Acesta este un comentariu primit la textul de azi. Citiți-l și cutemurați-vă.
Nu împlinisem 14 ani când mama m-a trimis la școală într-un oraș mare, ca să pot intra la liceu. Pe vremea aceea nu puteai să te duci la liceu în alt oraș dacă nu erai absolvent de 8 clase al unei școli din orașul respectiv. Așa că nimeni nu a ținut cont de împotrivirea mea, nu s-au gândit cât de mult sufeream sau ce-mi doream cu adevărat. M-au dat la școală și gata. Continuarea
Sunt un pic defazat, cred că de la concediu mi se trage. Mdeci, abia reîntors pe plaiuri mioritice, am aflat cu stupoare că ne fute rău de tot o nouă grijă, aia a alăptatului în public.
Mi se pare corect, mai ales în condițiile în care s-au rezolvat toate problemele din țara asta și-acum am trecut la ultima care ne mai rămăsese: cum procedăm dacă i se face bebelușului foame? Îi dăm de mâncare sau îl lăsăm să rabde și să urle vreo câteva ore până ajungem acasă sau în alt loc în care îl putem hrăni politicăli corect?
Problemă care este mai mult ca sigur vitală pentru viitorul acestei țări, având în vedere valurile de dezbateri care tot curg și valurile de experți care-și dau cu părerea. Dar, mă rog, dacă asta ne freacă asta trebuie să rezolvăm.
Dacă tot am intrat la o lejeră cură ce-o să țină fix până pe 1 Aprilie și dacă tot m-am uitat aseară la MasterChef, chestie care m-a făcut să mă urc pe pereți de foame, ziceam să continui și azi în aceeași notă. Așa că mă gândeam să combatem alea trei ceasuri rele cu niște haleală. Da’ nu de oricare, ci de-aia neaoșă de-a noastră, de-aia care decenii la rând a produs curcubee pe cerul gurii în spațiul Carpato-Danubiano-Pontic.
Post scris de Duamna Vio
Omu’ nu e mulțumit niciodată cu ce are. Recunoașteți! Căutăm mereu mama binelui, dar reușim să ne facem mai mult rău de cele mai multe ori. Vorba dentistei mele: “Știi care e dușmanul binelui? Mai binele!”. Și eu am încredere în dentista mea, că altfel n-aș lăsa-o să îmi bage toate cimenturile și maglavaisurile alea ale ei în măsele și să dea cu bormașinile ei odioase prin dințișorii mei fragili.
Voiam să vă povestesc o chestie la care mă gândeam ieri dimineaţă. În zona unde locuiesc, Tineretului, am constatat cu surprindere că s-a mai deschis o covrigărie, a patra. Ieri am băgat de seamă şi tare m-am mai scărpinat în cap când am observat. Prima este la gura de metrou, înainte să urci, a doua imediat cum ai ieşit (Luca), peste treizeci de metri dai de a treia şi a patra este practic lipită de ultima. Aşadar în ceva mai mult de 50 de metri se concurează aprig PATRU covrigării. Mă rog, ele se autointitulează “patiserii”, dar eu o zic pe-aia dreaptă, majoritatea clienţilor cumpără covrigi, nu langoşi cu gem de mure. Continuarea
Toată copilăria şi adolescenţa mea, am fost îndrăgostit de Vasilica Tastaman, Aimee Iacobescu şi Cezara Dafinescu. Mi se păreau cele mai mişto femei pe care ochiul meu le văzuse, dar nu mă puteam hotărî care e mai frumoasă. Nenumărate au fost dimineţile erecte, petrecute în baie cu una dintre ele. Le luam şi eu prin rotaţie, tocmai pentru că eram incapabil să mă hotărăsc la una singură. Tânăr, nestatornic şi năvalnic, de. Ca să nu mai zic că aveam acasă o colecţie remarcabilă de reviste “Cinema” din anii ’70-’80, deci exista material proaspăt, în caz că nu mă ajutau memoria şi imaginaţia. Continuarea
Guest Post by Ana R.
Lumea noastra este astazi impartita in doua: o parte preocupata exclusiv de consum si care nu pune pret pe viata privata a cetatenilor si a doua parte, care considera ca o zi (sau doua) pe saptamana, de sarbatoare si odihna, ofera tuturor mai multa relaxare.
Cand am ajuns in Germania eram extrem de frustrata pe motiv ca nu puteam sa merg la cumparaturi duminica, asa cum faceam la noi. Cand inclusiv noaptea puteam sa ma plimb prin magazine.
Dar aici, la nemtalai, Biserica Catolica are o mare influenta asupra societatii. Ei sunt cei ce au impus sa nu se alinieze noilor tendinte consumiste si sa pastreze Duminica zi de sarbatoare pentru toata lumea, chit ca s-au facut mari presiuni din partea mediului de afaceri. Pe considerentul ca atunci cand oamenii sunt relaxati, odihniti si petrec mai mult timp in cadrul familiei se creeaza un mediu propice pentru concentrarea necesara unei noi saptamani de munca. Si, implicit, creste eficienta.
Prin urmare, duminica este absolut tot inchis pe aici. Continuarea
Prin toamna lui 2000 am avut o perioadă când eram between jobs. Cu alte cuvinte o frecam toată ziua fără să fac nimic în afară de a mă uita la televizor. Activitate pe care o mai întrerupeam sporadic cu scopul de mă hrăni și adăpa. Iar când treaba asta mă dobora de oboseală, mai băgam și câte un somnic. Sau aveți impresia că statul degeaba nu face foame și somn? Vă înșelați amarnic. Parcă mai abitir îți vine să mănânci și să dormi. Mă trezeam dimineața, după câte o zi din asta de ne-făcut nimic, obosit de ziceai că am tras la jug. Abia aveam putere să-mi bag țigara în gură și să sorb din cafea. Va spun, lenea și zăcutul te termină. Poți să și mori de oboseală. Continuarea
Ce poti face intr-o miercuri seara (unspe noaptea, ca sa fim mai exacti) cand ti se face extrem de foame (desi nu mai voiai sa mananci dupa ora 19.00), deschizi frigiderul si nu vezi nimic in afara de un bax de bere si cateva legume? Daca ai ceva aptitudini de master chef, incropesti ceva din legumele alea. Daca nu ai, si mai esti si Prietenul I., pui mana pe telefon si suni la Wu-Xing. Ah, stati, ca nu e asa simplu. Inainde de toate, pui mana pe laptop si te uiti luuuung pe oferta, incercand sa te hotarasti ce anume vrei. Nu stiu cat a durat in acest caz, dar la carciuma, sunt dati cand toata lumea termina de mancat si prietenul I. inca nu s-a hotarat ce vrea. Mai consulta menu-ul si din cand in cand cheama si chelnerul pentru lamuriri suplimentare („nu te supara rosiile sunt de gradina sau de sera?”, „ai idee daca porcul avea mai mult de 16 luni?”, „prepelita nu serviti?” sau cea mai tare „se poate sa ma razgndesc, as vrea sa comand altceva?” sunt intrebari firesti intr-un local, pentru bunul meu prieten). Continuarea
Înfiinţarea acestui blog se datorează faptului că Arhi a binevoit să-mi publice un post în care explicam cum ajungi să te îngraşi de la nesimţire combinată cu mâncare multă şi proastă. Dar mai ales cum poţi să dai jos cele aproape 50 de kilograme în plus. Articol care a generat foarte multe comentarii. Aşa că am decis să încerc să scriu şi eu. Vedem ce iese. Până una-alta este vorba despre acest text:
Dragul meu Arhi şi dragi cititori de blog „din ţara unde nici Apocalipsa nu vine”, ieri a fost atins un subiect care văd că s-a dovedit a fi interesant şi totodată sensibil pentru mulţi dintre cei care-l citesc pe Arhi. Şi anume „grăsimea”. Şi nu cea care picură din fleica de porc proaspăt prăjită, ci cea pe care mulţi dintre noi o cărăm în spate zi de zi. Continuarea