Este aproape un miracol c-am rămas cu mintea întreagă (așa cred, așa sper) după zilele astea. Pentru că în țara asta, dacă reușești să nu cazi după o pierdere de genul ăsta, ai șanse extrem de mari să te doboare toate cele prin care ești nevoit să treci după. Totul, totul, de la formalitățile pentru înmormântare, până la interacțiunea cu autoritățile statului român sau cu reprezentanții bisericii sunt concepute parcă special să-ți pună capac.

Dar cel mai și cel mai rău lucru care ți se întâmplă când pierzi pe cineva sunt tradițiile și obiceiurile românești pentru înmormântare. Nu există nimic mai grotesc pe lumea asta, NIMIC! Repet, e aproape un miracol că n-am luat-o razna după cumulul tuturor celor de mai sus.

Vă mulțumesc tuturor celor care ați ținut să-mi lăsați măcar un cuvânt în perioada asta, aici, sau pe Facebook, sau la telefon, sau în mesaje private, sau pe whtasapp. Oamenii nu prea știu ce să-i spună cuiva căruia i-a dispărut cineva apropiat sau de multe ori li se pare lipsit de sens să mai spună și ei ceva, preferă să-l lase în pace în astfel de momente ca să nu-l mai agaseze și ei. Fix așa gândeam și eu.

Dar să știți că nu e adevărat, zilele astea m-am lămurit ce mult te ajută să simți că există cineva, că există oameni care se gândesc la tine măcar atunci, în cele câteva secunde pe care și le-au rupt din timp ca să-ți spună un cuvânt de îmbărbătare. Vouă, tuturor celor care ați făcut asta, vă mulțumesc. ❤️

Acum, ușor-ușor o să revin la viața normală, de ieri am ajuns în București, de azi m-am reîntors pe blog. Mama a fost un om plin de viață, cu un simț al umorului și cu o inteligență peste medie. Dacă ar afla, de acolo de unde e, că n-am mai scris pe blog. pentru c-a plecat ea, nu vreți să știți ce mi-ar auzi urechile.

Încă ceva vă mai spun, legat de acest subiect, că să pot încheia cu el. Printre multele mesaje de încurajare pe care le-am primit de la voi, a fost unul care m-a atins în mod deosebit. Mi l-a trimis Adi Dima, care este un băiat extraordinar, un tip de care m-am apropiat mult în ultima vreme (între noi fie vorba, tot împreună cu Dima sper să dăm drumul la o chestie mișto din toamna asta, ceva ce-o să vă placă, sunt sigur).

Adi mi-a scris asta:

„Oamenii nu vin pe lume degeaba și nici nu pleacă în van. Nu s-a întâmplat degeaba lucrul ăsta cât tu ești în drum spre Cercul Polar. Ea sigur și-a găsit liniștea, o s-o găsești și tu. Să ne revedem cu bine!”

M-a atins ce-a zis din simplul motiv că și eu cred că pe lumea asta lucrurile se întâmplă cu un scop. Uneori ne dăm seama care este acel scop, dar de cele mai multe ori nu ne dăm. Îl aflăm sau nu doar pe măsură ce ne trăim viața. Dar cred în asta, cred că undeva dincolo de noi există un ceva care ghidează lucrurile, eu îi zic „Univers”. Da, nu cred în Dumnezeul propovăduit de biserică, dar cred că totul se întâmplă cu un scop.

Și da, este foarte posibil ca mama să nu fi plecat întâmplător, exact când voiam eu să ajung la Cercul Polar. Poate nu era momentul să mă duc acum, nu știu, habar nu am. Dar știți când mă voi convinge? La anul, vara viitoare, adică atunci când voi încerca s-o fac din nou. Pentru că de ajuns la Nordkapp, tot voi ajunge.

Atât pentru azi. Încă o dată, multumesc! ❤️

P.S. Mâine aveți Iulia. Poimâine aveți Lista lui Edelweiss. Am zis că ne reîntoarcem la normal, și asta facem.