Plecasem ieri de vreo două ore dinspre Malmo spre Oslo, când văd că-mi sună telefonul. Era mama. M-am bucurat că mă sună, știa unde am plecat, ce-o să fac și pe unde o să umblu, dar nu vorbiserăm deloc de când sunt pe drum. Dacă tot m-a sunat, voiam să-i povestesc pe unde am trecut cu o zi înainte și ce-am văzut, să se bucure un pic pentru mine.

Am răspuns. Dar în partea cealaltă nu era mama, era vecina și prietena ei care m-a anunțat că mama nu mai e, că mama a plecat ieri.

N-o să dau detalii, nu vreau, nu simt nevoia, nu ar fi normal să le dau, pentru că urăsc să plâng și să mă plâng în public. N-aș fi scris despre plecarea mamei, n-ar fi știut decât cei mai apropiați oameni, dacă nu eram în călătoria spre Cercul Polar. Dar v-am ținut conectați zi de zi la călătoria asta care ieri s-a întrerupt brusc, și n-aveam cum să nu vă spun de ce.

Nu mai am nimic de zis. E ora 2.00 noaptea, am condus aproape 1500 de kilometri, m-am oprit să dorm la Praga că simțeam că nu mai rezist. Dorm câteva ore, dimineață devreme plec spre Vâlcea și mâine seară ajung acasă. La mama.

Nu știu dacă mai există ceva după ce existăm pe această lume, dar dacă mai există, sper din tot sufletul meu că mama e acum cu tata și Billy. N-a reușit să treacă niciodată complet peste moartea lui taică-meu, chiar dacă au trecut opt ani de atunci. Iar pe Billy cred că l-a iubit cel puțin la fel de mult cum mă iubea pe mine. Sper că sunt toți trei acolo.

Atât.

O să fiu bine, dar am nevoie de câteva zile să-mi revin. Până atunci…