Săptămâna trecută, la un moment dat, mi-a zbârnâit scurt telefonul. Mă uit, văd un add request şi dau click pe el. Bang, era exact momentul acela când îţi dă cerere de prietenie Ana Barton. Da’ eu bineînţeles că n-am crezut şi am intrat pe profilul respectiv ca să văd dacă nu cumva este vreo coincidenţă de nume. Nu, frate, nici pomeneală de aşa ceva, ea era.

Ia uite, băbăiatule, cât noroc pot să am. O fi greşit femeia adrisantul şi-a nimerit la mine, mi-am zis. Da’ am tăcut chitic, doar nu eram nebun să-i spun ceva.

Să vedeţi ce chestie, nu greşise. Iar dovada este că, o săptămână mai târziu, aveţi mai jos un guest post semnat Ana Barton. Tare sau cum? Eu zic să vă bucuraţi de el, că nu se ştie când mai pupăm aşa ceva.

mihai_vasilescu_ana_bartonFoto by Narcis Pop – sursa

L-am descoperit pe Mihai Vasilescu săptămâna trecută. I-am citit textul ăla cu pedichiurile femeilor şi glezna fină, bizantină. Mi-a plăcut pe de-o parte, m-a oftat pe de cealaltă. Pentru că zicea el acolo şi ceva despre femeile cu exces de curbe (am scris cu „b“, da?!), iar eu lupt cu greutatea de mulţi ani. Am metabolism de mamut, am fost sportivă de performanţă, iar asta se traduce prin inspiri şi tu aerul pe care-l inspiră toată lumea, dar tu nu mai apuci să expiri, că-ţi creşte instantaneu curu’. Şi dă-i, şi luptă, neicuşorule, să nu fii singurul elefant civil şi pedestru din Bucureşti.

Dar destul cu exordiul. Citii amu despre tatuaje şi mi-amintii de omul mai mult albastru decât oricum altcumva.

Mă duc în primăvară la Colegiul Naţional Gheorghe Şincai, la “Săptămâna Altfel”. Şed patru ore de vorbă cu nişte copii foarte mişto, plec. O durere cumplită de cap, dar din aia destructurantă. Naturală fiindcă ei erau mulţi şi foarte tineri, iar eu, puţină şi deja nu prea.

Opresc un taxi, nici nu-l văd bine pe om, îi spun adresa. M-am mirat că nu s-a strâmbat, era puţin de mers. Dar el avea nervii lui, nu durerile mele.

– Doamnă, eu sunt bazat. Am la mine şaişpe milioane şi 300 de euro. S-a urcat mai devreme un puţoi în maşină, mi-a plăcut parfumul lui şi l-am întrebat ce e. Ştiţi ce mi-a zis, doamnă? Că n-am eu bani de-aşa parfum. Eu să n-am? Cine să crede amărâţii ăştia dă trăieşte dân mila lu’ tac-su şi-a lu’ măsa?! Ştie ei ce-i aia să-ţi câştigi tu banu’ cu care-ţi faci plăcerile? Că, în afară de ce v-am spus că am la mine, doamnă, eu numai pe mâna dreaptă am 80 de milioane.

Scot capul din durere, nimic nu pricepeam. Şi văd dreapta omului. Tatuată până-n dinţi. Brusc, se relaxează şi mi se expune mândru, ridicându-şi mâneca largă a bluzonului, să văd mai bine. Omul era masiv şi puternic, un bărbat ca la 30 de ani. Omora sala şi-n vis. Antebraţ, braţ şi mână – de-un albastru infinit, cu variaţiuni observabile exclusiv pentru experţi. Nişte hărţi, cu pretenţii de desene artistice, făceau din acel membru o entitate. Am ameţit pe loc.

– Aici nu-mi place, mai bat o dată desenul în zona asta. Vedeţi? Aici e pentru mama, aici pentru nevastă-mea, iar aici pentru copil, că-i gravidă. Şi staţi aşa, doamnă, să vedeţi ce am la subraţ: ochiul lui Dumnezeu.

Şi şi-a expus cu generozitate axila din care care, da, se căsca un ochi uriaş. De frică, am închis bieţii mei ochi, mediu configuraţi din fabricaţie.

De-atunci, când pun facturile una peste alta cu bărbatu-meu şi facem calcule păguboase, mereu îi zic:

– Dacă te tatuai, aveam şi noi mereu un ban în casă. Eram nişte păduchi bazaţi.

ana_barton