Hai că azi avem de discutat treburi serioase, așa că intrăm abrupt în subiect.

Așadar, care au fost primii voștri bani câștigați vreodată? Și mă refer la orice activitate pentru care să fi fost plătiți, indiferent care e aia. Că le umpleați sifoanele vecinilor, că mergeați la cumpărături pentru bătrânele din bloc, că plimbați câini, nu contează.

Tot ce vă rog este să sărim peste partea cu „primii bani i-am făcut mergând cu colindul”. E ok, toți am fost copii, toți mergeam cu sorcova, steaua și plugușorul. Dacă n-aveți vreo poveste de genul „mi-am luat Ferrari din mersul cu sorcova”, hai să considerăm că putem să trecem peste.

Încep eu. Prima amintire despre bani câștigați o am de pe la 10-12 ani. Eram cu ai mei la unchiu-meu acasă, unde exista o pianină. În alea două-trei zile cât am stat acolo, vară-mea, care lua lecții de pian, m-a învățat să cânt Für Elise a lui Beethoven.

Mă rog, cred că e mult zis „să cânt”, având în vedere că o reținusem mecanic și băteam în calpele alea doar cu arătătoarele, dar cert e că rezultatul semăna a Für Elise.

În ziua dinaintea plecării, am avut „audiția” finală, cu ai mei de față. Prieteni, când a văzut taică-meu așa minunăție, adică pe fiu-său cântând la pianina aia, a scos o hârtie de 100 de lei și mi-a înmânat-o solemn. Săracul, cred că deja își imagina cum voi concerta eu în marile săli ale lumii. N-a fost să fie… 😊

Asta este prima mea amintire despre primit bani pentru ceva făcut de mine. Dar, ca să fiu extrem de cinstit, nu prea aș lua-o în considerare. Că dacă cel care m-a plătit n-ar fi fost taică-meu, n-aș fi avut cum să primesc vreodată vreun ban pentru interpretarea aia „senzațională”. Poate, cel mult, să mă fi plătit lumea ca să încetez să schingiuiesc biata pianină.

Așadar, facem un salt peste timp și trecem la bani câștigați, pe bune, de la oameni pe care nu-i cunoșteam. Iar p-ăștia, boșilor, i-am făcut în primul an de facultate vânzând cola, bere, pâine și țigări în camera de cămin. Am și acum flash-uri cu drumurile pe care le făceam pentru aprovizionarea cu „marfă”, mai precis cu un drum când căram plasele prin zăpada care trecea mult de genunchi.

Dar comerțul ăsta cu amănuntul a durat puțin, foarte puțin, mai precis până eu si Dan, colegul meu de cameră, ne-am prins care e treaba cu căminul în care stăteam. Căminul E, din Grozăvești, era unul dintre puținele locuri din București în care se putea face schimb valutar la orice oră din zi sau din noapte.

Erau vremurile când valuta nu era la liber, prin lege aveai dreptul să schimbi doar 500 de dolari pe an. Da, da, știu cum sună asta în zilele noastre, dar pe atunci fix așa era. Te duceai la casa de schimb cu pașaportul (exclusiv cu pașaportul) și puteai să cumperi sau să vinzi până în 500 de dolari. După care mai reveneai tu la anul.

Ăsta fiind contextul, vă dați seama cam cum înflorise schimbul valutar „la negru” în țara asta, iar în București în special. Ei bine, căminul în care stăteam era recunoscut pentru faptul că acolo poți să schimbi mărci și dolari.

Doar că, ce să vezi, dacă erai un „client” nou-venit, în sensul că nu mai schimbaseși niciodată, ajungeai în fața căminului și băteai mărunt din buze, că valutiștii nu stăteau în față să aștepte clienții, ci la ei în camere. Aici apăream în ecuație eu și Dan care frecam treptele din față de dimineață până noaptea.

Apărea clientul, se coia pe-acolo încercând să-și dea seama cum ar putea proceda, după care inevitabil ajungea să ne întrebe dacă știm unde poate să schimbe niște dolari. Da, știam, normal că știam. Doar că știam și ce preț să-i dăm ca să ne rămână și nouă câte ceva. Pe scurt, percepeam comision și la vânzare și la cumpărare, pe mână fiind cu valutiștii.

A fost o perioadă mișto, am la amintiri de pe vremea aia de-aș putea să scriu o carte. Inclusiv despre cum am pierdut comisionul pentru un schimb de 35.000 de dolari. A venit într-o noapte un personaj celebru din lumea mondenă a capitalei (celebru și atunci, celebru și acum) să schimbe banii ăștia, iar eu cu Dan nu eram în față. Am aflat abia după ce plecase deja.

Nu știu dacă vă dați seama ce însemnau 35.000 de dolari la nivelul anului 1992, dar o să vă spun eu: îți cumpărai liniștit câteva apartamente în București de banii ăștia. Comisionul pe care l-am fi scos noi pentru tranzacția asta ne-ar fi permis să nu mai „muncim” măcar câteva luni. Și l-am fi luat. Pentru că eu și Dan aveam deja linie directă (adică numărul de telefon personal) cu un cetățean valutist mult mai șmecher decât cei care stăteau la noi în cămin, iar tipul ăsta ar fi avut suma necesară în lei. N-a fost să fie…

Cam așa a fost cu primii mei bani. Acum să v-aud pe voi: cum ați câștigat primii bani?

Mi-ar plăcea, desigur, să rămânem cât de cât în limitele legalului, dar dacă nu se poate, n-o să vă cer imposibilul. Dacă primii bani i-ați făcut vânzând în târg roțile furate de la Dacia 1300 a vecinului de la doi, aia e, nu mai putem da timpul înapoi.

sursa foto: freepik.com