Articol scris de Iulia.

…

Nunu, stați liniștiți, nu mă apuc să fac vreo analiză socio-economică sau geopolitică sau de altă natură d-asta la care nu mă pricep și să vă scriu părerea mea despre protestele celor din învățământ sau de la Sanitas sau mai știu eu de unde.

Ntz. Noi vorbim acilea de chestii mult mai simple, dar cu care știu cu siguranță că mulți dintre noi trăim (sau, unii mai norocoși, au trăit și au supraviețuit să povestească) zi de zi. Și anume, despre protestele copiilor.

Bănene, nu știu alții cum sunt, da modelu ăsta de plod cu care ne-am procopsit noi ar putea ieși lejer campion la Olimpiada de Proteste și Smiorcăieli pe Teme Diverse, dacă s-ar organiza vreodată așa ceva.

Adică nu, mint când zic că nu știu alții cum sunt. Că știu. Că-i văd în jur. Sunt fix la fel, cu mici variații. Unii-s mai pașnici decât ăsta al nostru, alții-s mai drăcoși. Dar toți, absolut toți au un talent incredibil de a găsi motive de smiorcăială, văicăreli și proteste din cele mai bizare motive.

Fiți atenți aici, vă dau un exemplu: fi-miu merge la înot, de două ori pe săptămână. Că după ce ne-am chinuit doi ani și io și tac-su să-l învățăm câte ceva despre flotabilitatea organismului și deplasarea acestuia prin apă, turuind amândoi precum Moise-n pustiu, am decis că e mai bine așa. Să meargă în mod organizat, cu niște profesioniști antrenați, să se descurce ăia cu el.

Ceea ce au și făcut oamenii. La modul că a început cursul în martie, iar acu e în stare să înoate fără aripioare, colăcei și alți asemenea adjuvanți. Bun, înoată e un pic mult spus, e mai degrabă așa, cam ca un cățel în apă. Dar plutește, nu se duce la fund precum un bolțar.

Dar divaghez. Ideea e că merge la înot. Iar azi dimineață când l-a predat tac-su regulamentar, instructorul i-a povestit că data trecută, distinsul fiu s-a pus pe jale și pe plâns și protestat la finalul orei. De ce credeți voi, oare?

Păi vă zic eu: pentru că omul, mânat de bunăvoință, a zis să ajute plodul cu strânsul boarfelor, așa că s-a apucat să îi bage în rucsăcel prosopul, șlapii, astea, mna. Chestie care aparent pentru domnul fiu a reprezentat o adevărată tragedie greacă, soldată cu lacrimi de crocodil. Pentru că el voia să-și pună el, singurel, lucrurile în rucsac. Și n-au reușit să-l potolească pe nebun până n-au scos toate catrafusele din raniță și nu l-au lăsat să și le pună singur la loc.

Păi dacă nici ăsta nu e motiv de jale, ziceți și voi! [insert aici smiley d-ăla care își dă cu palma peste frunte]

Alta. La ei la grădiniță au niște coșuri în care au sticlele cu apă. Fiecare grupă are alt coș, ca să știe fiecare plod unde să-și caute hașdoioul când îl pălește setea a mare.

Peste zi, coșurile astea sunt în clase. Atunci când îi scot pe draci afară și la final de program, femeile alea de acolo aduc coșurile și le pun în vestiar, ca fiecare copil/părinte să ia sticluța aferentă acasă.

Fi-miu are o idee foarte fixă cu privire la modul în care trebuie tratată chestiunea apei. Ritualul este așa: intru în vestiar, mi se predă copilul. Copilul se dezbară de păpucii de interior și își ia mergătorii de exterior, își mai ia pe el ce alte țoale mai are de luat, după care, musai și obligatoriu, mergem împreună să luăm sticla de apă din coș și să o punem în rucsăcel.

Băbăieți, nu vreți să știți ce tragedii și plânsete cu muci și/sau ce crize de bâzdâci se generează dacă, din nou, mânată de prea multe bune intenții, vreuna din educatoare sau îngrijitoare, îndrăznește să comită păcatul capital și să îi înmâneze odorului sticluța înainte vreme. Ori, și mai rău, să o ia din coș și să i-o pună în dulăpior „ca să o găsească mami, puiule, când vine să te ia!”

Vă jur că am asistat într-o zi la o fază d-asta, moment în care fi-miu i-a aruncat ăleia o privire de ai fi zis că vrea să își activeze laserele din ochi și să o transforme instant într-o grămăjoară fumegândă de cenușă pentru îndrăzneala de care a dat dovadă.

După care, firește, s-a pus pe jelit cu muci și sughițuri. Pentru că nenorocita aia de sticluță nu trebuia să fie în dulap!!! [insert aici smiley care se dă cu capul de pereți în mod repetat]

Sau alta: zilele trecute a fost oleacă vară și p-aici, pe la noi. E ok, între timp s-a rezolvat, sunt 14 grade și plouă cu clăbuci. Mă rog.

Fiind io așa entuziasmată de acest simulacru de vară, zic să încalț copilul cu sandale la grădiniță. Idee la care (culmea!) copilul a achiesat cu entuziasm. Așa că i-am dat sandale. Dar taman când să-l dau pe ușă afară, mă trosnește un gând: hait, că i-am dat io sandale, dar la grădiniță se schimbă în păpucii de interior. Și e cam nasol să se încalțe cu ei așa, pe piciorul gol. Să nu cumva să-l jeneze pe mititel, să nu cumva să transpire… Pac, am găsit soluția: i-am pus la pachet o pereche de șosete.

Și am instruit atât tatăl care urma să-l depună la grădiniță, cât și copilul însuși: papuci de grădi -> punem șosete; sandale -> dăm jos șosete. Clar? Ba i-am mai pus și pe fiecare să repete de două ori, să fiu sigură că au priceput.

Firește, cum altfel, la prânz când am mers să recuperăm copilul, acesta bântuia prin curte cu șosetele bine înfipte în sandale. Se făcuse deja cald tare afară, așa că io, în tâmpenia mea, zic „Hai, mami, să-ți dau jos șosetele astea, să nu te coci!”

Păi nu mai bine luam io un rahat și-l mâncam, savurându-l pe îndelete, decât să fac una ca asta? Că vă jur, nici dacă m-aș fi apucat să îl jupoi de viu ș-apoi să îl presar cu sare grunjoasă din belșug n-ar fi chirăit așa de tare. Cred că nici fețele palide pe care le scalpau pieile roșii nu scoteau răcnete de magnitudinea și intensitatea celor proliferate de distinsul meu fiu, odată ce s-a văzut descălțat de mult iubitele șosete.

Mda. Acestea fiind zise și scrise, vă provoc la un fel de concurs, așa: băgați acilea cele mai stupide și incredibile motive care v-au făcut distinșii moștenitori să izbucnească în jale, strigăte și țâpurituri. Se câștigă puncte bonus dacă toată treaba se întâmpla într-un loc și/sau moment cât mai nepotrivit posibil – nu, că urlă în Kaufland după napolitane nu se pune neapărat.

Vă ascult cu interes. 😀

P.S. În caz că vă întrebați, nu e concurs cu premii, că n-au intrat încă banii de la Vasilescu, așa că premiile sunt sub formă de sincere felicitări. Atâta s-a putut.