Am mai povestit pe aici c-am lucrat la Pizza Hut când eram student, de altfel una dintre cele mai mișto perioade din această viață. Doar că povestea de astăzi este ceva mai complicată.

Munceam deja de vreun an la ei, mă simțeam bine, făceam o grămadă de bani, practic câștigam mai bine decât amândoi părinții mei la un loc, deși unul era profesor, iar celălalt inginer. Mi-am cumpărat chiar și prima mașină, ce putea fi mai mișto pentru un puști de douăzeci de ani, în sălbaticii ani ’90?

Dar toate astea n-au durat, pentru că, știți cum e, când e prea frumos, de obicei se întâmplă ceva ca să nu mai fie.

Am plecat într-un weekend la mare (să ne înțelegem, în zilele mele libere, aprobate de management, nu așa de capul meu) și exact când mă destrăbălam mai cu foc pe litoralul românesc, am sunat la pizzerie să văd dacă mi s-au aprobat încă două zile libere (asta era procedura), ca să știu dacă mai stau la mare sau mă întorc. Răspunsul a fost destul de surprinzător, aș zice: poți să mai stai la mare cât vrei tu, că ți s-au aprobat multe zile libere, gen, toate. Pe scurt, mă dăduseră afară.

Vă dați seama c-am rămas cu gura căscată uitându-mă siderat la receptorul telefonului public.

Ce se întâmplase? Unul dintre manageri (ăl mai manager dintre cei de acolo, dacă pot spune așa) a auzit că sunt la mare și-a luat hotărârea să mă dea afară. Pe loc. Motivul fiind cel mai românesc posibil: lu’ ăsta îi arde de distracție? Lasă că-i arăt eu distracție. Dați-l afară.

No fucking joke. Până și managera cu care vorbisem la telefon era consternată. Pentru că, profesional vorbind, nu existau motive. Eram pe locul trei la vânzări în restaurant (din peste 30 de ospătari), nu furam (n-aveți idee câți bani făceau colegii mei care furau), nu făceam nimic aiurea, dimpotrivă, îmi făceam impecabil treaba pentru care fusesem angajat.

Dar, pentru că peste cuvântul managerului care decisese să fiu concediat nu se putea trece, lucrurile au rămas exact așa. Vă dați seama că nu mi-a mai ars nici de mare, nici de nimic, a doua zi dimineață eram în București.

Simțeam că trebuie să fac ceva, că nu pot accepta senin o decizie care mi se părea nu numai nejustificată, dar și profund nedreaptă. Și-am făcut. Le-am sunat pe cele două managere cu care mă înțelegeam eu cel mai bine pe-acolo și mi-au obținut maximum ce se putea obține în situația aia: o întâlnire cu ownerul francizei pe România.

Poate că nu vi se pare mare lucru, dar, credeți-mă, chiar era. Ownerul era un tip cu extrem de mulți bani, român și el, dar plecat de foarte multă vreme din țară. Eu, personal, nici măcar nu-l văzusem vreodată.

Știam că există, mai auzeam povești despre el, știam și că-și are biroul în clădire, dar nici eu, nici colegii mei care munceau în restaurant, nu-l văzusem vreodată la față. Doar managerii aveau acces la el, dar nici ei toți. Ei, cu tipul ăsta îmi obținuseră mie întâlnire. Îi mai țin minte numele, dar nu cred c-ar fi fair să-l las aici.

Evident, m-am prezentat la întâlnire la ora stabilită și secretara m-a condus la el în birou. Fraților, la ora aia, birou din ăla mai văzusem doar prin filme. Până și lucrurile s-au desfășurat tot cum mai văzusem doar pe la cinema.

Am intrat. La un birou aflat în cealaltă parte a încăperii stătea un tip impozant care scria ceva. A ridicat o singură clipă privirea spre mine, cât să mi se cam taie respirația, mi-a făcut semn să iau loc și și-a văzut în continuare de treabă. Totul fără o vorbă, fără nimic, într-o atmosferă din aia de-mi auzeam până și pulsul care oricum o luase razna.

Abia după ce-a terminat ce făcea acolo, tipul s-a lăsat pe spate în fotoliu și mi-a aruncat o privire pătrunzătoare:

– Tu ești Mihai, da?

Io am bălmăjit ceva în sensul că „da”, iar el a înclinat scurt capul:

– Te ascult.

Deși aveam stomacul în gât de emoție, am început să-i povestesc tărășenia exact așa cum se întâmplase. Mă asculta cu mare atenție, lucru care mi-a dat curaj. Ba, mai mult, de vreo două-trei ori a intervenit ca să-mi ceară amănunte suplimentare, mă aproba din cap când vorbeam, ce să mai, ușor-ușor m-am destins și am început să simt c-am luat cea mai bună hotărâre venind la el.

Era clar că-mi înțelege problema, că nu există niciun motiv întemeiat pentru care să fiu dat afară, și, mai ales, că el era singurul care putea s-o și rezolve. Când am terminat de povestit, eram absolut convins că de-acum mai e doar o chestiune de formalități birocratice până mă întorc la muncă.

Iar când a început să vorbească, dintr-o dată mi-a fost foarte clar că urmează să fiu repus în drepturi:

– Tu ai dreptate, nici din punctul meu de vedere nu există vreun motiv pentru care să fii pus pe liber.

Vedeți? Exact ce vă ziceam.

– Dar, din păcate, nu pot face nimic.

Cred că ăla a fost momentul în care civilizațiile extraterestre au aflat că există viață si pe planeta numită Terra. Cele care încă nu știau, desigur. Cred că uimirea de pe fața mea era vizibilă din cosmos, fără să fie nevoie de niciun telescop sau alte manțocării din astea. Așa că omul s-a simțit dator să continue:

– Vezi tu, eu am angajat aici o echipă de manageri cărora le-am dat mână liberă, cu condiția să facă performanță. Dacă ei au hotărât că trebuie să pleci, iar eu aș trece peste ce-au hotărât, ar însemna că nu am încredere în deciziile lor. Iar dacă nu am încredere în deciziile lor, cum aș putea să le mai cer să facă performanță?

End of story. Ne-am strâns mâinile, și-a mai exprimat încă o dată imensul regret că firma lui a pierdut un om atât de valoros ca mine, și ne-am văzut fiecare de viață. Desigur, a mai durat o vreme până am înțeles cu adevărat ce se petrecuse acolo și să-i dau dreptate. Pentru că, da, dincolo de amărăciunea mea, omul avea dreptate sută la sută: câtă vreme managerii livrau cifrele pe care le-au promis, puteau să dea afară jumătate dintre ospătari, el n-avea niciun interes să le spună ceva.

Cam așa a arătat prima concediere din viața mea, dar și momentul în care am aflat, destul de brutal pentru gustul meu, ce înseamnă capitalism, dar mai ales ce înseamnă management.

30 de ani mai târziu, e posibil ca tot ce-am povestit azi să nu mai însemne mare lucru pentru voi. Dar gândiți-vă că eu, la vremea aia, eram un puștan abia aterizat din Vâlcea, într-o Românie abia ieșită din comunism, dar, mai ales, într-o Românie în care dacă știai pe cine trebuie, puteai să rezolvi cam orice. Iar omul ăsta era exact „cine trebuie”, doar că nu voia să „rezolve”. Păi de-aia am murit noi la revoluție?

Râdem-glumim, dar pe mine, cel de atunci, m-a șocat să văd cum cel mai puternic om dintr-o companie îmi zice că nu poate să facă ceva ce ar fi putut să rezolve până și un portar ceva mai iscusit de pe la vreo instituție de stat: să-și reangajeze o pilă.

Toate astea, repet, în condițiile în care eu nu fusesem dat afară pentru vreo greșeală sau pentru că eram neperformant, dimpotrivă, mă consideram un asset al acelui business. Probabil că și eram, doar că nu știam un lucru pe care l-am aflat atunci și de care aveam să mă conving în toți anii care au urmat: cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit.

Să nu uitați asta niciodată!

Și acum, liber la povești ciudate de pe la primele voastre joburi. Și nu numai.