Post scris de Duamna Vio

M-am întors, prăduitorilor! Cum cu ce? Cu partea a doua din povestea despre job hunting. Nu vă pot lăsa să vă perpeliţi atât de mult. V-am luat uşor cu lenea dar gata, că prea vă obişnuiţi cu acest sport naţional. Hai, back to reality! Cum ştim din prima postare-comentariu, care a atras atenţia blogoșeniei de Vasilescu, eu mai practic un sport extrem numit job huntingul… sau job hurtingul. Ai de capul meu ce poveşti am adunat în anul ăsta. V-aş zice despre ziua când m-am ridicat şi am plecat de la un job pentru că mi se vorbea pe un ton nepotrivit, urâcios şi răutăcios. N-am trecut acest moment jenant, dar foarte important, în CV pentru că nu există nicaieri rubrica “Ziua în care mi-au crescut cuaie şi am cerut respect”. De ce nu există, nu pricep, dar poate mă lămuriţi voi, că sunteţi mai mulţi şi mai dăştepţi.

Să vă zic aşadar povestea poveştilor. Aşezaţi-vă comod pe scaune, că nu vreau să vă răniţi în cădere. Aplic la un job pe net şi completez şi mini interviu. Apăs pe “send” cu un rânjet de satisfacţie, pentru că ştiu că sunt o dăşteaptă şi am zis frumos acoloşa. Aştept oleacă pasiv şi după vreo două zile sună telefon. Vocea îmi comunică că mă caută de la firma cutare de consultanţă şi că e om cu funcţie şi vrea să mă vadă, că e impresionat de răspunsurile mele. Va daţi seama ce bucurie pe capul meu. În sfârşit se întorceau planetele să se alinieze după ce au stat cu curu’ la mine nişte luni bune. Vă pup, fă, planetelor!

Vine ziua stabilită şi mă gătesc cum trebe, îmi pun faţa de intelectuală rasată şi mă prezint la locul crimei, aaa, pardon, interviului. Apare un domn spre 40, dă mâna transpirată cu mine şi mă invită să iau loc într-o camera cam îmbâcsită, în care tocmai ţinuse un “training excepţional”, după cum l-a prezentat cu guriţa dumnealui. Arunc o privire pe mâzgălelile de pe flipchart şi mă cuprinde o vagă îndoială.

Dar să continuăm, că nu-i motiv încă să ne tuflim sau să ne înspăimântăm. Ia omul CV-ul meu de vreo trei pagini (mno, ştiu să fac multe) şi începe să mă iscodească. Jur că a întrebat rând cu rând dacă e pe bune aia şi ce face asta şi ce înseamnă aialaltă. Am avut răbdare, că aveam interes. Când a ajuns la engleză a ridicat capul din hârtii şi a întrebat bănuitor: “şiii…aici, la engleză e chiar avansat, sauuu?” E ce scrie şi nu concep altfel. Am fost o duamna cum mi-e felul că am cam vrut să-i spun că nu mi-a dat Cambridge diplomă că vorbesc frumos japoneza şi nici în corporaţie americană nu te ţin aia împăiat cu anii, dacă nu te înţelegi ghini cu nenea Shakespeare pe limba lui.

Când credeam că urmează o nouă întrebare, omul nostru se întinde spre o coală de hârtie şi zice:

-Ia să vedem, vă dau câteva fraze de tradus.

Eu întreb siderată:

-Vorbiţi serios? Puteţi continua pur şi simplu interviul în engleză.

Ăla nimic:

Păi, na, ştiţi, multă lumea scrie acolo dar nu ştie de fapt… şi ca să fim siguri.

Nu ştiam dacă să îi bag pixu’-n ochi direct sau să fiu o duamna în continuare şi să încerc să îl distrug cu puterea minţii, în linişte.

-Domnule, eu nu sunt alţii şi nu ştiu ce aţi trece dumneavoastră în CV-ul propriu, dar eu spun fix cum stă treaba pentru că detest impostorii, ştiu că minciuna are picioare scurte şi că lumea e mică. Am venit aici pentru că am core skills necesare şi sunt pregătită. Poate simţeam nevoia să adaug ceva în el dacă aplicam pentru un ansamblu folcloric sau pentru vreo echipa de cercetare a plasmei la Măgurele. Sunt cine zic şi ştiu să fac cel puţin ce scrie acolo.

Omu’, batman, batman. Mi-a dictat frazele, le-am scris, tradus şi predat la corectat. Apoi şi-a scos pixu’ roşu, acest paloş al dreptații lingvistice cu care urma să taie în carne vie. Se minuna că e ok. Iar eu mă tot minunam că am în faţă un asemenea specimen. Minunea a fost şi mai mare când am mai primit și vreo trei teste de personalitate & crap. Sunt dezamăgită că nu mi-a calculat şi ascendentul zodiei, dar cred că nu era punctul lui forte.

Mi-a enumerat apoi câteva puncte din fişa p(r)ostului. O shaorma cu de toate, cum îi place lui Vasilescu. Numai prelucrarea prin aşchiere, datul cu sapa, copilitul roşiilor, curăţatul de scame şi chituirea geamurilor mai lipseau de acolo. La final, scrie pe o hârtie salariul şi îmi întinde fiţuica. Eu fac ochii cât două portocale când o văd. Cât ziceţi, prăduitorilor? Hai, mă, să aud o cifra! Zece ani de experienţă, CV beton, core skills țapene, charismă, voce şi talent cât încape. Deci?

1000 de lei. Una mie lei. Jur că a murit un unicorn când a scris ăla pe hârtie suma. A doua victima era să fiu eu. Dar am zis că e urât să mor în spume, în faţa unei nulităţi. Am tras aer în piept şi i-am spus politicos:

-Hmmm… aici s-a strecurat o eroare. Ori aţi greşit valuta, ori zerourile.

-A, nu. Nu e o eroare. Atât pot oferi eu.

Dau să-i arunc un “cuaie, ești nebun”, dar îmi revin la timp:

-Domnule, eu am venit la interviul asta cu intenţia să muncesc banii, nu să-i împrumut de la dumneavoastră.

Se strâmbă ușor când o încasează, dar nu se lasă:

-Ah, dacă vreţi, puteţi să va mai gândiţi, nu trebuie să îmi răspundeţi chiar acum. Dar aici puteţi face bonusuri din vânzări, ştiţi, sky is the limit…

N-am mai stat să-l ascult:

-Ce să vând? Serviciile companiei dumneavoastră? Ar trebui să cred mai întâi în ele şi pentru o mie de lei nu cred în nimeni şi nimic. O să vă răspund chiar acum, pentru că feedback-ul e crucial în astfel de momente. Să ştiţi că oamenii ca dumneavoastră trag piaţa în jos şi pun candidații profi ca mine în situaţii penibile. Va anunţ cu regret că aţi picat interviul.

M-am ridicat, am salutat şi m-am cărat. A rămas în camera lui îmbâcsită cu hârtia lui mototolită şi eu am plecat să îmi oblojesc egoul mototolit şi să beau o pălincă în cinstea mea. În ziua aia am înfrânt, dintr-o mie de motive.

Care sunt cele o mie de motive ale voastre pentru care aţi fi stat sau aţi fi plecat? Intreb pentru un prieten.

mihai_vasilescu_interviu

sursa foto