Text scris de Jamilla.

“- J, hai sâmbătă la cursul de prim ajutor la noi. Te bagi în echipă cu fetele mele.”

A fost prima dată când Cristina nu m-a întrebat ce fac, dacă am timp sau chef așa că, deși gândeam să-i spun “sâmbătă stau în pat ca un vierme la soare și nu fac nimic”, din gură a ieșit “Sigur! Abia aștept!”.

Începe cursul, ne-au fost prezentate manechinele și intrăm fără prea multă pierdere de vreme în subiect: “mergi pe stradă, victimă întinsă pe jos…”.

Trebuie să recunosc că eu am ajuns acolo suficient de îndoită de calitățile mele de salvator și cu regretul că am luat locul unuia care ar face respirație gură la gură, în timp ce eu sigur nu. Deci voi participa nu la salvare, ci mai degrabă îl voi asista pe om când moare!

Asta a fost primul mit pe care mi l-a desființat Dr. Alex. Respirația gură la gură -insuflație pe numele ei tehnic- crește șansele cu 1-2%, restul ține de resuscitare. Ba chiar nu e indicat deloc să faci insuflații pe stradă, când nu cunoști omul și riști să TBC, să hepatită C sau mai știu eu ce.

Mvai, ce ușurare! Pot să mă concentrez din momentul asta la ce mi se explică și la ce mi se arată, că am totuși șanse să salvez oameni, nu doar să-i mângâi neputincioasă pe mână (în cazul în care n-au suferit vreo amputație)!

Ne-au desființat atât Alex, cât și Nae, voluntarul, grămezi de mituri. Am învățat termeni noi, manevre de tot felul – inclusiv insuflațiile pe care n-am putut să le declin (“si dacă e unu’ apropiat?!” păi da, iaca, lu’ ăla i-aș sufla și-n fund!). Am învățat să verific, să resuscitez, ce fac la hemoragii, ce fac la fracturi, ce fac la înec, am învățat cât de importante ar fi fost mâinile mele și mai ales forța și rezistența lor în cazul Colectiv.

M-am simțit pe rând mică, proastă, tristă, încrezătoare, puternică, deșteaptă. Am fost în grupa unui Alex pe care nu l-a interesat nicio secundă că eu mă tem de copiii mici (da, mi-e frică să nu-i frâng), un Dr. Alex care mi-a pus un bebeluș în brațe și mi-a cerut să-l verific, să-l resuscitez inclusiv cu insuflații (știați că în cazul bebelușilor suflați simultan în gură și în nas? Vă recomand oricum să aflați de la specialiști, că nu se suflă ca-n balon, ci trebuie să știți care este cantitatea corectă și suficientă de aer, de câte ori poți să sufli și… ehe!), să-l scap de corpuri care îi obstrucționează căile respiratorii – de fapt, voiam să punctez aici că am manevrat un bebeluș cu o singură mână și abia azi îmi dau seama că n-am de ce să mă tem de ei, ba din contră!

… “există aceste cursuri de prim ajutor… în 92% dintre cazuri, voluntarii au ajuns primii ajung la fața locului și au acordat primul ajutor… cazuri salvate de CPR făcut de voluntari până a ajuns salvarea…”.


E vineri. Ies afară cu Raad și, puțin în fața noastră, un tânăr se prăbușește secerat. Am pierdut secunde evaluând dacă a alunecat pe gheață, așteptând să se ridice și am fugit spre el abia în secunda în care am realizat că, oricare ar fi fost motivul, eu tot puteam întind o mână de ajutor.
Nu mișca. M-am speriat că totuși a căzut pe gheață și că lovitura a fost atât de dură. Văzându-mă jos, în genunchi, se mai apropie un vecin. Raad era extrem de agitat și s-a așezat, cât e de lung, lângă tânăr – cumva simțea să-l acopere, să-l protejeze.
În situații de criză creierul se oprește!
L-am împins pe Raad strigând la vecin să sune la salvare.
Nu, nu respira. Am revăzut în fața ochilor pașii predați de Dr Alex, mi-am asigurat zona, i-am desfăcut haina și aveam ochii deja umezi în momentul în care speram că resuscitarea o să-mi iasă măcar ca la curs (n-am fost musai grozavă – mi-am salvat pacientul doar 88% pentru că m-am oprit când am crezut eu că e suficient, nu când mi s-a indicat că este ok și semnalele sunt iar în funcțiune). În fundul capului Cris îmi zâmbea încurajator de lângă gard și Dr. Alex îmi repeta că nu am voie să mă opresc – “daca te oprești, pacientul moare!”
Mă dor genunchii. Nu mi-am dat seama că m-am așezat pe niște pietre – nu se vedeau sub zăpadă – dar nici nu pot să mă mișc pentru că asta ar însemna să opresc manevra.
Mi-au țâșnit lacrimile în momentul în care am auzit în urechi pocnitura și am simțit sub podul palmei că i-am frânt o coastă. “Orice ar fi, nu te oprești. E mai ușor să vindeci câteva coaste, decât să-l lași să moară!” mi-a spus Dr Alex atunci și părea să-mi strige și acum de pe margine. Vecinu’ e deja transformat. De la cei peste 1.90m nu-și dă seama exact dacă-l salvez sau îl ajut să rămână mort, dar nici nu vrea să se apropie. Nici măcar când îl rog, spunându-i că-l asist eu, să preia manevra măcar un minut. Iar alea chiar au fost cele mai lungi patru minute jumate din viața mea!
Ajunge salvarea, îi explic medicului de pe ambulanță detaliile, verifică și el, preia CPR-u’ în timp ce mă felicită că am făcut treabă bună – se mai rup două coaste, dar nu apuc să preiau iar pentru că tânărul nostru își recăpăta semnalele, este urcat în mașină și eu fug înainte de a mai spune cineva ceva. Doar nu stăteam să plâng ca tuta’n public!

Am învățat să acționez singură, am învățat să acționez în echipă cu un specialist sau cu cineva care nu știe ce are de făcut (încă), am învățat cât de importantă este fiecare secundă și cum îmi gestionez propria panică, ca apoi să pot să gestionez panica celor din jur, am învățat că pot să cer ajutor, și mai ales cui, am învățat cum să dau o ocupație unui “stie tot, că a văzut multe filme și a călcat în mulți scuipați de medici” și cum să “dezocup” un ocupat ca să mă pot folosi de el în caz de nevoie. Am învățat că prima lecție este propria mea siguranță, că dacă eu risc aiurea, sigur n-o să fac altceva decât să mă așez lângă victima inițială și să dau mai multă bătaie de cap salvatorilor de vieți.

Am învățat importanța unui defibrilator, cum îl folosesc, dar mai ales cum îl găsesc când e de găsit. Și din păcate, nu prea e de găsit. Încerc să înțeleg de ce nu există câte unul în fiecare clădire de business cu mii de angajați, de ce nu există câte unul în fiecare instituție publică, de ce… prea multe de ce-uri legate de acest aspect atât de important! Dar mi-am luat temă să fac ceva în direcția asta.

Resuscitarea crește șansele cu 30%, defibrilatorul mai adaugă restul de 70%. Cam greu de digerat, nu? Ajung la tine, te resuscitez zeci de minute (dacă mă țin forțele și dacă mai găsesc măcar pe unul care, și dacă nu știe, are deschidere să îl învăț cum să o facă și să putem face cu schimbul (și dacă după minute în șir devine solicitant pentru brațele unui handbalist, nu vreau să știu cât de repede obosește un om cu brațe mai puțin rezistente), timp în care, ne rugăm să ajungă salvarea cât mai repede pentru că nimeni dintre cei din jur, nu reușește să găsească un defibrilator în zonă. Iar ăla ți-ar adăuga 70% la șansele de supraviețuire. Înțelegi? Sigur că te pot salva și eu, dar asta numai dacă nu îți arde să te întinzi la povești cu Sfantu’ Petru și să mă ții lângă ține cu resuscitarea până la epuizare când n-o să am de ales decât să mă opresc din CPR.

Allah, câte lecții am primit urmând un singur curs! Și eu care credeam că’s așa, un fel de “am bifat și asta”.

Bun! N-am vrut să știu rezultate și totuși am aflat unul: 88%! Moamă cum a sunat asta! Deci i-am lăsat omului 12% șanse să moară! Nu chiar, am pierdut procente pe aplicația manechinului când, privind totul ca pe un exercițiu, m-am oprit din resuscitare zâmbind că “e ok, știu! e suficient, nu? mă opresc.” Mno, nu era doar un exercițiu de bifat, ci de continuat. Reususcitasem cinci minute, nu erau suficiente două (cât facuseră și colegele mele de curs), exercițiul meu putea să dureze și o oră (slavă sfinților că totuși am primit aprobarea să mă opresc! Mă dureau genunchii, nu mâinile așa că am mai aflat un detaliu la care trebuie să am grijă – am uitat. N-am avut!), exact ca într-un caz real.

Am luat examenul! Hooray!

“- Vrei să fii erou?” Aoleo! De parcă nu sunt erou în fiecare zi din viața mea, măcar o dată pe săptămână! Lăsând gluma la o parte, DA! Vreau să fiu erou! Am citit contractul, mi-am asumat obligațiile, am aflat beneficiile și am semnat.

DEOCAMDATĂ doar București și Ilfov beneficiază de acest program: “Există un EROU în fiecare dintre voi”. Program care beneficiază de platformă online, aplicație, sistem de alerte prin sms. Practic, odată înscris în program, aplicația știe permanent unde ești și, în timp real, la fiecare apel către 112, primești și tu o alertă pentru cazurile care se întâmplă pe o rază de un kilometru de tine. Spuneam mai sus: în cele mai multe cazuri, datorită proximității, voluntarii (Eroii) ajung la cazuri înaintea salvării. Sunt cazuri cu alerte false – nu toți oamenii realizează că nu suni la salvare că îți curg mucii, sunt cazuri în care voluntarii ajung o dată cu salvarea și caută victimele împreună – pentru că nu tot timpul primesc indicații corecte în privința localizării și mai sunt cazuri în care voluntarii salvează vieți înainte de sosirea ambulanțelor.

Niciun Erou voluntar nu e de capul lui. Raportează când ajunge și care este starea “victimei”, raportează ce a făcut în cazul respectiv cu detalii, cui și în ce stare a predat victima (prin “cui” a se înțelege echipaj de salvare).

De ce vă încurajez cu toată inima să faceți aceste cursuri? Pentru că nu trebuie și nu sunteți obligați să vă înscrieți voluntari. La cursuri merg inclusiv copii de câțiva ani. Îți imaginezi că minunea ta de 3-4 ani o să știe să execute corect o răsucire în poziția de siguranță și să îți salveze sau să îți prelungească viața până vin medicii pe care o să știe îi cheme și să-i îndrume corect?

Costul cursului e mai nimic, de aici și surprinderea mea că nu dau oamenii buluc peste ei.

Medicii și asistenții coordonatori sunt foarte faini. Eu am cunoscut un Dr. Alex Moruz și un trainer full time (voluntar de cinci ani în program) Nae Marian Gabriel, plini de umor, carismatici, care mi-au livrat informații valoroase sub toate formele (chiar și în pauza de țigară) fără să îmi lase nicio secundă senzația că mă hăituiesc cu teorii lipsite de fond sau formă.

Ah, și cel mai important? Nu trebuie să fii instituție sau companie ca să accesezi cursurile!

Te poți înscrie direct la ei sau vă puteți aduna în gașcă și vin ei la voi.

Vă încurajez să faceți și voi cursul. Nu pierdeți nimic, dar sigur puteți salva multe.

Pies. Dacă vreți să aflați mai multe despre ei, puteți să începeți de aici: https://www.facebook.com/existaunerou/