Continuăm seria poveștilor din cretacicul timpuriu.

Imediat după ce am plecat de la Pizza Hut, m-am angajat la Sheriff’s. Apropo, mai ține cineva minte că în București a existat un fast-food cu acest nume? Nu de alta, dar dacă ții minte asta, cu siguranță ești în grupa de risc pentru covid. 😀

Acum aveți nevoie de un pic de context. Sheriff’s ăsta era al unor cetățeni arabi (nu mai rețin țara din care erau). Nu știu cum mai e acum în firmele patronate de cetățeni arabi, dar pe vremea aia, pe lângă cei din management atârnau în permanență prin restaurant mulți băgători de seamă de aceeași naționalitate. Nu erau angajați, nu nimic, erau rude sau prieteni care pur și simplu veneau și stăteau acolo toată ziua frecând izma cu spor.

Cum am ajuns acolo? Unul dintre patroni (era să scriu „acționari”, dar m-a pufnit râsul, în România anilor ’90 nu exista un asemenea concept) mânca frecvent la Pizza Hut. L-am avut de vreo câteva ori la mesele mele și de fiecare dată m-a ofertat. În sensul în care îmi spunea c-o să deschidă și el un restaurant asemănător și că să merg să lucrez la el, că-mi dă salariul triplu. L-am ignorat cu succes, să-mi dea salariul triplu nu era mare lucru, la Hut aveam salariul minim pe economie, dar io trăiam din bacșișuri. Ori pe astea i-ar fi fost extrem de greu să mi le dea și unu la unu, d-apăi dublu sau triplu.

Revenind. După plecarea intempestivă de la Hut, evident, l-am sunat pe omul cu Sheriff’s-ul, dacă tot mă voia atât de tare. La fix s-a potrivit. Tocmai terminaseră de amenajat localul, acum erau în faza în care făceau training cu angajații. M-a angajat în secunda doi. Dar ce zic eu „angajat”, m-a băgat direct pe post de supervizor, că doar aveam experiență. Chestie care inițial mi s-a părut o mare șmecherie, mă și gândeam „uite, dom’le, oamenii ăștia știu să mă aprecieze”.

Dar toată mândria mea a durat până am constatat că supervizorii trebuie să se prezinte la muncă la 05.00 dimineața (no fucking joke), în timp ce restul angajaților veneau liniștiți cu cinci minute înainte sa deschidem, adică la 07.55. Da, înțeleg că oamenii chiar mă apreciaseră și de-aia mi-au oferit pe loc, fără niciun fel de training, postul de supervizor, dar la douăzeci ș-un pic de ani, sincer, mă interesa mult mai mult să dorm două ore în plus decât aprecierea lor. Priorități, priorități.

Au urmat câteva luni pline de frustrări. Na, era greu, dintr-o dată veniturile mi se reduseseră la un sfert din cât câștigam la Hut, dar nu asta mă apăsa cel mai tare, cât programul ăla infernal de lucru. Boss, să te trezești în fiecare zi la 04.00, când ai 20 de ani, deci nu te culci la nouă jumătate, credeți-mă, este ceva de-a dreptul infernal.

Dar lasă, că mă răzbunam și eu cum puteam. Trebuia să vedeți de fețe au făcut toți din liota aia de arabi, care atârnau pe acolo, în ziua în care au scos prima pizza din cuptor (da, s-o fi numit el Sheriff’s, dar aveau și pizza în meniu) și m-au chemat, în calitate de specialist, că doar lucrasem la Hut, să-mi spun părerea. Mai erau câteva zile până la marea inaugurare, deci începuseră să testeze la greu cuptoarele și rețetele.

Eram în cealaltă parte a localului, îmi instruiam oamenii din subordine când m-au chemat. M-am dus. Arabii erau strânși toți în jurul cuptorului ăluia de parcă urma să iasă Allah din el, nu o bucată de cocă fierbinte, dar, pe măsură ce înaintam, se dădeau în lături să-mi facă loc. Vă zic, nici Moise n-a despărțit apele cu atâta artă cum i-am dat io la o parte pe toți gură-cască ăia.

A scos pițarul pizza din cuptor, din trei mișcări a tăiat-o iscusit în triunghiuri și pe primul mi l-a întins mie. Perfect conștient de tot ceea ce fac, l-am luat, am așteptat un pic să se mai răcească, în timp ce ăia se bălăngăneau de emoții, am mușcat, după care am mestecat tacticos. Arabii mai aveau un pic și dădeau în clocot. Până la urmă, șeful ăl mare, cel care mă angajase, n-a mai rezistat și m-a întrebat cum e. Nice, am răspuns, dar se putea mult mai bine. Și-am plecat la oamenii mei.

O mică măgărie, ați putea spune, dar cum mie mi se luase deja de jobul ăla, deși nici nu-l începusem bine, aia e, aș fi fost ușurat dacă-mi spuneau să plec.

Dar, cum nu mi-a spus nimeni, lucrurile au continuat în același stil o vreme. Frustrările mele se amplificau, dar nici nu mă înduram să plec, să-mi caut altceva, că erau câțiva oameni pe-acolo cu care mă înțelegeam demențial.

Toate astea au durat până într-o zi în care m-a sunat un prieten din Vâlcea. Prieten care avea chef de mers o săptămână la mare. Gen, să mergem, că doar nu se ducea singur, ca animalele. Mănânci calule ovăz? Bineînțeles c-am percutat la propunere în secunda doi.

Așa că a doua zi m-am dus la onor șefii mei să-i anunț că în vreo săptămână așa, aș avea și eu nevoie de câteva zile libere. Ceea ce am și executat, la prânz, în cele câteva minute în care aveam pauză de masă. Well, care credeți voi c-a fost răspunsul? Exact: nici gând, nu putem să-ți dăm concediu. Mie mi-a picat instantaneu fața. Am scena în fața ochilor. La una dintre mesele din restaurant erau așezați șeful, cel care mă angajase, mâna lui dreaptă, și încă vreo trei-patru-cinci băgători de seamă, când am apărut eu cu cererea mea absurdă pentru câteva zile libere.

De-aia, când am primit răspunsul negativ, primul meu impuls, ăla instinctual, a fost să las capul jos, că mă simțeam în inferioritate, și să plec. Doar că ezitarea asta a durat un singur moment, după care m-am aplecat, mi-am cules coloana vertebrală de pe jos, și le-am spus că-i înțeleg, că știu că le greu, tocmai de-asta n-am nicio problemă dacă liberele vor fi neplătite, dar am musai nevoie de ele.

S-au uitat la mine cu ochi străini și goi, iar răspunsul a fost din nou negativ. Doar că de data asta era și însoțit de tot felul de argumente stupide de genul că „nu se pot descurca fără un om” (puteau, avem în permanență excedent de personal, angajau în neștire, tocmai pentru că oamenii plecau rapid după ce se lămureau ce e p-acolo).

Și atunci, pe loc, cu vena aia groasă zbătându-se la tâmplă și cu pulsul în 200, am hotărât că cineva trebuie să le dea oamenilor ălora o lecție. Am rostit calm: „ok, am înțeles, dar în condițiile astea eu am plecat de aici”. Am făcut o stângă-împrejur demnă de orice defilare de 23 august și-am plecat din local exact în momentul ăla. Am plecat așa cum eram, cu uniforma pe mine.

Pentru că, dacă nu știați, sau nu mai țineți minte, tot personalul de la Sheriff’s era îmbrăcat în uniforme de cowboy. Că, na, vindeau ei pizza și ayran, dar în sufletele lor erau niște johnwayne neînțeleși. Ar fi meritat să le vedeți fețele oamenilor din metrou când am intrat eu în compartiment, cu cizmele mele cu toc, cu pălăria mea neagră, lăsată pe spate, cu cămașa mea cadrilată vârâtă-n jeanși, și cu vesta mea neagră cu stea de șerif în piept. Da, ar fi meritat, jur că se uitau in spatele meu să vadă unde am lăsat calul. Am râs tot drumul.

A fost prima și ultima oară în această viață când am plecat în felul ăsta de la un loc de muncă, dar am simțit cu fiecare micron din ființa mea că a meritat.

P.S. Cămașa și pălăria au fost de calitate foarte bună, să știți, a purtat taică-meu la ele ani de zile. Mai ales pălăria era aur, vara, când mergea la udat grădina. Plus că se uitau ăia din sat la el cu un nedisimulat respect: domnu’ inginer era singurul din comună care avea pălărie de cowboy.