Evident, nu mă refer la broască țestoasă, hamster sau porc de Guineea. Nu știu ce-s astea și cu ce se mănâcă, dar dacă simțiți o chemare în organism pentru așa ceva, nu mai stați pe gânduri, luați-o pe coana broască țesoasă acasă și bucurați-vă de ea (sper că știți bancul).

Voiam să zic despre cele două animale de companie care sunt majoritare în preferințele humanoizilor. Pentru că, sunt convins, nu există persoană care să nu se fi întrebat la un moment dat dacă n-ar fi cool să-și ia un câine sau o pisică. Iar eu am avut și am câte puțin din ambele.

Mno, de obicei lumea-și dă cu părerea despre satisfacțiile pe care ți le dă un animal. Eu o să fac un pic pe dos. O să vorbesc oleacă despre ce trebuie să aveti în vedere ca să NU aveti “șansa” să vă bateți joc de el.

Când ai luat decizia de a băga un animal în casă (altul decât porcul care-ţi mănâncâ zilele), de fapt ai hotărât să adopți un nou membru al familiei, cu drepturi depline. Nu nu merge să ai câine doar în weekend-uri sau când e soare afară. Îl ai pe orice vreme și când sunt minus 28 de grade și viscol sau plouă cu spume, iar el trebuie să meargă afară să se plimbe și să facă pipi. Și caca.

A, că tot vorbeam de caca. Dragii mei, mai am o veste pentru voi, domnu’ cățel, pe care tocmai vi l-ați achiziţionat, se cacă minim o dată pe zi. Minim. Și trebuie dus afară, iar “afară” înseamnă să stați măcar o jumătate de oră, timp în care umblați cu o pungă după voi și strângeți rahatul de oriunde ar avea plăcerea să-l facă. Da, lăsați-mă să cred că n-o să îngroșați rândurile celor ai căror câini au umplut trotuarele și parcurile de mușuroaie maronii.

Gândiți-vă bine, dacă aveți în plan să vă mai măriți familia și cu vreun bebe. Pentru că nici în acest caz nu merge vreo mitocăneală de genul “aaa, acum că o să avem copil, trebuie să dăm câinele/pisica. Mă rog, dacă ești handicapat mintal, merge. Dar în cazul ăsta, cred c-o poți da și pe mă-ta, dacă te supără.

Ah, da, încă ceva. Se îmbolnăvesc. Ba chiar e mai nasol de atât, pentru că nu pot să spună ce le doare. Prin urmare, trebuie să dați fuga la doctor la orice simpotm suspect. Dacă la noi, trestiile gânditoare, mai merge cu “iau o aspirină și-mi trece”, la ele nu. Și o să aveți supriza să vedeți că e scump. Mai scump decât la spitalul dă oameni. Ca să nu mai vorbim că, tot spre deosebire de noi, pe astea mici le mai duci și la controale periodice, tot felul de vaccinuri sau chestii de cosmetică, deci iar bani. V-o zic așa prietenește.

Nici mâncarea nu e ieftină. Adică poate fi, dar având în vedere că vorbim despre un membru al familiei, poate n-o să-i dați să mănânce doar cele mai ieftine chestii de pe piață. Că nici vouă nu v-ar conveni să vă îndopați doar cu cartofi, pâine și parizer.

Vine concediul. Adică momentul acela când o să descoperiţi că toți prietenii voștri ori sunt alergici la părul de animale, ori au treburi extrem de importante care nu le permit sub nicio formă să treacă de două ori pe zi pe la voi ca să scoată câinele sau să hrănească pisica. Soluții? Cu câinele pare mai simplu, în ultimă instanță îl duci la o pensiune specializată. Deci iar trebuie să luaţi în considerare un extra-buget care nu e mic deloc. Bun, l-ai dus la pensiune, ce te faci dacă pe la jumătatea sejurului îţi sună telefonul și ești anunțat că Azorel nu bea apă și nu vrea să mănânce de când l-aţi lăsat acolo (caz real)? Cu pisica e și mai dubios. Nu suportă să schimbe mediul cu care s-a obișnuit și unde se știe stăpână absolută. Se stresează îngrozitor la schimbări. Prin urmare nu numai că riscați s-o găsiți moartă de foame și de sete, dar o să rămână și complet cheală înainte. Pentru că asta e reacția lor la stres, pierd păr cu nemiluita.

Nu mai ține șmecheria cu lenea și “lasă că șterg praful și dau cu aspiratorul săptămâna viitoare”, motiv numai bun să amânați curățenia încă două săptămâni. Bine, asta dacă nu sunteti vreun soi de exhibiționist căruia îi place să înoate până la glezne în păr de câine sau pisică.

Trebuie să fii conștient de faptul că animalul ăla o să trăiască mai puțin decât tine. Practic, odată cu el ți-ai făcut rost și de o dramă pe care o vei trăi din plin atunci când o să plece în Veșnicele Plaiuri ale Vânătorii. Am plâns o săptămână când mi-a murit câinele, iar taică-meu vreo lună.

Mno, cam astea sunt (sau mai ziceti și voi, poate am uitat ceva), dar dacă niciunul dintre motive nu vi se pare o problemă de nerezolvat, vă sfătuiesc să începeți să vă căutați câine sau pisică. Satisfacțiile pe care vi le vor aduce or să fie imense, incomparabile cu eventualele probleme. Plus iubirea necondiționată. Dar în cazul ăsta vorbesc despre câini, pisicile nu iubesc pe nimeni, niciodată, doar vă tolerează prezența în casă. Și nu tot timpul. Doar când și dacă au ele chef.

P.S. Dacă ești o tipă singură, trecută de 30, și prințul pe cal alb întârzie să apară din motive absolut necunoscute pentru care Universul complotează cu sârg și o insistență demnă de o cauză mai bună, nu ține cont de sfaturile mele și ia-ți o pisică. E mai bine decât nimic.