La Hamburg (mai bine spus la periferia lui) a fost prima oară în viața mea când n-am mai avut nevoie să fac check-in la un hotel. După ce-am făcut rezervarea, mi-a venit un sms cu un cod de patru cifre. Când am ajuns la hotel, m-am dus la un automat de check-in, am băgat codul ăla și mi-a dat pe loc cardul pentru acces în cameră. Mi-a picat fața atât de tare c-a început să râdă recepționera.

Am râs și eu, după care mi-a explicat că automatul nu e doar un automat, că ei îl consideră colega lor care le ușurează munca, treabă pentru care merită să aibă și nume. Doamnelor și domnilor, aflați că distinsul automat se numea Adriana. N-aveți idee cât de mult mi-a plăcut toată faza asta. Altfel nu m-o apucam să v-o povestesc. Nemții ăștia sunt dați dracu’.

Și dacă tot a venit vorba despre ei, despre nemți adică, o să vă mai spun vreo două chestii pe subiect, constatate la fața locului. Mi se pare incredibil că țara asta a pierdut două războaie mondiale, dar tot cei mai puternici din Europa sunt. Incredibil.

Mă uitam că e plină de autostrăzi, practic poți să mergi oriunde vrei tu doar pe autostrăzi, cu toate astea sunt singurii din Europa (aici mă refer la aia civilizată) care nu-ți iau taxe de drum. În restul Europei nu știu cum să tragă mai mulți bani de pe toată lumea, și de pe ai lor și de pe turiști, doar germanii te lasă cu mărinimie să circuli gratis pe șoselele lor. Și te mai lasă să mergi pe ele și cu ce viteză vrei, ca să nu mai existe vreun dubiu că li se fâlfâie imperial.

Apropo de sectoarele fără restricții de viteză de pe autostrăzi, o să-mi cer scuze domnului (sau doamnei) Kuga pe care o făcusem anterior lentă ca o mamaie suferindă de artroză. Să vedeți ce sprintenă era mamaie pe undeva înainte de Leipzig, unde am prins o bucată de autobahn liberă de tot și fără restricții de viteză.

Nu vreau să spun cifre în km/h, că se mai uită oamenii de la Autonom pe aici și nu vreau să le stea inimile. Dar mamaie s-a prezentat mai mult decât onorabil. Și chestia e că simțeam c-aș mai avea un pic de pedală, dar s-a aglomerat drumul și-am renunțat să verific câtă mai aveam. Deci se adeverește încă o dată treaba cu carburanții de la noi și carburanții de la ei, despre care discutam zilele trecute.

Mai vreau să vă zic doar despre cele două poduri incredibile pe care le-am trecut ieri, că mi-a fost un pic de teamă că n-o să mai trec, ceea ce m-ar fi enervat îngrozitor. Azi, 1 iulie, este prima etapă din Turul Franței, etapă care se desfășoară fix la Copenhaga, iar traseul trece exact pe unul dintre poduri. N-ar fi fost ceva neobișnuit să-l închidă cu o zi mai înainte, adică exact când voiam eu să trec. Vă spun drept, am stat nițel cu morcovul în fund până m-am apropiat de pod și-am văzut că e totul în regulă.

Băi, nu vă pot descrie senzația pe care am avut-o când am intrat cu mașina pe primul, pe Great Belt Bridge (Storebæltsbroen). Era așa o bucurie, amestecată cu emoție și cu „nu-mi vine să cred că fac asta”, că-mi venea să merg doar cu 30 de kilometri pe oră ca să mă bucur cât mai mult că sunt acolo. Dar n-aveam cum, c-aș fi încurcat toată circulația.

Când am ieșit de pe el, m-am rugat să existe vreun drum lateral, un teren viran, un ceva, orice, doar să mă pot opri să fotografiez. Știți, la ăștia nu prea merge să tragi mașina pe dreapta, pe avarii, și să te apuci sa faci poze. Dacă-i vezi pe polițiștii lor cum arată, înțelegi din prima că nu merge cu: „da’ ce-am făcut, șefule? Dăcât 5 minute am oprit să fac o poză.”. Mă rog, zic așa ca chestie, că poliția nici măcar n-are de ce să vină, până scoți telefonul să faci poza, ți-a și plecat amenda prin poștă spre casă.

Nfine, revenind, ziceam că mă rugam să am unde mă opri. Și, ce credeți? Ruga mi-a fost ascultată. Nu numai c-am găsit un drum lateral, dar l-am găsit chiar p-ăla care practic ducea exact unde îmi doream eu: într-o parcare aflată la baza podului (adică asta). De-acolo am mai mers 50 de metri pe jos și-am făcut pozele pe care le puteți vedea și voi. N-aveți idee cât de tare m-am bucurat c-am putut să le fac.

Al doilea pod, Øresund Bridge, leagă Copenhaga de Malmö. De altfel, pe undeva pe la jumătate, dai de o plăcuță care te anunță c-ai intrat în Suedia sau în Danemarca, depinde din ce parte vii. Ei, dacă intri pe el dinspre Danemarca, o să constați cu nemărginită uimire că prima parte a podului este, de fapt, un tunel pe sub apă. Voi înțelegeți ce zic eu aici? Intri într-un tunel care pare că nu se mai termină, mergi și mergi și mergi numai pe sub apă. De-abia când ieși de acolo, se continuă cu partea de pod care se vede în poze.

Faza e că dacă intri pe Øresund Bridge dinspre Suedia, trăiești niște senzații și mai puternice. Pentru că podul se duce spre tunel și ai impresia clară că termină în apă, că nu duce pe mal. Mergi pe el și te gândești: „ăăă, ăștia nu i-au mai construit celălalt capăt?”. Mi-nu-nat, absolut minunat. Din păcate, p-ăsta n-am mai avut cum să-l pozez de aproape, n-aveam unde să opresc.

Multă bucurie mi-au putut aduce podurile astea două, multă de tot, nici nu vă imaginați cât de multă.

Gata, cam atât pentru azi. Ne mai auzim mâine.