[drumul spre Cercul Polar – ziua 1]

…

1.155 de kilometri mai târziu, am ajuns la Brno. Da, prima oprire a fost în faimosul obiectiv turistic, megalopoilsul cunoscut sub numele de Brno.

O să mă întrebați, desigur: „de ce kkt ai ales să te oprești în orașul ăsta în care nu merge nimeni?”. Iar răspunsul meu va fi: exact de-asta, că nu merge nimeni. Când naiba mai veneam eu vreodată în viața asta la Brno? Niciodată.

Am făcut mult, am făcut în jur de 13 ore, dar mi-a plăcut, că m-am jucat cu Cupra mea, care s-a comportat impecabil.

Acum hai să vă zic cum a fost după ce m-am cazat, când, rupt de foame, mi-am zis că hai să mănânc ceva prin zonă. M-am bucurat că hotelul nu e pus în partea turistică a orașului (mă rog, dacă orașul ăsta are așa ceva), pentru că-mi creșteau șansele să găsesc rapid de tot o cârciumă din aia pentru localnici. Adică exact ce vreau io în vacanțe.

Am deschis maps și-am constatat că aveam dreptate. La nici o sută de metri de hotel se afla această cârciumă care promitea să fie exact ce aveam nevoie. De altfel, era și singura din zonă. Cât noroc să ai?

Mă îndrept sprinten spre restaurant, ajung. Aveau un crocodil mare desenat la intrare și, ca să fiu foarte sincer, n-am înțeles exact de ce. M-am gândit c-o fi ceva cu specific australian sau pe unde naiba trăiesc crocodilii ăia, dar mi-am zis că la cât mi-e de foame n-am absolut nicio problemă să bag un antricot de crocodil sau niște mușchi de aligator împănat cu șunculiță cehească.

Nfine, detalii, am intrat. Băbăieți, nu știu cum să vă descriu atmosfera din interior, în capul meu așa arătau speluncile marinărești despre care mai citeam eu prin romane. Aerul nu mai era aer, era o combinație mirifică de fum de țigară gros ca ceața, cu un miros puternic de transpirație stătută.

Iar la mese, o, Doamne, la mese erau niște cetățeni mai mult dezbrăcați decât îmbrăcați. În sensul că jumătate dintre ei purtau niște maiouri slinoase, în timp ce cealaltă jumătate nu le purta nici p-alea.

Știți voi scenele din filme când intră unul într-o încăpere, moment în care toți de-acolo se opresc din ce făceau și se uită crunt spre noul venit? Ei, fix așa și cu cetățenii cehi din spelunca aia. Când am intrat io s-a făcut liniște și mă măsurau din cap până în picioare.

Doar că mie îmi era foame, prieteni. Și pe sistemul „nu ești tu când ți-e foame”, mi-am zis că ce poate să mi se întâmple rău? Absolut nimic. Ăia sunt oameni, eu sunt tot om, vom conviețui cumva împreună cale de jumătate de oră cât mănânc. Vă dați seama că dacă nu-mi urla stomacul făceam cale întoarsă în secunda doi, da?

Dar așa, mi-am adus aminte c-am citit eu pe la niște mindfulnesărițe că dacă manifestezi pe pozitiv, n-are cum să ți se întâmple nimic negativ. Plin de energie din asta pozitivă, îmi încordez ușurel ciacrele și mă așez la una dintre mese. Îmi scot și io țigările și-mi aprind una, că dacă tot se fuma acolo, să le arăt la băieți ca sunt de-ai lor.

În momentul ăla se ridică un cetățean ceh de la una dintre mese (era din jumătatea îmbrăcată cu maiou) și vine la mine.

– Menu, please, zic sigur pe mine.

Nu știu ce mi-a răspuns, că ceha mea încă nu e la nivel conversațional.

– English?, întreb cu nețărmurită speranță în voce.

Ăla clatină din cap, semn clar că nu înțelege ce vreau. Faza e că atunci când se uita la mine avea pe față un fel de rictus care mie-mi transmitea un singur lucru: „bosule, ești nebun? Ce plm cauți aici?”. Da’ am preferat să-l ignor cu real succes. Ca să înțelegeți cât mi-era de foame.

– Hungry, zic din nou, în timp ce mă frec cu mâinile pe abdomenul meu plat și bine definit, ca să fie extrem de clar ce încerc să-i transmit.

Ploaie de cuvinte cehești ce-a început ăla să slobozească spre mine, în timp ce io mă uitam la el clipind feciorelnic. Când s-a oprit eram amândoi în impas. Eu, pentru că nu înțelesesem o boabă, el pentru că, mai mult ca sigur, nu pricepea de ce n-am plecat încă.

Și cum stăteam așa și ne contemplam unul pe celălalt, de undeva din spatele meu se aude o voce de femeie. Răgușită spre guturală, dar clar de femeie:

– No food, just drink.

Mă întorc. Undeva, în spate de tot, în semi-întuneric, mai era o masă pe care nici n-o văzusem. La masa aia erau două femei. Cum să vă descriu eu că arătau cele două? Gata, știu. Arătau exact ca cetățenii cehi de la celelalte mese, doar că erau îmbrăcate amândouă. Cea care-mi vorbise era blondă, tatuată toată și scuipa delicat semințe. Cealaltă nu zicea nimic.

– But is a restaurant, i-am argumentat logic. Naiv, dar logic.

Doamna a scuipat cu boltă o coajă de sămânță de floare care s-a oprit la picioarele mele și-a ridicat din umeri. După care și-a pierdut interesul pentru persoana mea.

În tot timpul ăsta, liniștea din speluncă fusese mormântală. Toți cetățenii cehi care vorbeau aproape strigând până să intru eu, acum tăceau și așteptau desfășurarea evenimentelor.

Bătălia fusese pierdută. Ce era să mai fac? Să mă cert în engleză cu cetățeanul ăla care nu vorbea decât cehă, ca să aflu de ce nu au mâncare într-un restaurant care cu asta se ocupă? Am renunțat, am stins ostentativ țigara și-am plecat.

Pe când ieșeam, am înțeles brusc ce era cu crocodilul desenat la intrare. Ăia de la mese erau crocodilii, frate, eu eram doar căprioara nimerită printre ei.

Și uite-așa, m-am dus la restaurantul hotelului și-am mâncat un șnițel cinstit de pui, fără aligatori în maiouri slinoase pe lângă mine. Șnițel pe care, de altfel, îl aveți în poza de mai jos.

Atât pentru azi. Revin mâine cu fotografii și impresii de prin Brno.

Călătoria la Cercul Polar este motorizată de Autonom, liderul pieței de mobilitate din România.

Companie sută la sută românească, Autonom funcționează printr-o rețea națională unică în 36 de orașe din România, precum și în două orașe din Ungaria. În total, operează o flotă auto de peste 13.ooo de mașini și oferă soluții integrate de mobilitate și finanțare:

➡️ Rent-a-car

➡️ Leasing Operațional

➡️ Produsul Business Green

➡️ Leasing Operațional Echipamente

➡️ Transferuri cu șofer

➡️ Asistență rutieră

➡️ Mașină de înlocuire

➡️ AutoRulate

➡️ Închiriere vehicule comerciale

➡️ Întreținere flotă