Tratatul din ꓲad

Articol scris de Claudiu.

…

Tratatul din Iad

sau ce pățești când gândești prea mult într-un coteț

I. Cogito, ergo groin

Dumnezeu, în momentele Lui de inspirație slabă, a creat conștiința.

A creat-o și a dat-o câtorva specii, experimental, ca un om care testează o rețetă nouă pe musafirii cei mai puțin importanți ai cinei. Oamenii o primiseră primii și o utilizaseră imediat pentru a inventa războiul, impozitele și muzica de ascensor. Delfinii o primiseră și se descurcaseră ceva mai bine – inventaseră jocul și sexul recreațional, ceea ce era, după orice standard obiectiv, o alegere superioară. Câinii primiseră o versiune diluată și o investiseră integral în adorarea unor specii care sigur nu o meritau.

Și, dintr-un accident divin pe care arhivele cerești îl clasificaseră sub rubrica –  Incidente Minore – Creație, conștiința ajunsese și la Napoleon.

Napoleon era un porc.

Nu în sens metaforic, cum spunem noi despre politicieni sau despre șefi. În sens literal, zoologic, fără ironie și fără scuze. Negru, de vreo două sute de kilograme, cu o față care sugera gândire profundă în aceeași măsură în care o stâncă sugerează melancolie – adică deloc la prima vedere, și tulburător de mult la a doua.

Napoleon știa asta.

Acesta era nucleul condiției sale: știa. Ceilalți porci nu știau. Gheorghe, vecinul de coteț, un porc filosofic nul cu privire de bonsai, nu știa nimic și era magnific în ignoranța lui. Mânca. Dormea. Se tăvălea. Respira cu o satisfacție completă care îl transforma, din punct de vedere budist, într-o ființă mai evoluată decât orice om cu anxietate.

Napoleon mânca și știa că mănâncă pentru moarte. Creștea și știa că crește spre cuțit. Respira și număra respirațiile rămase cu o precizie inutilă și deprimantă.

Filosofia lui Napoleon se construise pe trei piloni fundamentali:

Primul: Totul e deșertăciune, inclusiv concluzia că totul e deșertăciune.

Al doilea: Universul nu e rău. E indiferent, ceea ce e incomparabil mai insultător.

Al treilea: Gheorghe e mai fericit decât mine și asta e o informație despre univers pe care prefer să n-o am.

Diminețile și le petrecea în noroi – nu din plăcere, cum credeau observatorii externi, ci fiindcă noroiul era singurul material din care ograda lui Vasile îi permitea să-și construiască ceva care să semene cu un cabinet de meditație. Stătea acolo, scufundat până la burtă, și gândea. Gândea la moarte, la timp, la iluzia sinelui, la întrebarea dacă există o diferență fundamentală între un porc care gândește și un om care nu gândește, și la concluzia că diferența, dacă exista, nu era în favoarea lui.

În zilele bune, ajungea la o formă de pace stoică – la acceptarea că lucrurile sunt cum sunt și că revolta e un lux pe care biologia nu ți-l permite.

În zilele proaste – care erau mai multe – stătea în noroi și gândea: la ce bun stoicismul dacă tot ajung cârnați?

II. Ignat, cuțitul, și punctul final al biografiei

Douăzeci decembrie sosise cu ger și cu o lumină de soare care nu încălzea nimic, o lumină decorativă și inutilă, ca un bec de Crăciun în cimitir.

Napoleon o știa din somn – o știa cu acel al șaselea simț pe care îl au cei condamnați și care nu servește decât la a face așteptarea mai lungă și mai conștientă. Se sculă, se uită la Gheorghe care dormea cu un oftat de plăcere animalică pură.

Vasile veni la ora opt și douăzeci de minute – Napoleon măsura timpul după umbra gardului – cu Ion și cu Petrică, care aduceau cu ei mirosul de rachiu de prune și expresia de oameni care se pregătesc să facă o meserie.

Iată, gândi Napoleon. S-a încheiat experimentul.

Ion era beat. Napoleon observă asta cu atenție de clinician. Ochii lui Ion aveau acea strălucire umedă a omului care a băut suficient cât să fie curajos dar nu suficient cât să fie precis – o combinație periculoasă în chirurgie, și probabil similară în sacrificarea porcilor.

Zbieră, evident. Nu din frică – sau nu numai din frică – ci dintr-un protest ontologic fundamental față de structura unui univers care permitea acestea. Era un strigăt adresat unui cosmos care funcționa perfect tocmai prin eliminarea logicii.

Cuțitul lui Ion, previzibil pentru oricine ar fi urmărit cu atenție nivelul de zig-zag al mersului lui, intră greșit.

Napoleon muri prost.

Nu tragic, nu glorios, nu cum mor filosofii în dialogurile platonice – înconjurați de discipoli, cu ultimele cuvinte pregătite, cu o demnitate care face posteritatea să plângă. Muri cum moare un sistem care s-a defectat – cu zgomot, cu ineficiență, cu un final care dezminte toate pretențiile anterioare la grandoare.

Ultimul lui gând a fost: Previzibil.

Al doilea ultim gând – fiindcă conștiința, odată pornită, nu se oprește ușor – era: Mă întreb ce urmează.

Și tocmai această curiozitate, această incapacitate de a se opri din gândit chiar și în fața morții, îl puse pe Napoleon pe calea greșită de la bun început.

III. Orientare spațio-temporală

Sufletul lui Napoleon – o chestie translucidă, de forma unui porc dar fără substanță, ca o idee de porc mai degrabă decât un porc propriu-zis – se desprinse cu o senzație ca atunci când scoți piciorul dintr-un noroi adânc.

Și gata. Afară.

Se uită înapoi la propriul trup – masiv, ridicol de definitiv, deja deveni obiect în loc de subiect – și simți ceva pe care nu-l mai simțise viu: o curiozitate complet liberă de consecințe. Nu mai conta nimic. Putea în fine să fie pur curios, fără anxietate.

Ce interesant, gândi el. Moartea e primul moment din viața mea în care nu mi-e frică de moarte.

Culoarul în care se pomeni era de o mediocritate agresivă. Gri, lung, cu o lumină fluorescentă care bâzâia ușor, ca un gând neplăcut care refuză să plece. Pe pereți, indicatoare: RAI – stânga. IAD – dreapta. ZONA GRI – înainte. Și, adăugat cu marker negru de mână, un indicator suplimentar: SUFLETE NECONFORME – a se prezenta la ghișeul 7.

Îngerul de la ghișeul șapte era un tip cu umerii căzuți și cu expresia unuia care face o treabă pe care a încetat de mult s-o înțeleagă.

– Specia? zise el, fără să ridice privirea din formulare.

– Porc, zise Napoleon.

Îngerul se opri. Ridică privirea. Se uită la Napoleon cu ochii unui om care descoperă un cuvânt nou în dicționar și nu știe dacă să fie interesat sau iritat.

– Avem o situație, zise îngerul.

– Din experiența mea de până acum, acestea sunt printre cele mai îngrijorătoare cuvinte.

– Animalele nu au, oficial, suflete imortale. Există o decizie teologică din 1215, Consiliul de la Lateran IV, articolul 49b, subsecțiunea entități cu suflet discutabil.

– Subsecțiunea discutabil, repetă Napoleon. Deci existența mea postmortem e pusă sub semnul întrebării chiar de birocrația care o administrează.

– Exact.

– Și asta înseamnă?

– Înseamnă că sistemul nostru de rutare, care a fost actualizat luna trecută – actualizare nereușită, dacă mă întrebați pe mine, dar nimeni nu mă întreabă – v-a clasificat pe baza câmpului „conștiință” și v-a direcționat implicit spre departamentul standard.

– Spre care departament standard?

Îngerul arătă spre dreapta.

Napoleon urmări cu privirea direcția. Văzu indicatorul. Citi. Pricepu.

– Ați citit Kafka? întrebă Napoleon.

– Nu am timp de lectură.

– Sunt sigur că el ar fi apreciat situația mea cu un umor amar și specific.

– Vreți să depuneți o contestație? Formularul e în cincizeci și trei de pagini, dar primele douăzeci și două sunt în latină, care nu se mai folosește operațional din 1545, deci va trebui să solicitați un traducător autorizat, care are o listă de așteptare de…

– Cât? zise Napoleon.

– Două sute optzeci de ani.

Napoleon se uită spre dreapta. Se uită la înger. Se uită la formularul de cincizeci și trei de pagini.

– Mă duc, zise el.

IV. Coborârea sau primele impresii

Coborârea dură – Napoleon pierdu conceptul de timp, dar păstrase conceptul de neplăcere, care a fost util în a estima durata. Destul de mult pentru a fi inconfortabil, nu destul pentru a fi epic.

Iadul nu era ce credea Napoleon că e Iadul.

Napoleon, în viața lui de filosof de coteț, îl imaginase grandios. Dante. Bosch. Flăcările alea imense care consumă totul cu o energie de spectacol de operă. Demoni cu creativitate artistică în suferința pe care o administrau.

Iadul era, în schimb, o sală de așteptare.

Nu metaforic. Literal. O sală imensă, cu scaune de plastic portocaliu de tipul celor din gările românești de provincie, cu o televiziune prinsă sus pe perete care difuza în buclă un program meteo pentru o regiune care nu exista, și cu acea lumină gălbuie specifică locurilor unde se întâmplă lucruri neplacute oamenilor care nu au ales să fie acolo.

Sufletele din sală aveau toate expresia uniformă a omului care așteaptă la o coadă al cărei capăt nu-l poate vedea și al cărei scop l-a uitat. Unele citeau ziare din 1987. Altele se uitau în gol cu o profesionalism de invidiat. Câteva plângeau discret, cu pudoarea specifică românilor în locuri publice.

Napoleon le privi pe toate cu atenția unui naturalist care descoperă o nouă subspecie și trase concluzia că suferința umană în forma ei cea mai autentică nu e dramatică. E doar plictisitoare.

– Porcul filosof!

Vocea veni din capătul sălii. Voce bună, ascuțită, cu o intonație de om care a spus o propoziție în exact același ton de douăzeci de mii de ori și care a ajuns să o spună perfect, ca un actor care nu mai simte rolul dar îl execută impecabil.

Napoleon se întoarse.

V. Diavolul sau portretul unui profesionist deziluzionat

Diavolul arăta ca un avocat de succes din București care a câștigat toate procesele dar și-a pierdut toate iluziile.

Înalt, subțire până la geometric, cu un costum negru impecabil al cărui preț era imposibil de estimat – unul dintre acele costume care costă suficient cât să nu pară că costă mult. Cravată roșie, singura concesie spre simbolism. Coarne mici, elegante, lucioase, ca niște accesorii alese cu grijă – nu agresive, nu dramatice, ci cu tipul acela de discreție ostentativă prin care îți spui: eu pot să fiu ostentativ, dar am ales să nu fiu, ceea ce e mai îngrozitor.

Fața lui era frumoasă și obosită – o combinație pe care Napoleon o recunoscuse la toți cei care au inteligența fără puterea de a schimba și experiența fără speranța că experiența servește la ceva. Ochii lui erau verzi și uscați, ca frunzele unui copac care a decis să nu mai facă efort de toamnă. Privea totul cu un scepticism atât de avansat încât devenise infrastructură – nu o atitudine, ci o condiție de bază.

Zâmbea.

Zâmbetul lui era cel mai înspăimântător lucru din el. Nu fiindcă era rău sau amenințător. Fiindcă era real. Era zâmbetul cuiva care a văzut tot ce e de văzut, a înțeles tot ce e de înțeles, și a ajuns la concluzia că totul e profund amuzant – nu amuzant în sens vesel, ci amuzant în sensul că altă opțiune nu ai.

– Vino, zise el. Am o cameră separată. Sala asta e pentru material standard.

Il conduse Napoleon printr-un coridor lung, cu pași siguri și fără grabă, cu mâinile la spate ca un director care face inspecție printr-o instituție pe care a ajuns s-o disprețuiască.

Camera era biroul lui. Birou mare, cu cărți pe toți pereții – nu decorative, cărți citite, cu coperți rupte și foi îndoite, cu post-it-uri care ieșeau din ele ca niște stegulețe pe o hartă de război. Un fotoliu de piele neagră în spatele unui birou de mahon pe care erau grămezi de dosare, toate cu etichete roșii. O lampă verde de birou, din aia veche, cu sticlă groasă. Fum de țigară care a stat în cameră atât de mult încât a devenit arhitectural – parte din structura aerului.

Pe birou, o sticluță de lichior întunecat și două pahare.

– Stai, zise Diavolul, indicând un scaun în fața biroului.

Napoleon a stat.

Diavolul se așează în fotoliu, deschide sertarul, scoate o țigară, o aprinde fără ceremonial și privește fumul cu expresia omului care face asta de atât de mult timp incât a transformat viciul în meditație.

– Deci, zise el, sufland fumul spre tavan. Porcul care gândea prea mult.

– Nu există un prea mult, zise Napoleon. Există gândire și există absența ei.

– Asta e o remarcă de porc care gândește prea mult, îl informă Diavolul. Câte zile ai petrecut în noroi elaborând asta?

– Nu am numărat.

– Mâ-ntreb, zise Diavolul, gânditor, dacă nu ar fi trebuit să numeri. Poate că acele zile aveau alte utilizări. Poate că un porc care petrece o mie de ore meditând la condiția sa și ajunge tot la același cuțit cu Gheorghe, care n-a meditat nicio secundă, ar trebui să tragă niște concluzii despre eficiența meditației.

– Am tras deja concluzia aia, zise Napoleon. Concluzia nu m-a ajutat.

– Evident că nu. Concluzia nu ajută niciodată la nimic. Asta e partea amuzantă a filozofiei.

Diavolul suflă o altă dâră de fum și Napoleon observă ceva în ochii lui – nu cruzime, nu malițiozitate, ci ceva mai subtil și mai toxic: plictis atoateștiutor.

VI. Dialogul sau conversația în care diavolul nu se comportă cum s-ar fi cuvenit

– Vreau să înțeleg ceva, zise Napoleon. Tu ești Răul. Personificat. Arhitectul corupției universale, dușmanul omenirii, cel care a șoptit în ureche și a pervertit și a ispitit și…

– Oprește-te, te rog, zise Diavolul, cu expresia unui om căruia i se citeste fișa postului.

– Ce?

– Textul ăsta mă plictisește din secolul al treilea după Hristos. Eram fascinant în perioada aia – nu știi cum arătam la debut, aveam o energie, o prezență, oamenii îmi atribuiau orice dezastru, eram la modă în cel mai înfiorător sens posibil. Acum…

Dădu din mână spre sala de așteptare de afară.

– Acum sunt administratorul unei săli de așteptare infinite. Am mai multe în comun cu un șef de gară decât cu Arhitectul Răului.

– Deci ce ești? insistă Napoleon.

– Sunt, zise Diavolul cu un ton de conferențiar care și-a predat de prea multe ori cursul inaugural, consecința logică a libertății. Dacă există posibilitatea de a alege, există posibilitatea de a alege prost. Eu sunt acea posibilitate, formă, birou, salariu care nu mai impresionează pe nimeni. Sunt Alternativa – capitalizată, înregistrată la Registrul Comerțului Cosmic, cu toate actele în regulă și cu o misiune care și-a pierdut sensul la aproximativ cinci sute de ani după fondare.

Napoleon îl privi.

– Ești dezamăgit de propriul tău rol.

– Sunt, confirmă Diavolul cu o seninătate care era mai deranjantă decât orice furie, profund dezamăgit. Și știi de ce? Îți spun de ce – fiindcă tu ești un porc și deci nu poți divulga nimănui, și pentru că am nevoie să spun asta cuiva, și pentru că toți ceilalți care ajung aici sunt prea ocupați să sufere ca să asculte.

– Te ascult, zise Napoleon.

– Omul nu are nevoie de mine, zise Diavolul. Asta e revelația care mi-a distrus cariera. M-am dus la primul om, cu ispita mea, cu argumentele mele, cu tentația aia elaborată pe care o pregătisem milenii – și ce am găsit? Un om care făcea deja singur tot ce mă pregăteam eu să-l ispitesc să facă. Singur. Din proprie inițiativă. Fără sugestia mea. Eu nici nu apucasem să deschid gura.

– Și?

– Și de atunci e la fel. Vin cu un plan de corupere morală complex și elegant – găsesc că planul e deja executat. Vin cu o tentație subtilă – omul a cedat deja la o versiune mai vulgară a ei acum trei ani. Răul meu e rafinat. Răul uman e… banal, și tocmai de aceea e infinit mai eficient.

Ținea țigara între degete și privea jarul cu atenție de chirurg.

– Îți dai seama ce înseamnă asta? continuă el. Eu, Diavolul, Prințul Întunericului, Adversarul – am ajuns să fiu mai puțin relevant pentru decăderea morală umană decât un cont de Twitter și o sticlă de alcool. Omul s-a auto-corupt cu o eficiență pe care eu, cu toată eternitatea și toată puterea mea, nu am atins-o niciodată. Mi-a luat jobul. Mi-a furat jobul și nici măcar nu și-a dat seama.

– Aceasta este, zise Napoleon încet, cea mai tristă poveste pe care am auzit-o.

– Tristă?! Diavolul scutură cenușa țigării cu o mișcare bruscă. E o tragedie. Eu sunt Mefistofel. Eu sunt cel cu care Faust a semnat contractul. Știi cu ce se ocupă omul modern în locul lui Faust? Semnează contracte cu platforme de streaming fără să citească termenii și condițiile. Asta e înțelegerea lui cu diavolul acum – douăzeci și trei de pagini de termeni și condiții pe care nu le citește nimeni. Și eu nu sunt nici măcar în ecuație.

Napoleon simți ceva neașteptat: o urmă de compasiune față de Diavol, pe care o respinse imediat ca nefilosofică.

– Bun, zise el. Dar tu ai creat Iadul. Există. Funcționează. Am văzut sala aia de afară.

– Am creat eu Iadul? Diavolul ridică o sprânceană. Tu crezi că eu am creat Iadul?

– Nu tu?

– Omul a creat Iadul. Eu am creat decorul. Omul a creat substanța. Știi ce e Iadul, în esență? E omul însuși prelungit la infinit. Iei un om cu toate fricile lui, toate micimile lui, toate resentimentele lui nesoluționate – și îl lași să existe pentru totdeauna. Fără distragere, fără moarte-soluție, fără somnul care resetează, fără speranța că mâine e altfel. Doar el cu el însuși, pe termen nedefinit. Nu am inventat eu tortura asta. Am observat-o la om și am zis: excelent, o punem în practică.

Napoleon gândi o clipă.

– Deci Iadul e conștiința umană fără limitele care o fac suportabilă.

– Exact. Acum înțelegi de ce tu, porc filosof, ești un caz interesant. Tu ai avut conștiința asta în viață, fără limitele ei normale – fără iluzia controlului, fără speranța progresului, fără idea că viața ta are un arc dramatic. Ai trăit o versiune de Iad în coteț. Și totuși ai continuat să gândești.

– N-aveam alternativă.

– Toată lumea are alternativa lui Gheorghe, zise Diavolul, și în vocea lui era ceva care semăna periculos cu admirația. Gheorghe e alternativa. Gheorghe e soluția. Gheorge e Buddha cu patru picioare și IQ de cartof. Și tu ai ales să nu fii Gheorghe.

– N-am ales, protestă Napoleon. Mi s-a întâmplat.

– Nimeni nu alege gândirea, zise Diavolul cu o convingere de om care știe. Gândirea se întâmplă. Și odată ce-ncepe nu mai poți s-o oprești. E ca o gaură de vierme în existență – odată ce e acolo, tot restul se scurge prin ea.

Diavolul se ridică. Merse la fereastra biroului – o fereastră care dădea, inexplicabil, spre o câmpie întunecată și infinită, cu un cer fără stele și un orizont care promitea că distanța nu e o soluție – și privi afară cu mâinile la spate.

– Pot să-ți pun o întrebare? zise Napoleon.

– Oricâte.

– De ce l-ai ispitit pe om în grădina Eden? Dacă tu ești o consecință, nu o cauză – de ce actul fondator? De ce șarpele?

Diavolul nu se întoarse din fereastră.

– Nu eu am fost șarpele, zise el după o pauză lungă.

– Atunci cine?

– Curiozitatea lui. A omului. Eu am apărut după – când a mâncat deja din măr, când deja știa că e gol și că asta e o problemă. Eu am apărut când a apărut rușinea, când a apărut dorința de a-și justifica alegerea și de a învinui pe cineva. Atunci am apărut eu. Eu nu ispitesc. Eu administrez consecințele ispitelor pe care oamenii și le servesc singuri.

Napoleon digera asta.

– Deci tu ești… o birocrație a urmărilor.

– Sunt Ministerul Consecințelor, zise Diavolul, și se întoarse dinspre fereastră. Un minister pe care nimeni nu vrea să-l viziteze și pe care toată lumea îl evocă ca scuză. Diavolul m-a pus. Da. Evident. Eu sunt cel care te pune. Nu tu.

Vocea lui era perfectă – fără amărăciune, fără acuze. Plată, clară, de o ironie atât de înaltă că devenise inaccesibilă.

– Tu ești cinic, zise Napoleon.

– Eu sunt realist, zise Diavolul. Diferența e că realistul are date. Cinicul are atitudine. Eu am trei milioane de ani de date empirice despre comportamentul uman … și porcin. Nu e cinism. E știință.

– Și ce arată datele tale? întrebă Napoleon, cu vocea unui om care pune întrebarea știind că nu îi va plăcea răspunsul.

Diavolul se întoarce la birou. Se așează. Deschide un dosar la întâmplare, îl citește o secundă, îl închide.

– Că nu înveți, zise el simplu. Niciuna dintre specii. Nicio generație. Omul repetă aceleași erori cu aceeași convingere că de data asta va fi diferit. Porcul – cu excepția ta – nu atinge măcar nivelul de a conștientiza că există erori. Iar tu, Napoleon, tu care ai gândit, ai filozofat, ai ajuns la concluzii – tu ai murit tot de cuțit. Gândirea ta nu a schimbat nimic din traiectorie.

– Dar a schimbat experiența ei, zise Napoleon.

– A schimbat-o în mai bine?

Pauză.

– Nu, recunoscu Napoleon. Mai rău. Cu mult mai rău.

Diavolul ridică paharul și-l atinse pe al lui Napoleon într-un toast tăcut.

– Bun venit în clubul celor care înțeleg, zise el. Nu e un club bun. Nu e exclusivist în niciun sens plăcut. Dar te asigur că e cel mai cinstit club din tot universul.

VII. Natura răului sau prelegerea pe care nimeni n-a cerut-o

– Acum vorbește-mi, zise Napoleon, despre Rău. Nu despre tine. Despre Răul în sine. Cum funcționează. De unde vine. Unde se termină.

Diavolul îl privi cu ceva care putea fi surpriză sau putea fi recunoaștere.

– Ești sigur că vrei? Întrebarea asta a distrus filosofi mai solizi decât tine.

– Sunt un porc mort în Iad, zise Napoleon. Nivelul meu de risc e limitat.

Diavolul zâmbi – zâmbetul acela obosit, real, care era mai rău decât orice amenințare.

– Răul, zise el, aprinzând o altă țigară, este lipsa de imaginație.

– Asta e tot?

– Nu. E și mai simplu. Răul este eșecul de a-l imagina pe celălalt ca pe o ființă care simte. Atât. Nu mă crezi? Ia fiecare act pe care omenirea l-a clasificat drept malefic și aplică testul. Vasile te-a sacrificat de Ignat – Vasile putea să-și imagineze că tu simți? Nu. Te-a văzut porc, a văzut carne, a văzut datina. Imaginația lui s-a oprit la granița speciei tale. Nu te-a urât. Te-a ignorat ca subiect. Și ignorarea subiectivității celuilalt, asta e matricea oricărui Rău pe care l-ai văzut vreodată pe pământ.

– Atunci Răul e o problemă cognitivă, nu morală.

– Răul este o problemă morală tocmai fiindcă e cognitivă. Fiindcă imaginația e o alegere. Poți să nu-ți imaginezi. Toată lumea poate. E mai ușor. E mai confortabil. E mai eficient economic. Să nu-ți imaginezi că celălalt simte – fie că e rob, fie că e evreu, fie că e porc, fie că e cineva din celălalt sat – e rațional pe termen scurt și catastrofal pe termen lung. Dar termen lung nu e o categorie cu care să lucreze bine creierul uman.

– Și tu ce faci cu asta? zise Napoleon.

– Eu? Diavolul se uită la dosarele de pe birou. Eu cataloghez. Vin oamenii aici și le citesc fișa și le spun exact ce au făcut și de ce. Nu ca pedeapsă. Ca informare. Iadul nu e loc de tortură. E loc de comprehensiune totală și irevocabilă. Afli exact cine ai fost, fără nicio iluzie protectoare, fără nicio narativă flatantă, fără mecanismele de apărare ale egoului. Te vezi în totalitate. Ăsta e Iadul. Nu focul. Oglinda.

Napoleon stătu tăcut o vreme.

– Și Raiul?

– Raiul e aceeași oglindă, răspunse Diavolul, dar fără regrete. Aia e singura diferență. Aceeași claritate totală – dar pentru că ceea ce ai fost nu-ți provoacă rușine, claritatea e plăcută.

– Și tu? Ce ești în oglinda ta?

Prima dată de la începutul conversației, Diavolul nu răspunse imediat.

Fuma. Privea fereastra spre câmpia întunecată.

– Eu, zise el în cele din urmă, cu o voce din care dispăruseră toate straturile de ironie și rămăsese ceva dur și gol pe dedesubt, sunt cel care a ales să vadă. Și care nu poate să nu mai vadă. Și care a văzut suficient cât să știe că vederea, odată completă, nu mai lasă loc pentru nimic altceva.

Pauză.

– Înțelegi?

Napoleon înțelegea. Era o formă de iad pe care o recunoscuse în coteț, stând în noroi: momentul în care înțelegi prea mult și înțelegerea nu mai e eliberatoare ci pur și simplu grea.

– Ești, zise Napoleon cu blândețea unui diagnostic, cel mai singur lucru din univers.

Diavolul tăcu.

Ceea ce, în felul lui, era un răspuns.

VIII. Epilog sau ce rămâne după ce s-a terminat totul

Dosarul lui Napoleon rămase în suspensie birocratică o vreme – câteva decenii, în termeni pământești, nimic în termenii Iadului. Primise o cameră în zona gri, nu Iad, nu Rai, cu un jgheab care apărea misterios de două ori pe zi plin cu ceva ce semăna cu mâncare bună.

Diavolul venea din când în când.

Nu din obligație. Nu din bunătate. Din ceea ce Napoleon ajunsese să recunoască drept singurul lucru mai rar și mai prețios decât fericirea: o conversație cinstită cu cineva care nu poate să mintă.

Vorbeau. Diavolul era cinic, Napoleon era sceptic, și în intersecția celor două atitudini se producea ceva care semăna cu filosofia în forma ei cea mai pură. Nu ca un sistem de gândire, ci ca exercițiu de a rămâne prezent în fața unui univers care nu îți datorează nimic și nu-ți va oferi nicidecum satisfacția.

Iar Napoleon, în camera lui fără ferestre, trăgea singura concluzie onestă disponibilă:

„Conștiința nu e un dar. E o responsabilitate pe care universul ți-o lasă fără instrucțiuni și fără posibilitate de retur. Gheorghe e mai fericit decât mine și asta nu e o eroare a universului – asta e universul funcționând exact cum a fost proiectat, pentru că universul nu a fost proiectat pentru fericire ci pentru funcționare. Fericirea e un produs secundar accidental, care apare în absența gândirii. Gândirea e un produs secundar accidental, care apare în prezența unor neuroni excesivi față de necesitățile supraviețuirii. Eu am murit datorită unui set de neuroni pe care nu i-am cerut și nu-i puteam returna. Diavolul are dreptate. Totul e consecință. Nimic nu e cauza față de care ai putea să depui o plângere.”

Și totuși, în fiecare zi – sau ceea ce trecea drept zi – Napoleon gândea.

Nu servea vreunui scop.

Ci fiindcă, odată pornit, nu te mai poți opri.

Ceea ce e fie cel mai profund blestem, fie singura formă de libertate care a scăpat de controlul universului.