Prieteni, astăzi vreau să vorbim un pic despre o chestie care, sunt convins, o să-i facă pe unii să ridice din sprâncene. Și anume despre folosirea pronumelui de politețe „dumneavoastră”. Pentru că, vedeți voi, eu am ajuns la concluzia că nu prea cred în el.
Mai exact, nu cred că folosirea lui are vreo legătură directă cu respectul pe care i-l porți omului din fața ta.
Și spun asta din postura unuia care a fost crescut exact invers. Am fost învățat de mic că oamenilor necunoscuți trebuie să le vorbești cu „dumneavoastră”, că persoanelor mai în vârstă trebuie să le vorbești cu „dumneavoastră”, că profesorilor, șefilor și, în general, tuturor celor care ocupă o poziție superioară trebuie să le vorbești cu „dumneavoastră”. Că așa e frumos, așa e politicos, așa arăți că ai primit educație acasă.
Doar că, undeva pe parcursul vieții, am început să mă întreb de ce. De ce ar fi mai respectuos să-i spun unui om „dumneavoastră” decât să-i spun „tu”? De ce respectul ar trebui să constea într-un pronume, fie el și de poiltețe, și nu în felul în care mă comport cu omul respectiv?
Că, până la urmă, pot să-ți spun „dumneavoastră” și să te tratez ca pe ultimul gunoi, după cum pot să-ți spun „tu” și să mă port cu tine impecabil. Nu văd unde e problema. Atenție, când zic de adresarea la persoana a doua singular, mă refer și la adresarea pe numele mic. Gen, dacă te numești, Viorel, să-ți pot spune liniștit pe nume.
Mai mult, mie mi se pare că folosirea pronumelui de politețe creează, de foarte multe ori, o distanță complet inutilă între oameni. Ca și cum am avea nevoie să stabilim din prima cine suntem, ce funcții ocupăm, câți ani avem și pe ce treaptă a ierarhiei sociale ne aflăm, înainte să putem purta o conversație normală.
De altfel, am o problemă cu obsesia asta pentru funcții și titulaturi. Mi se pare fascinant cum unii oameni țin morțiș să li se spună „domnule director”, „domnule profesor”, „domnule doctor” sau mai știu eu cum.
De parcă, dacă le-ai spune pe nume, le-ar dispărea instantaneu toate diplomele de pe pereți și ar trebui să se apuce de muncit cu ziua. Băi, oameni buni, dacă te cheamă George și ești directorul unei companii cu zece mii de angajați, rămâi directorul aceleiași companii și dacă eu îți spun „George”. Nu-ți scade cifra de afaceri, nu-ți pleacă angajații și nici nu vine cineva să-ți confiște biroul.
N-am să uit în vecii vecilor o întâmplare din 2008, de când a fost operată mama. M-am dus la spital să vorbesc cu doctorul care o operase, să-l întreb cum stau lucrurile și ce avem de făcut în continuare.
Doar că eu nu-l cunoșteam pe omul respectiv, nu-l văzusem niciodată la față, îi știam doar numele. Da, da, se ocupase maică-mea de partea cu șpaga și tot tacâmul, eu am ajuns la spital după ce ieșise din operație.
Așa că stăteam în fața cabinetului lui, așteptând să apară cineva îmbrăcat în alb, în speranța că o fi chiar doctorul pe care îl căutam. La un moment dat, a venit un cetățean în alb care a descuiat ușa cabinetului, moment în care l-am întrebat, cât se poate de politicos:
– Domnul Brașoveanu?
Prieteni, omul s-a întors spre mine și m-a privit cu o silă efectiv nemărginită. După care, pe un ton care reflecta din plin sila respectivă, mi-a răspuns:
– Domnul DOCTOR Brașoveanu! Că nu ai făcut facultatea cu mine!
Vedeți voi, dacă nu era vorba despre maică-mea, ăla ar fi fost momentul în care i-aș fi spus „mai du-te, bă, și-n pula mea”. Și vă dau cuvântul meu de onoare că exact asta aș fi făcut.
Pentru că, înțelegeți ironia situației, omul era atât de preocupat să i se respecte titulatura de doctor, încât uitase complet să se poarte ca un om normal cu cineva care venise să întrebe despre starea mamei lui. Ca să nu mai spun că el n-avusese nici cea mai mică problemă să-mi vorbească la pertu.
Dar, desigur, important era să nu cumva să-i spun eu „domnul Brașoveanu”, că riscam să-i anulez vreo șase ani de facultate și tot rezidențiatul. Fmm, că m-am enervat din nou în timp ce scriu.
Și mai e ceva. Eu cred că respectul adevărat se vede în cu totul alte lucruri. În faptul că asculți omul când vorbește, că nu-l întrerupi, că nu-l tratezi de sus, că îi spui „te rog” și „mulțumesc”, că îi respecți timpul și munca.
În faptul că te porți la fel de frumos cu femeia care face curățenie în clădire, dar și cu directorul general care ocupă ultimul etaj. Taică-meu avea o vorbă: „cunoști omul după cum vorbește cu femeia de serviciu și cu paznicul”.
Și fix așa e, acolo mi se pare mie că se vede educația, nu în câte pronume de politețe reușești să înghesui într-o conversație de cinci minute.
Sigur, asta nu înseamnă că mă duc la primul necunoscut de pe stradă, îl bat pe umăr și-i spun „ce faci, bă, Gicule?”. Există o diferență uriașă între familiaritate și lipsă de respect.
Și, evident, dacă un om îmi spune că preferă să i se vorbească folosind pronumele de politețe, n-o să mă apuc să mă cert cu el sau să-i țin o prelegere despre cum văd eu relațiile interumane. Îi respect preferința și gata. Că tocmai despre respect vorbim aici, nu?
Dar, dacă ar fi după mine, am renunța la toate formalitățile astea și ne-am adresa unii altora mult mai simplu, mai firesc și mai relaxat. Indiferent de vârstă, funcție, bani sau statut social. Pentru că nu cred că un „dumneavoastră” spus din obligație valorează mai mult decât un „tu” spus cu respect sincer.
Acum, că tot am deschis subiectul, sunt foarte curios cum vedeți voi lucrurile. Dacă un necunoscut vi se adresează direct cu „tu”, considerați automat că e prost crescut?
Vă deranjează? Și, mai ales, chiar credeți că un om care vă vorbește cu „dumneavoastră” vă respectă mai mult decât unul care vă vorbește la persoana a doua singular?
Că eu unul nu cred. Deloc.


Cel mai mult mă amuză cei care ți se adresează cu „tu”, dar se așteaptă și au pretenția să le răspunzi cu „dumneavoastră”.
Comentariu beton!28
Nu știu cum să zic mai gingaș de atît, dar eu și curierului „George de la Fan” îi vorbesc cu „dumneavoastră”, deși poate fi cu lejeritate fii-meu, după vîrstă. Fix ca tine, am fost la fel crescută. Mă amuză, însă, că aici, la tine „acasă”, n-am nici urmă de problemă să mă tutuiesc cu toată lumea. Pînă la urmă cred că ține de felul în care vrei să te perceapă și să percepi lumea. Cu unii te simți confortabil să te tutuiesti, deși „n-ai făcut facultatea împreună cu ei”, cu alții nu admiți decît „dumneavoastră”, că „n-ați păscut porcii împreună”.
Comentariu beton!39
p.s. asa se intimpla cind te repezi dimineata (fara sa-si fi facut bine efectul prima cafea) sa-i raspunzi lui V la subiect, nimeresti pe comentariul unui vecin de blog si nici macar nu se potriveste; scuze! 🙂
Asta cu domnul DOCTOR Brașoveanu îmi amintește de soția lui Biden, care se opărise toată de oripilare că la nu știu ce eveniment fezandat nu i se adresase presa cu “Dr. Biden”… 🙄
Altfel, pe mine mă distrează tănțucile și nenicii care se scandalizează că nu-i “dumneavoastrești” pe FeBe și-ncep să-ți spună de cei 7 ani de acasă și alte alea.
am un prieten „transplantat” de dr B.
mi-a zis ca pe cat de bun profesionist este, pe-atat de mult ii lipsesc abilitatile de comunicare, 0!
Ma duc la nivelul urmator.
„Doamna” absolventa de liceu pedagogic dinainte de ´89, maritata cu un medic.
Doreste sa i te adresezi cu „doamna doctor”.
In schimb, femeia de serviciu din scoala n-a auzit niciodata de la „doamna doctor”, un „te/va rog” sau un „multumesc”.
Asa-i ca te-am batut la faza asta?
Comentariu beton!28
Am mai intilnit aberatia asta, e de pe vremea cind doamna lua automat titulatura sotului (doamna profesor, doamna doctor etc). Dar pe atunci se considera aprioric ca e doamna profesorulLUI, ca doar nu avea cum sa fie ea
Sa o anunte cineva pe doamna doctor ca am evoluat intre timp
Nella, si, de cele mai multe ori, doamna doctor/profesor/inginer era o casnica cu doua clase mai mult ca trenul.
Comentariu beton!17
@Ruxandra, unii credeau probabil că titulatura este o boală venerică, se ia prin contact secsual. Adică dacă te tufe un profesor sau un doctor, devii și tu profesor/doctor. Să mai aud eu pă vrunu’ că lupa nu știe carte!
Scuzați limbajul, dar cred că ideea nu poate fi redată în termeni academici!
Comentariu beton!23
Asa mi s-a adresat o doamna profesor doctor pediatru (de altfel foarte buna profesional), sotia academicianuli Edmond Nicolau, cand am fost impreuna cu soțul meu sa o consulte pe fetița noastră de doi ani pe atunci, veșnic răcită. Mi-a spus ”doamna profesor” ceea ce m-a ofuscat foarte tare pentru că eu eram inginera si nu eram deloc impresionată de faptul că soțul era ”profesor doctor inginer” la politehnica. Mi-a fost jenă să îi replic că am și eu o profesie pentru că am înteles că doama era de modă veche in care sotia ministrului era doamna ministru, dar nu mi-a venit deloc bine. Altă epocă!
Mi-ai adus aminte de armată. Eu am prins Revoluția în armată, mai exact la Buziaș, iar în toiul evenimentelor i-am zis unui ofițer „tovarăsu’ locotenent, dumneavoastră…”, moment în care mi-a zis: zi-mi Marius, că nu mai avem timp de politețe. De-atunci și până am trecut în rezervă așa i-am zis, pe nume. Și nu doar eu. Dar până atunci țineau neapărat să te adresezi politicos și militărește. Chiar așa îl chema Marius Fediuca.
În dialectul aromân nu există pronumele de politețe. Strănepotul se adresează străbunicului firesc, la per tu, cu respect în ton și atitudine, dacă le are.
în spaniolă constat că există atît la singular „usted” cît și la plural „ustedes”; cu toate astea nu au o problemă să adauge un coño, joder sau, si es necesario, „no me suda la polla”…🤣
Sterge „no”… Ca spaniolilor „le suda la polla”. 🙂
todavía estoy aprendiendo! gracias!
@Claudiu adauga un -s ca spaniolilor les suda la polla lol
Eu (încă) mă bucur când sunt luat la singular, căci mă văd şi mă simt ei mai tânăr, mă gândesc. Nu „TU”-ul mă supără. Mai mult când unii nu ştiu să salute. Şi eu am tendinţa să salut primul, indiferent cine e.
Dar…indiferent ce rostesc unii, tonul cum o spun e cel ce face radiografia.
Dumneavoastra bă Mihaie, vreţi să educi o ţară în …papuci ?!
Comentariu beton!15
Mie tocmai mi-a zis unul zilele trecute „unchiule”😄 Bine, „nenea” mi s-a zis demult. I-am zis că mă duc să mor puțin. Încă doare
Comentariu beton!23
Mai exista inca un specimen din asta la facultatea de stomatologie din Bucuresti. Era decan, chirurg, corupt, misogin si neam prost, si avea pe post de uniforma medicala un tricou alb Lacoste care avea brodat numele lui cu toate laudele: Prof. Dr. etc., dar cel mai fascinant era faptul ca scria inclusiv “Şeful clinicii de chirurgie” bla bla bla… Repet, brodat pe tricou Lacoste.
Comentariu beton!29
Nu era mai simplu să îşi brodeze doar: „Crocodilu” ?!
Că înţelegea lumea…
Comentariu beton!18
@Andreea: exceptionala caracterizarea de personaj, ai surprins esenta; pina si eu l-am recunoscut, desi n-am terminat in Bucuresti
Bucur? 😂
cred că s-a mai dezbătut subiectul, așa că sunt convins c-am mai povestit, da’ oricum e superb; la tatăl unui amic, inginer și el, șef de fermă, se prezintă unu’ cu atribuții de control:
– bună ziua! sunt domnul inginer icsulescu!
– vedem…
– cum adică?
– de domn, zic! deocamdată sunteți inginerul icsulescu…
Comentariu beton!59
@Costică, asta e fix una din amintirile pe care le am de la tata, pe vremuri medic veterinar. Sună telefonul:
– Sunt domnul doctor icsulică
Tata: oi fi tu doctor, dar domn sigur nu ești!
În Ardeal urmează Luminația, zilele astea parcă e și mai grea absența lui, dar amintirea asta m-a încălzit un pic.
Comentariu beton!18
a fost un om deștept, știu sigur 😜, din moment ce ți-a ales prenumele ăsta! mi-ar plăcea ca și ilinca mea să-și aducă aminte la fel despre mine… 😜
Comentariu beton!11
@Costică, a fost cel mai deștept!
Dar nu pentru că m-ar fi botezat Ilinca, căci nu a făcut-o. Ilinca nu e numele meu, ci numele pe care i l-aș fi pus eu fetei mele, dacă aș fi avut-o. Și îi plăcea și lui.
Nu voi ști niciodată daca sarcina pierdută ar fi fost Ilinca sau era mezinul, care încă nu era pregătit să vină pe lume și a venit un an mai târziu. Sunt mama a 2 băieți și, poate, într-o zi, o să țin și o Ilinca mică în brațe! 😉
Fetele au o relație specială cu tăticii și, din ce ai mai scris tu pe aici, sunt convinsă că așa e și la voi. 😍
Comentariu beton!15
¡Joder! n-am vrut să…
cît despre fie-mea, sper ca într-o zi să înțeleagă cu adevărat cît de mult o iubesc; deocamdată (10 ani) îmi aduce aminte periodic că i-am distrus viața, mutînd-o din casa și de lîngă prietenii (NOT) ei!🤣🤣😜
măcar știu că are personalitate, n-o să fie vreo momîie!
PS „murim cu adevărat atunci cînd ni se rostește numele ultima oară!” Jimmy Carr
Comentariu beton!15
@costicamusulmanu, „murim cu adevărat atunci cînd ni se rostește numele ultima oară!”
M-a tulburat sa citesc asta pentru ca mie inca mi-e atat de greu să pronunț numele fiului meu si evit sa il spun, cand de fapt, conform acestor vorbe, ar trebui sa nu incetez sa o fac! În suflet il am permanent, insă….
Comentariu beton!20
@Costică, No te preocupas! Preocupes? 🤔
Te prinzi tu ;))))
Nu ai răscolit nimic, lucrurile sunt așezate, atât cât se poate. Cât despre tata, îl văd atât, dar atât de mult în dragoneii mici, încât n-am nici o îndoială că tata va trăi mai mult decât mine, prin nepoții lui.
Fii-miu ăl mare are 5 ani jumate, dar nu are nici o problemă să îmi explice că sunt cea mai rea/urâtă/ambele, când nu fac ce vrea el. Zici că la 10 ani e și mai rău?!
@Dna C, nici un părinte nu ar trebui să treacă printr-o asemenea experiență.
Comentariu beton!12
@ilinca 🤕 🧡
@ Dna C 🖤
După cum spunea Obergefreiter, prin mila Domnului, Joseph Porta – unii au nevoie de semne exterioare de bărbăție.
Titlul pe care îl ai este relevant doar în locul unde muncești. La service, nea Gigi îl taie în decorații pe domnul profesor universitar doctor chirurg șef. La coadă la market sau la semafor esti tot un Titi în trecere. Poate că este și o formă de căutare a aprobării celuilalt? Prin ridicarea lui pe un piedestal?
În rest, suntem plini de empatie până călcăm în ea.
Comentariu beton!21
Pfuai, uitasem de cărțile adolescentei. Ma duc sa vad dacă le gasesc pdf. Am ce face pe ploaia asta in week end
Ah, Micutul, Porta, Batrânul, Sven…Cum il chema pe nazistul din grupul lor, ca nu mai stiu?
@Jual, Julius Heide
Asta-i! Multumesc @Iulian!
Primul sef adevarat pe care l-am avut ne explica la masa (da, mica cu noi la cantina, soc si groaza) ca prefera sa i se spuna ‘tu’ si sa ne aratam respectul fata de el facindu-ne treaba. Aveam 25 de ani. Mi s-a intimarit atit de tare treaba asta in minte, incit am solicitat ulterior expres sa mi se adreseze lumea cu Nella. Au incercat unii cu doamna Nella. Le-am explicat ca nu sint coafeza. Fara ofensa acestei profesii, dar am remarcat ca, in salonul de coafura, toate clientele sint doamna Nella, gen, iar reactia fireasca a clientelor e sa numeasca coafezele ‘doamna Luminita’, de exemplu. Victoria mea a venit cind am reusit sa impun Luminitei sa mi se adreseze cu Nella, eu adresindu-ma la rindul meu cu Luminita.
Am intilnit si personaje care mi-au explicat ca ‘dumneavoastra’ este reflex. Nu m-am suparat, aia e. Dar eu la rindul meu tot cu prenumele am apelat.
Da, trebuie sa stii sa dai buna ziua si portarului si femeii de serviciu cu aceeasi cordialitate si deferenta ca atunci cind te adresezi unui coleg sau unui superior. Respectul se cistiga, nu se impune.
Comentariu beton!19
Eu mă tutuiesc fără probleme cu cine mă simt confortabil(cum e aici, spre exemplu) și insist cu „dvs” in două situații: cînd vreau să țin pe cineva la distanță și cînd chiar respect pe cineva. N-aș putea în veci să le zic pe numele mic(dau un exemplu la întâmplare) unor profi care mi-au marcat traseul în viață. Nici vorbă. Chiar dacă acum nu mai am 17 sau 22 de ani.
Comentariu beton!20
Parțial, la fel și aici. Dacă eu doresc sa țin pe cineva la distanță, folosesc a II-a plural. Și sunt de acord ca respectul se obține, nu se impune.
Pe vremea cand lucram la o fabrica de sucuri, de cand m-am angajat, oamenii din productie mi-au spuneau domnisoara Adina. Nu i-am rugat eu, au vrut ei sa imi spuna. Si eu ii respectam pe ei. Un te rog, un multumesc. Cu alte cuvinte ne purtam civilizat.
La un moment dat a aparut in cadru un inginer de linie. Desi parea ca a avut noroc si era omul potrivit la locul potrivit, s-a dovedit un fiasco total. A tinut sa i se spuna domnul inginer si asta a stricat totul. Plus ca era foarte increzut. Dupa prima saptamana nu l-a mai placut nimeni si 3 luni mai tarziu era data afara.
Aaa, citind comentariul mi-am adus aminte de ceva amuzant: la primul meu job, prospăt inginera intr-o meserie care pe atunci era prctictă 90% de barbati, trebuia să instruiesc un grup de electricieni tineri nou angajați. La un moment dat intră în sală un tânăr întârziat si întreabă dacă acolo este instructajul pe care îl ține dna inginer Ciureanca (pe atunci ma numeam Ciureanu). Am crezut că mor de rușine si ciudă pentru că nu-mi plăcea absolut de loc acest mod de a transforma la feminin numele de familie a unei persoane. Totodată mi-am dat seama că în lipsă eram numită simplu Ciureanca pentru că atfel nu ar fi spus așa tănărul care era nou venit și trimis de maistrul lui la mine.
La fel cum sunt aia care aveau placuta pe usa de la apartament cu Dr. Ing. etc etc. 🙂 🙂
Comentariu beton!12
În copilarie, trecand pe langa aceste usi, m am intrebat si mi am imaginat un nene la care te duci sa iti scrijeleasca cu o dalta mica, pe placuță, un ing. inainte de nume. Parca și usa era mai deosebita, si preșul de la întrare mai pufos
Eu zic că depinde de situație cui vorbim la egal sau la persoana a doua.
Dar,legat de medici,ajung la marele spital de psihiatrie București cu băiatul meu .Pierdută în spațiu ,spital mare,mă duc la internare cu trimiterea și întreb acolo de un nume de medic,ca să nu fiu chiar amețită de tot pe secție. ÎMI spune individa și ajung la psihiatrie copii:dr x este ? Dar asistenta de colo :doamna conferențiar ați vrut să spuneți?da,zic .Surpriza cea mai cea mi-a făcut-o chiar medicul respectiv:după câteva vizite m-a lămurit asupra situației,lucru care nu se întâmplase la Ploiești într-un an .Și apoi m-a consiliat,am dus până la 18 ani tot ce am aflat atunci.
Am patit cam la fel, tot cu un medic, mai putin partea cu facutul facultatii impreuna. Statusem ore intregi sa il astept sa se uite pe un CT si numai pentru ca o persoana draga era imobilizata la pat si isi pusese speranta in raspunsul lui, am tacut si am ramas. N-a facut doi bani opinia ipochimenului- dar asta e alta poveste.
Ma recunosc in obisnuinta de a vorbi cu dumneavoastra cu toata lumea. Pe ceilalti ii las, in sensul ca nu corectez pe nimeni, sa mi se adreseze dupa cum sunt obisnuiti si ma adaptez si eu.
Nu ma deranjeaza cei care mi se adreseaza direct cu „tu” cu exceptia cazului in care e o situatie de genul: „da-te tu, sa ma asez eu”, situatie in care eu sunt „tu” si respectivul sau respectiva e „eu”. Pentru acestia am o privire speciala.
Sunt de acord ca respectul tine de multe altele, nu de pronumele de adresare. Insa facem parte din aceeasi generatie, am fost crescuta cu teoria lui dvs, asa ca nu am lejeritatea de a tutui pe toata lumea o fac in functie de oameni si de situatie, de cat de confortabil ma simt sau de distanta pe care vreau (sau nu) sa o impun. Celorlalti le cer sa mi se adreseze pe numele mic, dar unde nu se poate, nu ma supar.
Problema pe care o vad la multi este ca renuntarea la pronumele de politele vine la pachet si cu lipsa de respect, in vorba stil si atitudine.
Am patit multe, ca lucrez cu oameni multi, dar cea mai tare a fost cand cautam ap de inchiriat pt sediul firmei si un domn administrator de bloc (care in primele 3 min a avut grija sa precizeze ca e director de firma pensionat) m-a intrebat, textual: „SUNTETI patroana sau ESTI vreo secretara?”. In aceeasi fraza mi-a aratat clar ce nivel de respect are pt mine, in functie de unde ma aflu in ierarhie.
Comentariu beton!53
Avaaaai, superb!!!
Un fel de Dem Radulescu „Imi permiteti sa-ti spun tu…?”
Comentariu beton!12
Articolul ăsta mi-a adus aminte de o relație pe care am avut-o cu o domnișoară religioasă, care respecta dogmele bisericești, posturi etc., iar eu eu eram un pic mai Trilulilu, adică pt mine biserica este unde vreau eu, iar daca as avea putere de decizie, aș opri finantarea cultelor din bani publici. No bun!! Ea mă tot întreba de ce am ce am cu biserica si cu preoții, la care, am întrebat-o: – ce fel de soț ți-ai dori? Unul care linge toate icoanele si respecta întocmai cele sfinte, dar cand iese din biserica se comporta cu tine ca și ultimul om sau un ateu convins, care te respectă și te tratează ca pe o sfântă….am blocat-o. Deci respectul unei persoane este arătată prin modul in care te comporți, nu prin folosirea de cuvinte dulci si comportament execrabil.
Comentariu beton!13
Prefer să mi se adreseze oamenii pe nume, direct, mai ales că după unii nu am „statut” acei unii care știu că nu am fost căsătorită ever și țin să îmi amintească asta 😂 de parcă m-ar interesa părerea lor după o viață netradițională. Până mă prind de preferințele noilor cunoscuți, depinde de nivel, folosesc pronumele de politețe și renunț doar dacă este cazul. O dată am greșit grav când câteva „doamne” au propus să renunțăm la adresarea protocolară, am spus OK și mi-am luat-o 😂 m-am trezit brusc apelată cu „fă” în ditamai firma, le-am anunțat că nu pot așa și am revenit la forma inițială de adresare, așa era regula în firmă. Una este să ne vorbim la per tu și alta să mă întorci la strămoșii din fața birtului comunal. Folosesc adresarea protocolară ca să arăt respectul sau ca să țin la distanță, totul se raportează la persoana din fața mea. În cazul copiilor este altă discuție, prefer oricând să îmi spună pe nume sau să ne inventăm nume și jocuri de cuvinte, toleranță zero cu adulții neciopliți. O idioțenie medievală este pentru mine titulatura pe care o împrumută soțiile de la soț, doamna colonel X 🤭 , asta reduce femeia fix la o anexă a lui X. Deși nu am fost căsătorită cu tatăl copiilor mei, m-am trezit strigată pe numele lui, vezi Doamne, să nu îl pună pe domn în situație jenantă, gizăs! sau pentru că numele de familie al copiilor este dat de el și să nu se simtă copiii inconfortabil. Mda.
Comentariu beton!14
Ce să spun, mie mi-a întrat în sânge să folosesc „dumneavoastră” în relația cu toate persoanele care nu-mi sunt apropiate. Mă tutuiesc numai cu cei din familie, prieteni, colegi, cunoștințe apropiate. Așa am fost educați, învățați, nu mă pot schimba.
Nu mai spun că, atunci când eram copii și veneau în vizită rubedenii „foarte”în vârstă (străbunici, străunchi – am avut destui, o familie cu rădăcini grecești), trebuia să le sărutăm mâna în semn de respect.😃
Acum, în schimb, mă bucur tare că nepoții de soră mă tutuiesc. Mă simt și eu mai tânără, în rând cu ei.😀
Comentariu beton!17
Subscriu cu ambele mâini la cele spuse în primul paragraf! Așa se întamplă și în cazul meu și, odată ”intrat în sânge” acel dumneavoastră, este tare greu să te acomodezi la sistemul ăsta anglosaxon de vorbit cu un singur apelativ You=tu, dvs, matale etc…..
Eu mă gândesc, inevitabil, la engleză, cand vine vorba de asta. Ei nu au pronume de politețe, mai spun „miss”, „mister”,”sir”, „lady”, „ma’am”, în funcție de circumstanțe. Cred că îl rostesc pe „you” tot în funcție de circumstanțe. Limba si civilizația lor lucrează de ceva secole la chestia asta. În limba română mi se pare încă ciudat să aud „tu, stimată doamnă”… sau „tu, stimate domn”… Cred că limba și civilizația evoluează direct proporțional.
Fix cum ai zis, nenea Mișu. Sunt doctori care dacă nu le înșiri toate titlurile (unii mai sunt și profesori, vezi Doamne), se șterg cu tine de praf.
Nume? Marea celebritate Vlad Ciurea. Am pățit-o pe pielea proprie.
te pot intreba cum ti-a cerut sa i te adresezi? sunt ff curioasa…
Lucrez în domeniul medical. Când am început să citesc articolul tău de azi, am știut deznodământul. Am pățit fix la fel cu o doamnă doctor. Da, te respect, îți respect studiile, bravo ție că ai dus o facultate+rezidențiat, Dna Doctor! Respectul nu constă în titulatură, e cu mult mai mult de atât! Intri undeva, spui „Bună ziua”, primești ceva, spui „Mulțumesc”, ai greșit, spui „Iartă-mă”. Ăsta este respectul! Da, ține foarte mult și de educație, adevărat! În casă la noi, mereu m-am adresat celor mai în vârstă cu „dumneata”, așa am fost învățați și azi este la fel. Din păcate, am uitat să fim Oameni! O îmbrățișare virtuală celor care scriu/citesc aici în „grădina lui Mihai”🤗
Comentariu beton!18
Eu am avut o experiență de genul acesta cu o doamnă medic militar. M-am adresat conform regulamentului, cu gradul deținut de dânsa, nu cu titulatura sau funcția, și mi-a replicat că ea este doamna doctor, nu doamna maior. I-am atras atenția politicos că pe firma de la intrare scrie „spital militar” și în interiorul gardurilor toți purtăm grade și avem de respectat o normă. Nu îmi amintesc exact cât de politicos am fost, pentru că eram pe acolo pentru un control medical după un an de misiune în Congo și încă nu ajunsesem acasă, așteptând să îmi pună parafa că sunt apt. Cabinetul era de psihiatrie…
Comentariu beton!24
1. Titulatura o folosesc doar dacă nu știu numele persoanei.
2. Atunci când cunosc pe cineva, mă adresez prima dată cu dumneavoastră. Ulterior, observ care este și dorința celuilalt interlocutor și stabilim dacă rămânem la dumneavoastră sau trecem la tu.
3. Sunt cazuri în care eu insist pentru pronumele de politețe: cu părinții copiilor, cu personalul auxiliar și cu directorii instituțiilor în care lucrez, deoarece vreau să existe o distanță.
4. Cu elevii mei am încercat să îi fac să îmi spună pe nume, deoarece eu le vorbesc la per tu și mă simt ciudat că ei nu o fac.
5. Cu colegii de serviciu vorbesc la persoana a II-a singular, indiferent de vârsta lor.
Eu, când vorbesc cu oamenii din secție, mereu le atrag atenția să nu folosească „domnul inginer” cu mine și să vorbeacă la persoana a doua plural. Nu mi se pare firesc. Merg în secție să discutăm soluții și de cele mai multe ori soluțiile le iau de la ei, lăcătușii. Așa că prefer să ne vorbim la per-tu, să mi se adreseze cu numele și atât. Aia nu înseamnă că nu mă respectă sau că nu îi respect.
De baricada cealaltă, la un moment dat, un om pe o funcție mai sus de mine mi-a zis să îi vorbesc la per-tu, că nu i se pare normală abordarea. După ceva timp (scurt, o săptămână sau două), mi-a zis să mă adresez cu „dumneavoastră” pentru că nu suntem la același nivel. Mno… dacă-i musai, cu plăcere, nu stau să mă încaier cu lumea pe așa subiect…
Sunt destule persoane pe care nu dau doi bani, dar cu care sunt obligata sa vorbesc.
Ei, pe astia nu vreau sa-i aud tutuindu-ma. N-am chef de ei nicicum, sa-i mai aud si cu „tu”, nu!
Caz concret: am doua colege de birou. Si-mi place sa zic colege, chiar daca io-s sefa. Una e o tipa spirt, inteligenta, muncitoare, ma pot baza pe ea, nu trebuie sa verific mai nimic din ceea ce face si e cu 10 ani mai tanara. Ne tutuim cu gratie.
Cealalta e o piloasa care nu stie nici macar tabla inmultirii – si noua chiar ne foloseste sa stim chestia asta – n-are niciun habar de meserie si nici n-o duce capul, nu poate sa invete. Cu toate ca-i doar cu doi ani mai mica decat mine, pe-asta n-as suporta s-o aud spunandu-mi „tu”.
Adica mai conteaza si cu cine te tutuiesti, parerea mea!
Comentariu beton!46
Salut coae! Daca nici asta nu e apelativ de politete…..:-)
Comentariu beton!19
mai ales dacă te adresezi unei doamne!
Comentariu beton!22
@CM, Doamna Coae 😄
Comentariu beton!11
În urmă 30 şi ceva de ani am lucrat într-o companie în care proprietarul, care deținea 90% din firmă, stabilise o regulă: toată lumea se adresa pe numele mic, indiferent de funcție. Inclusiv lui, directorului general sau oricărui alt coleg. Și lucrurile funcționau foarte bine. Nimeni nu-și pierdea autoritatea pentru că i se spunea pe nume și nimeni nu era mai puțin respectat pentru că nu i se spunea „dumneavoastră”. Până la urmă, respectul nu stă în felul în care te adresezi unui om, ci în felul în care îl tratezi.
Comentariu beton!16
Am lucrat 3 ani într-o altă țară, într-un colectiv pestriț, plin de americani, kosovari, bosniaci, macedoneni, spanioli, kenyeni, dominicani, filipinezi și coreeni. Plus români. Absolut toți străinii nu intelegeau ce înseamnă „dumneavoastră”. În condițiile în care unii dintre kosovari, de exemplu, rupeau binișor românește și înțelegeau aproape tot.
Inclusiv în relațiile cu șefii și colegii de alte naționalități se folosea prenumele. Mi-a trebuit o perioadă de timp să mă pot familiariza cu chestia asta, până să ajung și eu să vorbesc așa cu ei, întotdeauna am avut o mică reținere, gandindu-ma că nu sunt respectuos.
Am ajuns până la urmă la a vorbi la per-tu cu toată lumea, mai puțin două persoane. Șefa de departament, căreia îi spuneam „miss Susan” și managerul, căruia îi spuneam ” mister Jamaal”. Asta față de alți colegi, de până în 25 de ani, care vorbeau cu ei fără „miss” sau „mister”, de parcă erau colegi din grădiniță.
Același efect al educației de acasă…
Mi-ai adus aminte brusc de șocul pe care l-am avut în copilărie când l-am auzit pe vărul meu (mai mare) vorbind cu taică-su cu „dumneavoastră, tati”!
Mă rog, acum îmi dau seama că între ei se crease o oarecare distanță pentru că unchiul meu era mai mult plecat de acasă din cauza serviciului.
Iar doctorii…of, doctorii!
Am citit mai anul trecut un text scris de un doctor mai tânăr, plecat din țară.
El povestea cum în facultate profesorii îi învățau să impună pacienților să li se adreseze cu „domnul/doamna doctor „!
E, joac-o p-asta!
Fiul unui coleg a intrat la medicină la Carol Davila. In prima zi le-a ținut decanul un discurs despre cât de superiori sunt ei față de restul lumii.
Mi-am amintit de colega de cameră din anul I de facultate, care se adresa părinților cu „dumneavoastră”, că așa știa ta-su că se arată respectul față de părinți. Era anul 2004…
La finalul facultății, m-am angajat la bancă. Cu directoarea județeană ne tutuiam, cu directoarea de sucursală eram „doamna directoare”. Orice discuție la telefon sau pe mail cu oameni din alte unități și, mai ales, din centrală se duceau doar cu „dvs”.
După câțiva ani, m-am mutat într-o altă unitate, mai mică, intr-un oraș mai mic, pe aceeași funcție. Pe dosarele mele, aveam nevoie și de votul directoarei de agenție. De la angajare și până la primul dosar prezentat, am ținut-o tot în „doamna directoare ” sau „dumneavoastră”. După ce mi-a aprobat dosarul, îmi amintesc și acum cum a ieșit de la ea din birou, a parcurs toată agenția, mi-a așezat dosarul pe birou, s-a aplecat peste birou către mine, vorbind răspicat: „Nu să vă, să îți! Ți-e clar?” Mi-a mărturisit după o vreme că a fost singurul meu dosar pe care l-a citit. Pe următoarele le-a deschis doar ca să vadă unde semnează. De câte ori trec prin orașul ei, dacă am timp, o sun să trec pe la ea.
Mai în zilele noastre, lucrez tot într-o bancă, însă aici de la primul până la ultimul om ne tutuim cu toții. Nu contează dacă am discutat zilnic sau acum ne auzim prima dată, discuția începe cu bună, sunt „ilinca” de la…, te rog să… și zău că de când lucrez aici spun că mi-am găsit dreamjob, cu dreamteam și, mai ales, dreamboss!
Comentariu beton!13
Am avut un prieten francez care avea un nume complicat si cu particula „de”. Taica-su era conte. Unul veritabil. Dar nu prietenul meu mostenea titlul, ci frate-sau, el era doar cel de-al doilea fiu. Când imi povestea de familia lui parca citeam „Povesti cu zâne” de Contesa de Ségur. Intr-o zi l-am auzit vorbind cu maica-sa la telefon si folosea prenumele de politete. Mi s-a parut foarte neobisnuit, prea protocolar, dar mi-a explicat ca asa li s-a cerut dintotdeauna sa se adreseze parintilor si bunicilor, ca sa nu mai vorbim de celelalte rude.
Ups, scuze, mi-a scapat, voiam sa scriu „pronumele de politete” nu „prenumele de politete”!
Am insistat la absolut toți colegii de liceu ai fiică-mi să-mi zică pe nume. Oricum nu-mi place să mi se adreseze cineva cu „domnule director” și „dumneavoastră”.
Chiar am rugat clienții mai tineri să-mi spună pe nume în condițiile in care interacționăm foarte des. Unora le e greu ….. Pnm, o fi de la părul alb.
Da’ ca anecdotă așa, eram mai tânăr și îi țineam contabilitatea unui inginer, căruia mă adresam cu „dumneavoastră” iar el mie cu „tu”, deșt diferența de vârstă era de doar câțiva ani.
Anii au trecut, ne-am apropiat cumva, dar niciodată nu mi-a spus să-i zic pe nume.
La un moment dat într-o vizită pe la el, eram la masă și a scos niște pălincă de Bihor oe care am dezbătut-o pe îndelete, am mâncat bine și apoi spiritele s-au încins pe teme economice, că el se pricepea mult mai bine ca mine, inginer zootehnist fiind.
A tot susținut aberații până m-am enervat și i-am zis: „Domnu’ R, domne, dumneavoastră sunteți și prost!” (țin atât de bine minte replica fiindcă a rămas în antologie în cercul nostru de prieteni)
Atunci a prins și el curaj și mi-a zis să-i zic draq pe nume, dacă tot e așa prost 🤣.
Și pentru lucrurile bune din viața lui îl apreciez și acum la fel de mult ca atunci când îl dumneatalâceam.
Așa că asta cu „tu” și „dvs” chiar nu are nici o relevanță.
Comentariu beton!28
N-am nici o problema sa tutuiesc pe un blog sau un forum, dar nu pot sa aplic in viata reala. Asa cum au spus si altii inaintea mea, adresatul cu „dvs” pune bariere. Pe cei pe care nu-i plac nu-i tutuiesc si/sau nu le spun pe nume nici de frica, chiar daca ei o fac. Un fel de sefulita mi-a cerut s-o salut cu prenumele, de-a naibii persist cu „Bonjour Madame X [nume de familie]”.
In România ma deranjeaza ca la Call Center sau la magazin sa ma ia cu „per tu”, e o familiaritate pe care n-am cerut-o si nu ma simt conforbabil.
Comentariu beton!13
O companie românească cumpără filiala unei multinaționale (tranzacție recentă). Printre primele chestii comunicate celor achiziționați: „toate titulaturile și rolurile care includ „șef” sau „manager” o să dispară, pentru că șefi suntem NOI”. Așa se face că șeful de tură a devenit responsabil de tură. Pentru că – nu-i așa! – șef te face titlul, nu ce știi să faci sau cum te porți cu oamenii.
să nu-mi spui că-i de… de… labacău!?
@costică: nu-ți spun, că știi 🙂
Dragi tovarăși, în română o mai scoți la capăt, dar să vezi ce obtuze sunt formulările de politețe în maghiară. Cum limba nu le are în mod natural, sunt oarecum importate și grefate din germană, apoi sună ca nuca în conservă, indiferent cum le întorci.
Adresarea directă e aproximativ ca și în engleză. Te = You = Tu, gradul de respect se deduce din context și ton.
Apoi vin formulările de politețe, care merg în două direcții. „Maga” sau „Ön”, un fel formă de dumneavoastră, doar extrem de obtuze, pentru că după ce le folosești, ești forțat să te adresezi omului din fața ta cu un mod de persoană a treia. Te zgârie la urechi.
Rezultatul este că un maghiar tot timpul va face tot posibilul să sară peste formulările cu dumneavoastră și să treacă la adresarea directă. Câteodată cu rezultate comice 🙂
Deci cum zici în maghiară: dumneavoastră, domnule, sunteți un român sau o româncă? 🤭
@Vasilescu: mai lovit fix în plex, doar știi că n-avem complicații de gen.
Dar cea mai corectă aproximare e, „Maga, uram, egy román férfi vagy román nő?”
Zgârie, ffs 😀 Ce să faci, limbă aglutinativă.
În zona Moldovei și mai ales în vechime vorbitul cu dumneavoastră la oraș sau cu dumneata la țară era cvasi universal. Doar cei foarte apropiați ca vârstă sau rudenie și care se cunoșteau se tutuiau. în consecință mie mi-a fost foarte greu când m-am mutat la București și am schimbat tot, oraș, loc de munca, colegi, casa, familie, rude, mi-a fost foarte greu, zic, să mă obișnuiesc cu apelativul tu. Și încă și acum cu cei pe care nu ii cunosc mă adresez cu dumneavoastră. Dar respectul meu este același pentru omul care matură strada, portarul sau directorul firmei.
Mi-l aduc aminte de taică-meu care, apropos de vorbitul cu pronumele de politețe, avea o vorbă glumeață: eu ție iți spun mata, dar tu mie cum îmi spui?
Mi-aduc aminte cum radeam de verisorii mei din Moldova, ca eu spuneau „dansul” si la porc.
De genul „Da’ she’ai cu dansul, bre, da-i pashi!”
@sebybv, daa așa este, mătura este o dânsa iar o doamnă este o ea. Și când eram luată la glume cu vorbitul cu dânsa la obiecte și cu ea la persoane aveam si explicația: combinarea consoanelor ns face să sune urât cuvântul dânsa pe când cele doua vocale alăturate ea suna frumos, muzical și deci prin similitudine dânsa este ceva peiorativ iar ea este de politețe. 😊
In copilăria mea dintr-un sat dobrogean am avut vecini moldoveni. Vecina moldoveancă ii spunea mamei ceva despre mine ” Dânsa a zis …. „. Eram foarte mândră că mă respectă 😁
Ce bine ca in engleza si alte limbi asa ceva nu exista.
Ma seaca cand aflu ca unii inca le vorbesc cu dvs socrilor. Sau cu verbe de politete (stiti, faceti, aveti). Eu daca voi avea socri nu le voi vorbi cu dumneavoastra. Eu sper ca in timpul vietii mele sa dispara asta. Eu daca vorbesc cu o persoana necunoscuta mileniala automat ii spun „tu”
Eu socrilor le vorbesc cu dvs. Sunt oameni în vârstă, de la țară și nu le pot spune pe nume, exclus să le zic ”mamă/tată”.
Socrul meu a zis acum ceva vreme să îi spun cum îi spun tatălui meu, dar nu am simțit să fac așa.
În rest depinde foarte mult de situație. Sunt oameni cu care simt din prima să le vorbesc la pertu, sunt alții cu care prefer să păstrez o distanță.
Eu am rămas surprinsă când am auzit oameni care le vorbesc părinților cu dumneavoastră 😏. Chiar sunt curioasă cât de apropiați se simțeau de ei, dacă vor să povestească.
Total de acord ca nu acolo sta politetea. In schimb, ca femeie tanara, m-a ajutat de foarte multe ori sa il folosesc pentru ca impune distanta de ambele parti si ma ajuta sa rezolv ce am de facut fara familiaritati sau conversatii nedorite.
Eu sunt la vârsta la care (46 de primăveri), daca mă tutuiește cineva, o iau ca pe un compliment! 🙂 dar evident contează mult mai mult tonul pe care mi se adresează!
Si eu sunt din generatia celor care vorbeau cu dvs inclusiv parintilor. Eu ma simt mai confortabil sa zic dvs in legatura cu persoanele mai in varsta. Mama ne obliga sa zicem tuturor vecinilor Saru-mana, -femei si barbati, nu conta- iar prin clasa a VII-a mi-a interzis categoric sa mai zis Saru-mana barbatilor…dar…obisnuinta isi zicea cuvantul, greu m-am obisnuit sa nu mai spun asa cum fusesem invatata. Sa mai spun ca multi dintre noi, copii fiind salutam cu Sa-ti rupi-mana spus rapid, in loc de Saru-mana?
fratele tatei ( mă kk în DOOM, cu tatălui!), un hîtru, adăuga repede: „ș-un chișior!”
@costicamusulmanu
DOOM zice bine, explică folosirea formelor „tatei”, „lui tata”, „tatălui”. Este corect cum ai scris tu: „fratele tatei”, este corectă și forma „fratele lui tata”. Când zicem/scriem „tatălui”, trebuie să urmeze obligatoriu un atribut: „fratele tatălui meu”, „hainele tatălui Ilincăi”, iar această regulă apare în DOOM ca „(+atribut) tatălui”. Deci tu ai scris bine (sau „dvs. ați scris bine”? 🙂 ) și ai respectat norma – „fratele tatei adăuga…”, dar acuzația la adresa DOOM e nefondată.
O sa va povestesc una de politete, dar sub pseudonim fals se intelege.
Lucram pe un contract temporar la o plantatie din asta cu multe uniforme.
Si se face petrecerea de Craciun, organizata de comunitatea militara romaneasca. Si suntem invitati si non-uniformele, ca deh, eram de nationalitate.
Pentru cine nu stie din armata, tot ce se organizaeaza prin zona aia, se face(a) cu voluntari din gradele inferioare, binenteles „voluntariati” de ofiteri si fara prea multe sanse de refuz, pentru ca te intalnesti cu superiorii la birou lunea urmatoare.
Anyway, si cum stateam cu doi colegi de-ai mei (contractori, dar toti imbracati festiv – deh, macar la petrecerea de Craciun nu se purtau uniforme), se apropie o duamna tzantzosa de noi si se rasteste la astia doi:
– Bai, ia puneti si voi mana si scoateti gunoiul asta de aici!
Astia doi se uita unul la altul, apoi la Madame:
– Pardon, adica doriti sa va ajutam sa scoateti gunoiul afara?…
– BAI, ce, voi n-ati auzit!?!? Ia stati asa…
Si pleaca sa se intoarca dupa 10 secunde cu unul dintre ofiterii superiori de mana:
– Uite, astia doi! Niste nesimtiti! Se fac ca nu aud!
– Doamna General, ei nu sunt militari. Apoi catre ai mei: Ne scuzati, sa aveti o seara frumoasa!
Apoi aflaram ca doamna era maritata cu generalul si isi cam dadea in petec si isi aroga singura fitze de generaleasa, cum se face, nu?
Comentariu beton!15
Stai liniștit, pe unde am fost prin teatrele de operații, ne gândeam cu groază că vin momentele astea de sărbători, când vin toți generalii din comandamente să fie alături de „băieții nostri”. Nimeni nu isi dorea sa fie ei alaturi de noi.
La mine, care sunt mai mult sau mai puțin din generația gazdei blogului, ”dumneavoastră” înseamnă 2 lucruri:
– respectul datorat dacă nu omului, atunci funcției, pentru că șefului mare n-o să-i spun ”tu”
și
-crearea și menținerea unei distanțe. ”Tu” reprezintă grupul familiei, al prietenilor, al oamenilor apropiați. Nu se intră în cercul ăsta pentru că mi se vinde un pachet de țigări sau mi se livrează un pachet și, tot așa, omul care face cele de mai sus are și el cercul lui, în care eu n-am ce căuta.
Pentru cei care vin cu argumentul lui ”You” în engleză:
”You”, în funcție de intonație și context, înseamnă atât ”tu”, cât și ”dumneavoastră”, iar cine face urechea mare la filme și interviuri aude clar diferența.
Salut obstinația francezilor de a nu-l ucide pe ”vous”, care marchează atât politețea, cât și distanța. Un procuror și un avocat se pot porcăi elegant în sala de judecată, dar vor fi întotdeauna ”vous”.
Și mi-e o silă maximă de materialele publicitare și ofertele care mă iau la pertu/perpulis, materiale scrise de cetățeni care n-au habar de polivalența lui ”you”. ”Caută oferta pe site, înscrie-te în campanie…” Mereți, mă, și învățați să fiți politicoși, ce bun-simțul meu!
Comentariu beton!15
În problema asta, eu zic că nu e vorba de respect, cât de politețe, concepte care nu sunt sinonime, dar uneori se suprapun parțial.
Pot să fiu politicoasă (adică salutat, adresat cu „dvs.”) cu o persoană pe care nu o respect (sau care mi-e indiferentă dpdv al respectului) pentru că așa cere momentul sau situația și pot să fiu și nepoliticoasă cu o persoană pe care de obicei o respect dacă într-un anumit moment mi-a făcut ceva care să ducă la impolitețe (apoi ne cerem scuze / ne împăcăm), dar asta e mult mai rar pt că acel respect mă face – de obicei – să mă exprim politicos. Nu știu dacă are sens ce zic, așa simt.
Probabil datorită educației am fost învățată să încep cu „dvs.” si apoi să trec la „tu” dacă persoanele și circumstanțele permit. Și abia aștept să mă pot tutui cu lumea, dar nu apreciez deloc când cineva mă ia din prima la per tu în contexte formale și profesionale, mai ales dacă e bărbat.
Exemple:
– îmi scrie cineva pe whatsapp pt o colaborare, direct cu „tu”, habar n-aveam cine e și cum sau când am ajuns să ne tutuim. Mi s-a părut extrem de nepoliticos. Dar l-am luat și eu înapoi tot cu „tu”.
– mă duc la un salon estetic pentru niște proceduri, toate fetele de acolo sunt instruite să vorbească cu „dvs.”, dar după faza inițială le-am zis tuturor pe cum am nimerit la fiecare să ne tutuim că mi se părea ciudat să stau acolo aproape goală și să ne domnim atâta. În schimb cu doamna cosmeticiană la care merg de 30 de ani, sunt cu „dvs” că e semnificativ mai mare decât mine și merg la ea din adolescență.
– tuturor copiilor le spun să-mi spună pe nume.*
– cu persoane cu care nu urmează să mă împrietenesc sau să devin apropiată, e „dvs.” și acolo rămânem (în instituții, localuri/restaurante, firme la care am treabă).
* Când am ajuns la vârsta adultă să interacționez cu copiii prietenilor și cunoștințelor, mi-am dat seama că mi se pare perfect normal și firesc să ne tutuim. Dar apoi mi-am dat seama că atunci când eram eu copil și mergeam cu părinții la prietenii lor adulți, eram cu „dvs”. Și mă gândeam că acelor oameni care aveau atunci 20-30 de ani li se părea normal să le zic eu „dvs.”. Or mie, adult acum la vârsta lor de atunci mi se pare enervant, mă face să mă simt bătrână să-mi spună așa un copil.
Chiar am discutat cu mama chestia asta, cu „dvs.” si „tanti” si „nenea” și mi-a zis că așa erau vremurile. Sper să dispară în neant „tanti” și „nenea” și salutul cu „săru-mâna” de la copii spre adulți o dată cu generația noastră și dacă e cazul de adresare formală avem în română „bună ziua/la revedere”.
M-a amuzat faza cu domnul doctor si mi-a amintit de unchiul Costel, care atunci cand m-am născut era general in rezerva. Si de fiecare data cand il vizitam (aveam 4-6 ani) imi spunea: hai la unchiu’ generalu’ sa te pupe!
Îți dau dreptate, doar ca eu nu pot! Atat m-a îndoctrinat bunica-mea, ca nu am cum. Cu asta si cu salutul.
Un mic exemplu: aveam vreo 10 ani, ma jucam in fata blocului, si un vecin renova sau facea ceva in apartament care necesita mai multe drumuri pana in fata blocului. Si de fiecare data cand cobora ii ziceam saru’mana (cred ca am zis de 10 ori) pana s-a saturat si mi-a zis ca e suficient!
Nu iese un „tu” cu persoane pe care nu le cunosc, oricat as încerca. Ma refer la zilele noastre. Si pe aici am tot scris „Mihai” si am avut o mica strângere :))
Dar nu ma deranjează deloc cand alții fac asta, si la fel consider ca alt gen de relație construiești in acest fel.
Cel mai mult mă enervează folosirea lui dumneata! Adică nu te respect chiar de “dumneavoastră”, dar parcă nu ți-aș zice “tu”.
Altfel, când sunt țin Ro, încă nu pot trece peste a mă adresa cu dumneavoastră! De-ați ști ce greu mi-a fost să mă adresez șefului meu simplu John! Dar peste tot există suckers pt titluri!
Și să nu uităm de adresarea “doamna Monica”! BTW, așa și-a dat seama Monica Lovinescu de cine era cel ce a împușcat-o!
De obicei folosesc pronumele de politețe cand vreau sa păstrez distanta fata de persoana cu care vorbesc
iti doresc ca acest articol sa fie cel mai citit articol al tau de cand exista blog’ul. si nu numai de cei 74 000 de oameni de aici ci de toata populatia tarii noastre. chit ca stiu ca din pacate mare lucru nu s-ar schimba insa cel putin sa-i puna pe ganduri… tineretul de azi e unica noastra speranta.
ref. la vorbele tatalui tau sunt exact esenta mentalitatii la spanioli – aici nu se foloseste „usted” decat la radio/tv. pana si celui mai important om dintr-o firma i se spune pe nume nu numai de catre colegii lui ci si de catre femeia de serviciu. pt ca aici NU EXISTA CLASISM!! si asta e principalul motiv pt care la noi in tara relatiile umane mereu vor fi crispate si false. e UNICUL lucru care imi permit sa critic la romani fara sa ma simt prost cu mine insami. v-am mai spus in nenumarate ocazii ca in veci nu mi-as critica tara si poporul nostru fiind la distanta si netraind acolo. chit ca n-a fost decizia mea mi s-ar parea penibil sa stau sa arunc cu pietre si sa fac pe desteapta dandu-mi cu parerea de ce si cum samd.
DAR mi se pare la fel de esential sa se respecte obiceiul si in directia inversa – si anume ca odata ajunsi aici romanii sa vorbeasca pertu si nu cu dvs. cu spaniolii; ei nu sunt obisnuiti si se simt ff aiurea cand cineva li se adreseaza altfel decat pe numele lor de botez.
(din acesta categorie face parte maica’mea care dupa 37 ani inca foloseste „usted” cu toata lumea. e pur si simplu RIDICOL)
personal unica data in viata mea cand am folosit „usted” a fost cu o vecina de bloc care avea 92 ani!! mi-a reprosat ff serios asta si m-a rugat sa fie ult. oara pt ca se simtea jignita:(
alta mancare de peste e in tara unde tre’ sa ma controlez sa nu fac o gafa insa respect totul ca la carte pt ca stiu ca asta-i obiceiul. si cu asta basta!!
MV ma gandesc de mult sa-ti propun o idee interesanta pt un articol daca nu ai folosit-o inca. si anume ceva legat de „haina face pe om” si mai concret importanta vesmintelor care purtam pt a impune respect ori ba. e printre putinele lucruri care INCA ma socheaza dupa atatia ani traiti in tara asta cu care nu ma pot obisnui deloc. pot da 2-3 ex. ca sa ma intelegi mai usor:
– prietenul meu cel mai bun e mare prof. univ. la facultatea de telecomunicatii cu ditamai doctoratul (cum laude). el e Jon pt toata lumea insa preda in pantaloni de trecking bocanci de munte si un polar maron cu un tricou oricare pe dedesubt lol
– doctorita mea de familie – de altfel ff apreciata in meseria ei – vine la policlinica in colanti negrii cu cizme militare cu sireturi pana la genunchi si bucati de lana verde/mov in par!!
– profa mea de mate din cl. XII-a venea la liceu destul de asemanator imbracata. n-avea mai mult de 24 ani si era data naibii ca dascal insa totusi…
mereu m-am considerat open-minded si n-am nimic cu tatuajele piercing’urile etc insa parca nu m-as duce sa predau vioara in salvari elevilor mei lol ce zici tu de una ca asta?
Asta cu DOCTOR am patit-o si eu.
Am raspuns „Desigur. Eu sunt duamna My2c. DOCTOR INGINER My2c pentru dumneavoastra”
Eu resimt nevoia, în activitatea profesională, de a păstra distanța impusă de „dumneavoastră”. Aici, uneori, familiaritatea generează impresii greșite. În viața de zi cu zi, însă, sunt destul de lax și mă ghidez, în principal, după interlocutor. Sunt confortabil cu ambele scenarii.
Eu ma adresez cu dvs. Pana mi se spune ca ma pot adresa cu Mihai, de exemplu. Altfel, nu-mi place sa mi se adreseze lumea cu dvs., nici macar copiii. Dar ma deranjeaza tupeul unora de 20 de ani de a mi se adresa la per tu cand eu le vorbesc politicos.
Fiecare societate are reguli de adresare care se formează în generații și se schimba foarte greu.
Comunismul a încercat să ne transforme pe toți în tovarăși și să ne asaneze social dar tradiția a rămas .
La țară, în societățile tradiționale respectul venea cu vârsta, cu studiile , uneori cu averea și era obligatoriu și mi se pare că și acum ar trebui sa fie la fel pentru că desi subliniaza succesul în viață al interlocutorului nu te pune automat într-o situație de inferioritate.
Mi se pare deplasat să tutuiești pe cineva la prima vedere.
Eu mă adresez întotdeauna cu dumneavoastră sau dumneata indiferent cu cine vorbesc, în afara de copii dar nu mă deranjează dacă cineva mă ia la per-tu, mai ales dacă nu mă cunoaște.
Ma distrează uneori când interlocutorul mă tutuiește din prima pentru că apoi să își schimbe formula de adresare după ce schimbam câteva vorbe.Mai ales în magazine sau în situația în care eu vin să las bani .Și eu lucrez in comerț/ servicii și nu am tutuit niciodată un client.
Mai rău mă enervează când dau nas în nas cu o bunăciune la intrarea în bloc și-mi zice „bună ziua” 😂
Mi-s dragi oamenii care muncesc, oamenii simpli. Îi respect, îi salut. Mi-s dragi bătrânii. Îi respect, îi salut. Cu cei „puternici” mă iau. Mă înțep foarte repede la nesimțire. În situații în care faptul că taxez specimenele ca cel pe care l-ai descris tu, Mihai, poate afecta pe cineva drag, mă abțin.
Prefer să mi se spună pe nume, dar mă adresez cu respect și cu ce apelative dorește interlocutorul, sau după cum se cade. Atât timp cât nu sunt bășini la mijloc
Eu, la vârsta mea (66 – să mă ierte cei care cred că doar un șase-mi mai lipsește și sunt FIARA), mă simt minunat când oameni mai tineri mi se adresează la „pertu”. Și-mi vine să mor când pacientele tinere îmi zic „sărumâna”. Îmi vine să le strig: nu sunt mă-ta mare, am DĂCÂT șaișase dă anișori, mai du-te-n mă-ta cu sărumânușeala!
Dumneavostreala e boală românească. Am avut, mai la tinerețe, un patron italian, care era medic de profesie, sărit de 50 de ani. Nici eu, dar nici șoferul firmei nu i se adresa altfel decât cu „Ignazio”, fiindcă nu suporta, în relațiile de serviciu (firmă de import medicamente) să pierdem vremea cu farafastâcuri verbale. Respectul absolut cuvenit îl obținea simplu, plătind salariile la timp, plătind salarii mai mult decât decente pentru România acelor ani, luând prânzul împreună cu salariații, fie la firmă, fie în oraș, acceptând zilele libere legale și marile sărbători religioase ortodoxe ale noastre și, firește, dovedind că e priceput și în medicină, și în comerț farmaceutic.
Există, însă, și situații în care alegi să rămâi la pluralul de politețe, fie din convingerea intimă că nu merge altfel, fie ca să impui niște limite.
Bă, mie îmi place să zic săru’mâna gagicilor tinere.
Să vezi uimire pe ele. 😂
Da, am patit fix aceeasi abordare cu o acritura de doctorita, care mi-a zis ca d-na X este acasa, are grija de nepotica si ca ea e d-na DOCTOR X.
D-na DOCTOR X avand pretentii de mare doamna distinsa (nu vrei sa stiti cum urla pe sectie si cum se poarta cu asistentele si cu bolnavii).
Pe vremuri, cand participam ca expozanti la ceva targuri de IT, mai venea cate unul care voia sa-si dea importanta (si eventual sa primeasca ceva moca) si incepea cu maior Popescu sau inginer Ionescu. Aveam un coleg mai mucalit care ii intreba intotdeauna: maior/inginer e numele mic sau tot nume de familie? :))