Treaba stă în felul urmator: indiferent ce spune lumea, până pe la cinci-şase ani nu faci deosebirea între a avea fată și băiat decât prin faptul că te oripilează rozul ăla de la hainuțe.

Abia de aici încolo îți dai seama că oricât te-ai chinui, nu o să reușesti s-o transformi în baiat. Degeaba încerci s-o momești în fața televizorului când joacă Steaua. Absolut de pomană ai dus-o la stadion şi ai așteptat cu emoție să se ridice în picioare sau să aplaude entuziasmată că au dat ai tai gol. Ba chiar, cuprins de disperare, aproape că ți-ai dori s-o vezi cum bagă doua degete în gură și fluieră după ratangiul de Bănel. Vă spun, e absolut degeaba. Cu lacrimi în ochi vei constata că înfrângerea cu Dinamo o lasă rece, în timp ce o pată apărută din senin pe rochița păpușii o să-i termine toată ziua. Acesta este momentul în care renunți și, în cele din urmă, accepți că nimic nu mai poate fi schimbat. Ai o fată și așa va rămâne. Dacă vrei un băiat, trebuie să pui „mâna” să faci unul.

Până pe la vreo paișpe ani lucrurile merg ca pe roate, sunteți doar tu și ea. Nimic nu pare să tulbure simbioza perfectă. Apoi, într-o zi, îți auzi unul dintre prieteni zicând: „bă, fie-ta s-a făcut mișto de tot, ai grijă! Ți-ai luat pușcă?”. Te uiți la el și nu întelegi ce zice. Ce mișto, ce pușcă, ce vrea ăsta? Pedofilul dracului, nu vede ca vorbim despre o fetiță? Abia te abții să nu-l înjuri. Ce oameni, dom’le, cum poți să gândești așa despre un copil?

Câteva zile mai târziu o conduci la localul unde are loc banchetul de terminare a clasei a opta. În fața restaurantului vezi niște gagici bune și te enervezi. Bă, ce naiba caută astea aici? Parcă era închiriat pentru clasa fie-mii. După care, realizezi cu stupoare că le știi de undeva pe tipele alea sexoase, cu cracii lungi. Stupefiat, îţi dai seama că sunt fetițele pe care le mai vedeai pe la şedințele cu parinții. Când dracu’ s-au făcut atât de mari? Și mai ales de ce arată ca niște starlete de cinema pentru care ar face moarte de om și Leo di Caprio? Te uiți la fie-ta care tocmai li se alătură și te simți ca în „Moartea căprioarei”. Mănânci și plângi, mănânci.

Nu mai trece mult până auzi pentru prima dată întrebarea care-ţi va zgudui definitiv lumea. Vine și pe neașteptate, pervers, în timp ce te hăhăiești cu băieții la bere. „Coaie, ce mai face fiică-ta? Are și ea prieten? Că de-acum e mare”. Te uiți la netrebnicul care a scos asta pe gură. Un prim scenariu în care îl iei de la masă și îl eviscerezi cu un cuțit zimțat de vânătoare ți se desfășoară prin minte. Dar nu te satisface, ar avea o moarte prea uşoară. Râzi, dar e de fapt un rânjet, și reușești să spui printre dinți: „n-are, mă, e mică încă”. Apoi, schimbi vorba, cu o inspiratie de zile mari: „auzi, tu ai început să cheleşti?”. Fracţiunea de secundă în care-i citesti groaza în priviri, te face să te simţi răzbunat pe deplin. Pentru că, da, chiar a început sa chelească.

Totul mai e cum mai e, până vine Sâmbata Blestemată. Din senin, fără nicio premoniție, fără nimic. Era dimineață, tocmai îți savurai cafeaua și dădeai afară primul rotocol de fum de țigară, când auzi vocea care până mai ieri o alinta pe Barbie: „diseară pot să merg la petrecere la X? Vine Andrei să mă ia și tot el mă si aduce înapoi”. Sfârșitul întrebării îl percepi ca Silvester Stallone în Rocky, când totul se mișca în reluare și ăla zbiera „Adrian, Adrian”. Mâna ți se încleștează pe cana de cafea un pic prea brusc și o verși pe toată pe jos. La fix, ai câștigat câteva minute. Trebuie să ștergi, doar n-o să lași așa. Și dacă tot te-ai apucat de șters, dai cu mopul în toată casa. Încet, temeinic, doar-doar se opreşte timpul în loc şi nu mai eşti nevoit să răspunzi. Cochetezi cu gândul să iei și geamurile la șmotru. Iar mocheta pare cam jegoasă, ia să bag și apiratorul.

„Deci?”. Este urmarea care te zguduie din nou. Îngaimi cu silă: „bine, dar vreau să-l cunosc și eu pe Andrei ăsta”. „Da, o să urce la noi”. I-auzi, fără să-l invite nimeni. Cine se crede maimuțoiul naibii? Cuvintele ți se bulucesc la gură, dar reușesti să te abții la timp. Te uiți doar la lumina ochilor tăi cum își alege fericită rochița pentru diseară. Frate, cretinii ăștia de producători nu pot să facă și rochii normale, lungi până la glezne şi foarte groase?

Spre seară ți-ai pus tricoul care-ți definește cel mai bine bicepşii, apoi te așezi în fotoliu rugându-te să înceapă o furtună sau ceva de dimensiuni apocaliptice care să anuleze orice plan de petrecere. Când sună la ușă zvâcneşti ca un arc în picioare și îți lipești cu forţa de corp dreapta, care plecase singură într-un un croșeu devastator.

„El e Andrei”. Te uiți în ochii lui și te rogi ca telepatia să funcționeze și să citească în privirea ta tot textul mut pe care îl zbieri în gând: „prietene, dacă i se mișcă fetei mele un singur fir de păr fără voia ei, o să înduri niște chinuri pe lângă care moartea ți se va părea o eliberare ușoară. Iar dacă o faci să sufere, din scalpul tău imi voi face breloc pentru cheia de la mașină. Și așa îmi trebuia unul. Observi chestia aia pe care am lăsat-o strategic în colț, la vedere? Da, este chiar o bâtă. Întipărește-ți-o bine pe retină!”.

După ce te asiguri că a prins mesajul subliminal, te retragi, în timp ce spui cu cea mai baritonală voce de care ești în stare: „la zece jumătate să fii acasă!”. Nu, nu te interesează că e prea devreme. Să zica merci că nu ai zis „opt”. Jumătate de oră le-ar fi fost mai mult decât suficient. De plâns te apuci abia după ce auzi ușa închizându-se în spatele lor.

Moartea îți intră în vene abia într-o seară când te întorci acasă și treci pe lângă o bancă unde doi îndrăgostiți se sărută lung. Zâmbești, gândindu-te că ai fost și tu așa. Ce vremuri! Doar printr-un miracol scapi de atacul cerebral care ar fi trebuit să te ucidă pe loc, când ai văzut că acolo, pe marginea străzii, cu mâinile în părul slinos al urangutanului profitor, este prinţesa ta neasemuită. În cele din urmă te observă şi râd amândoi ruşinaţi. Schiţezi un zâmbet pe care îl simţi mai degrabă ca pe o lamă de cuţit şi te uiţi la ăla cu o privire care spune: „prietene, ai murit, doar că tu încă nu ştii asta”.

După o vreme, începi să intri în casă, cu inima bătând în piept ca un picamer, în zilele în care ştii că este hoţul ăla nenorocit de fete pe la ea. Te îngrozeşte gândul că ai putea să nimereşti într-un moment în care prinţesa ta are hainele azvârlite pe jos, iar tu ai fi nevoit să faci ani grei de puşcărie pentru modul crud şi bestial în care l-ai aruncat pe ticălos pe fereastră. De două ori. Aşa că mai bine suni şi o întrebi dacă vrea ceva de la Mega.

În cele din urmă, o parte din tine moare în ziua în care ajungi acasă şi vezi o gentuţă de voiaj pregătita pe hol. Îi dai târcoale şi te întrebi cine-o fi venit în vizită, dar mai ales cât stă, că parcă n-ai avea chef de musafiri. Faci cruce cu limba în cerul gurii şi te rogi sa nu fie soacră-ta. Apoi apare ea, prinţesa, îmbracată şi gata de drum. Bă, ce naiba, parcă nu trebuia să plecăm în concediu azi. Cred că am uitat. Frate, ce mă lasă memoria asta. Nu apuci să-ţi proiectezi mental agenda, ca să verifici, pentru că auzi: „weekend-ul ăsta stau la Alexandra, sunt părinţii ei plecaţi şi ne strângem mai mulţi acolo. Mă întorc duminică”. 

O singură întrebare îţi străbate instant creierul, dar nu ai curajul s-o rosteşti, de teamă sa nu auzi răspunsul:

– E şi Andrei acolo?

sursa foto