Toată viața mea am tânjit după câini. Dar abia în momentul în care am și avut unul, mi-am dat seama cât e de greu și ce responsabilitate înseamnă să-l ai în casă. Practic, nu există nicio diferență (sau unele foarte mici) între a avea câine și copil (pentru retardați: știu că există diferențe, acum mă refeream la faptul că un câine este membru al familiei cu drepturi depline care de multe ori reacționează exact ca un copil). Prin urmare, după ce Billy a plecat spre veșnicele plaiuri ale vânătorii, am decis că nu voi mai avea câine în această viață. Sau, poate, la pensie (da, știu, să înceapă glumele cu „hai că nu mai ai mult pân-atunci”).

Bun, revenind, dar ce era de făcut? Pentru că animal în casă tot îmi doream. Pai ce să fie, treci la optiunea doi: pisică (mda, dacă eram un hipster adevărat opțiunea doi ar fi fost chinchilla sau iguană). Da, dar cum faci asta, pentru ca nu-mi place ideea de a da bani pe un animal. Nu mă înțelegeți greșit, n-am nimic cu cei care cumpără, e vorba doar despre mine. Mă simt mai bine știind că am slavat unul de pe străzi. Așa că am aștepat știind că mai devreme sau mai târziu lucrurile tot se aranjează. Exact așa a fost, a găsit fie-mea pe stradă o mâță și-a venit cu ea acasă. Yeeeey, acum aveam în sfârșit animalul mult dorit.

O laie, ce să vezi, pisica asta este mai mult ca sigur reîncarnarea unui tocilar timid campion regional la șah. În sensul că n-o simți, frate, nu știi că e în casă. Nu face absolut nimic. Doar doarme, toarce și halește. A venit, a decretat că ea e stăpână absolută a regatului și din momentul ăla doar mă tratează ca pe un sclav personal ce sunt. Aaa, păi ce-am făcut? Că io-mi doream o chestie care să se joace, să facă giumbușlucuri, să miaune, să alerge de bezmetică, pe scurt, să simt că am pisică, nu animal de pluș. Tristețe mare pe capul meu.

Well, n-a durat foarte mult și s-a rezolvat cazu’. Mai precis, tot de pe stradă, de la două blocuri distanță, a venit și a doua pisică. Și pentru că Marele Manitou s-a prins cam ce-mi doresc (plus că n-a uitat niciun moment că mie îmi plac câinii) a făcut ce-a făcut și mi-a trimis unul în corp de pisică. Băi, oameni buni, chiar nu mi-aș fi imaginat niciodată că există pisici care se pot comporta ca un câine. De fiecare dată când auzeam pe cineva povestind că „mâța mea face și drege”, îl ascultam cu un zâmbet politicos pe față, în timp ce gândeam „hai, las-o jos că măcăne”.

Mno, nu vă puteți imagina ce poate să facă javra asta mică. N-am cum să vă povestesc cum vorbește singură c-o să mă ia lumea de diliu (să ne înțelegem, când zic „vorbește”, mă refer la pisiceasca ei, înca nu mi s-a năzărit c-o aud zicând „coaie, dai și tu ceva bun de halaleală?”, deși sunt convins că de multe ori chiar asta spune). Sau cum naiba să vă zic, fără să mă înjurați, că se plimbă după mine prin casă, la pas, exact ca un cățel? Că mă ceartă, cerșește de mâncare și se rostogolește în fața mea când nu-i convine ceva? Că se urcă pe laptop și bate-n taste? Că am prins-o în frigider? Că face aport cu jucăriile de pluș? Da, frate, câine curat și mai multe nu. Ah, da, plus că a învățat să deschidă uși. Lucru care poată să pară foarte funny, până te trezești cu doi ochi curioși care se uită la tine când te caci. Ce-ar mai fi de zis? Am vrut, mi-am dorit, mi s-a dat, mă bucur de ea. Mbine, mă bucur de ambele, da’ de prima mai introvertit așa.

Mno, dacă aveți pisici, sunteți invitații mei să povestiți despre ele. Ca să mă lămuresc și eu dacă-s norocos sau nebun.

P.S. Ce voiam să mai zic, credeți că are legătură cu sănatatea mea psihică faptul că mai hrănesc trei pisici și la muncă?

mihai_vasilescu_pisici