Prieteni, astăzi vreau să vorbim un pic despre o chestie care, sunt convins, o să-i facă pe unii să ridice din sprâncene. Și anume despre folosirea pronumelui de politețe „dumneavoastră”. Pentru că, vedeți voi, eu am ajuns la concluzia că nu prea cred în el.

Mai exact, nu cred că folosirea lui are vreo legătură directă cu respectul pe care i-l porți omului din fața ta.

Și spun asta din postura unuia care a fost crescut exact invers. Am fost învățat de mic că oamenilor necunoscuți trebuie să le vorbești cu „dumneavoastră”, că persoanelor mai în vârstă trebuie să le vorbești cu „dumneavoastră”, că profesorilor, șefilor și, în general, tuturor celor care ocupă o poziție superioară trebuie să le vorbești cu „dumneavoastră”. Că așa e frumos, așa e politicos, așa arăți că ai primit educație acasă.

Doar că, undeva pe parcursul vieții, am început să mă întreb de ce. De ce ar fi mai respectuos să-i spun unui om „dumneavoastră” decât să-i spun „tu”? De ce respectul ar trebui să constea într-un pronume, fie el și de poiltețe, și nu în felul în care mă comport cu omul respectiv?

Că, până la urmă, pot să-ți spun „dumneavoastră” și să te tratez ca pe ultimul gunoi, după cum pot să-ți spun „tu” și să mă port cu tine impecabil. Nu văd unde e problema. Atenție, când zic de adresarea la persoana a doua singular, mă refer și la adresarea pe numele mic. Gen, dacă te numești, Viorel, să-ți pot spune liniștit pe nume.

Mai mult, mie mi se pare că folosirea pronumelui de politețe creează, de foarte multe ori, o distanță complet inutilă între oameni. Ca și cum am avea nevoie să stabilim din prima cine suntem, ce funcții ocupăm, câți ani avem și pe ce treaptă a ierarhiei sociale ne aflăm, înainte să putem purta o conversație normală.

De altfel, am o problemă cu obsesia asta pentru funcții și titulaturi. Mi se pare fascinant cum unii oameni țin morțiș să li se spună „domnule director”, „domnule profesor”, „domnule doctor” sau mai știu eu cum.

De parcă, dacă le-ai spune pe nume, le-ar dispărea instantaneu toate diplomele de pe pereți și ar trebui să se apuce de muncit cu ziua. Băi, oameni buni, dacă te cheamă George și ești directorul unei companii cu zece mii de angajați, rămâi directorul aceleiași companii și dacă eu îți spun „George”. Nu-ți scade cifra de afaceri, nu-ți pleacă angajații și nici nu vine cineva să-ți confiște biroul.

N-am să uit în vecii vecilor o întâmplare din 2008, de când a fost operată mama. M-am dus la spital să vorbesc cu doctorul care o operase, să-l întreb cum stau lucrurile și ce avem de făcut în continuare.

Doar că eu nu-l cunoșteam pe omul respectiv, nu-l văzusem niciodată la față, îi știam doar numele. Da, da, se ocupase maică-mea de partea cu șpaga și tot tacâmul, eu am ajuns la spital după ce ieșise din operație.

Așa că stăteam în fața cabinetului lui, așteptând să apară cineva îmbrăcat în alb, în speranța că o fi chiar doctorul pe care îl căutam. La un moment dat, a venit un cetățean în alb care a descuiat ușa cabinetului, moment în care l-am întrebat, cât se poate de politicos:

– Domnul Brașoveanu?

Prieteni, omul s-a întors spre mine și m-a privit cu o silă efectiv nemărginită. După care, pe un ton care reflecta din plin sila respectivă, mi-a răspuns:

– Domnul DOCTOR Brașoveanu! Că nu ai făcut facultatea cu mine!

Vedeți voi, dacă nu era vorba despre maică-mea, ăla ar fi fost momentul în care i-aș fi spus „mai du-te, bă, și-n pula mea”. Și vă dau cuvântul meu de onoare că exact asta aș fi făcut.

Pentru că, înțelegeți ironia situației, omul era atât de preocupat să i se respecte titulatura de doctor, încât uitase complet să se poarte ca un om normal cu cineva care venise să întrebe despre starea mamei lui. Ca să nu mai spun că el n-avusese nici cea mai mică problemă să-mi vorbească la pertu.

Dar, desigur, important era să nu cumva să-i spun eu „domnul Brașoveanu”, că riscam să-i anulez vreo șase ani de facultate și tot rezidențiatul. Fmm, că m-am enervat din nou în timp ce scriu.

Și mai e ceva. Eu cred că respectul adevărat se vede în cu totul alte lucruri. În faptul că asculți omul când vorbește, că nu-l întrerupi, că nu-l tratezi de sus, că îi spui „te rog” și „mulțumesc”, că îi respecți timpul și munca.

În faptul că te porți la fel de frumos cu femeia care face curățenie în clădire, dar și cu directorul general care ocupă ultimul etaj. Taică-meu avea o vorbă: „cunoști omul după cum vorbește cu femeia de serviciu și cu paznicul”.

Și fix așa e, acolo mi se pare mie că se vede educația, nu în câte pronume de politețe reușești să înghesui într-o conversație de cinci minute.

Sigur, asta nu înseamnă că mă duc la primul necunoscut de pe stradă, îl bat pe umăr și-i spun „ce faci, bă, Gicule?”. Există o diferență uriașă între familiaritate și lipsă de respect.

Și, evident, dacă un om îmi spune că preferă să i se vorbească folosind pronumele de politețe, n-o să mă apuc să mă cert cu el sau să-i țin o prelegere despre cum văd eu relațiile interumane. Îi respect preferința și gata. Că tocmai despre respect vorbim aici, nu?

Dar, dacă ar fi după mine, am renunța la toate formalitățile astea și ne-am adresa unii altora mult mai simplu, mai firesc și mai relaxat. Indiferent de vârstă, funcție, bani sau statut social. Pentru că nu cred că un „dumneavoastră” spus din obligație valorează mai mult decât un „tu” spus cu respect sincer.

Acum, că tot am deschis subiectul, sunt foarte curios cum vedeți voi lucrurile. Dacă un necunoscut vi se adresează direct cu „tu”, considerați automat că e prost crescut?

Vă deranjează? Și, mai ales, chiar credeți că un om care vă vorbește cu „dumneavoastră” vă respectă mai mult decât unul care vă vorbește la persoana a doua singular?

Că eu unul nu cred. Deloc.