani? Gen ca la poker? Știe careva?), că nu e cazul.

Imaginați-vă că un joc durează cam un minut – două, așa că mă joc uneori un 5 – hai, 10 minute și cam aia e.

E, și cum mă joc io așa joculețul ăsta tâmpițel, pe măsură ce mai câștig, ăla îmi zice: Bravo, făi, maimuțo! Ești tare! Ai trecut la nivelul următor și ai obținut un titlu nou!

Și mă gâdilă la orgoliu cu titluri care mai de care mai pompoase: ba-mi zice Regina Treflelor, ba Magicianul Inimilor Roșii, ba Stăpânul Așilor – na, d-astea, de să te facă să dai în continuare cu deștu ca apucatu.

E, da faza mișto acum urmează. Că într-o zi, pe când mă jucam eu acoloșa, cu mintea golită de orice gânduri, termin cu succes un joc și numa ce-mi zice ăla ceva de genul: Acu că ai ajuns la nivelul ăsta, e momentul să-ți alegi un pseudonim de jucător adevărat.

Sau ceva p-acolo.

Evident, cum eu am atenția unei șaibe, n-am băgat neapărat în seamă ce-a zis ăla acolo, așa că am dat acolo clic pe Dada, bine, Next, Next, zi ca tine și fă cărțile, nu-mi mai pierde vremea.

Și mi-am văzut liniștită de joc.

A doua zi însă, când să intru să mai dau o pasiență (am verificat între timp, se pare că în DEX apar ambele – și pasență, și pasiență), numa ce mă întâmpină ăla cu „Bun venit, UmberVilla235”!

Îu. Ce alea, bre? Cine-i UmberVilla235 și ce caută în telefonul meu?!?

După ce m-am holbat preț de câteva secunde la ecran precum curca la contor, undeva în creierașul meu cel neted s-a făcut totuși o conexiune. Și zic, hait, să vezi că ăsta o fi numele meu de cartofor!

Mai dau oleacă cu deștele, găsesc p-acoloșa niște setări, ceva gen Profilul meu și dap, se confirmă: numele meu de mare cartofor online e UmberVilla235!

Prin urmare, dacă v-oți afla cândva, pe undeva, prin online, la vreun turneu internațional de Solitaire, și veți da cu ochii de UmberVilla235, să știți că io sunt, nimeni altcineva! (nu c-aș avea în plan să particip prea curând la vreun astfel de turneu și nici nu știu dac-o exista așa ceva, dar zic să vă spun din timp, că nu se știe ca pământu’)

Acu, vă zic drept, că după ce m-am obișnuit cu ideea că nu mai sunt Bob sau Bobiță, parcă a început să-mi placă cum sună.

Sună așa, oleacă misterios, oleacă periculos, oleacă a personaj din umbră, de nu știi exact dacă-i răufăcător sau agent al ălora buni.

Mda. Vă dau voie să râdeți de mine cât vreți, m-am țicnit la bătrânețe, aia e, nimeni nu-i perfect.

Acum, dacă aveți curaj, vă provoc și pe voi să ziceți dacă aveți plăceri din astea vinovate și care anume sunt. Desigur, puteți comenta sub alt nume, dacă nu vreți să vă dați în vileag.

Cu drag, a voastră

UmberVilla235 😎