Povestiri de vara

Prietenul I. a lucrat o vreme, prin Bucuresti, la unii care se ocupau de comunicatii mobile. Nebunie. Avea pager intr-o vreme cand nouazeci si noua la suta dintre romani, inca foloseau telefonul fix, ca principal mijloc de comunicare. Cred ca si „cuplajul” mai era inca in floare. Tin minte ca mi l-a imprumutat si mie vreou doua zile, cu ocazia unui „agatament”. Senzatie am facut cu el. Se uita lumea ca la urs, in acceleratul de Sinaia, desi pierdusem semnalul inca de la iesirea din oras.

In vara asta despre care voiam sa va povestesc, eu si cu prietenul I. eram la Valcea. A fost ultima mea vacanta petrecuta acolo. Amandoi eram „between jobs” si ne-am gandit ca mai bine stam sa lancezim trei luni, pe banii parintilor. E ingrozitor sa muncesti vara, nu?  Mai vedeam noi din toamna, ce si cum. Sincer sa va spun, eu mai aveam ceva „cascaval” strans, ca abia renuntasem la slujba. Dar la el, situatia era mai spre albastru. Ca plecase de la „pager-istii” aia de vreo cateva luni. Deci, nema resurse financiare. Il astepta o vara plina de „necunoscut”.

Exista o varianta de back-up. Ai lui aveau un mic magazin si mai putea sa ajute pe acolo, sa scoata un ban. Dar ce vacanta mai era aia? Ca magazinul era deschis inclusiv Sambata. Asa ca s-a votat ca „varianta necastigatoare”, aplicabila doar in cazuri de extrema urgenta (a se citi „murea de foame”) sau calamitati naturale. Urmand sa se descurce cu ce-i pica.

Doar ca, voi nu stiti, dar prietenul I. este in directa legatura cu „Creatorul”. Cu „alfa si omega”. Cu „stapanul luminii si al intunericului”. Pe scurt, el comanda si Universul executa. Ca si in povestea noastra. Se ajunsese in momentul in care situatia devinse aproape disperata. Baiatul nostru ar cam fi trebuit sa aplice, pentru un post de asistent manager, la magazinul familiei. Cocheta cu aceasta neagra perspectiva, intr-una din zilele cand se plimba pe strada, asteptand sa apara dulaii, carora le taia el frunza, cu real succes si aptitudini.

Si cum se preumbla el asa, pe Corso, vede doua bunaciuni, stand de vorba langa un bancomat. Tocmai va explicam mai sus cam care era treaba cu „pager-ele” si tehnologia pe vremea aia. Cam la fel statea situatia si cu ATM-urile si card-urile. Tot atat de des intalnite pe meleaguri mioritice, precum ursii Koala. Iar in oraselul meu de bastina, chiar ceva mai rar. Ei bine, el avea card, pentru ca asa primise salariul de la baietii cu „comunicarea mobila”. Si chiar daca de intrat bani pe el, nu mai aveau de unde, cardul era pastrat la loc de cinste. Ca dadea bine sa te faci ca-l scoti din greseala, la terasa.

sursa foto

Ramasesem la cele doua potentiale victime, care ciripeau fix langa ATM. Continuarea a venit aproape de la sine. „Ia sa ma duc eu sa var cardul in aparat, sa le vad p-astea ce fata fac. Poate se leaga ceva”. Zis si facut. „Ma scuzati va rog, am putina treaba aici”. Se dau alea doua la o parte, uitand-se la prietenul meu, cam ca locuitorii din Manila, cand a vizitat Papa Ioan Paul al doilea, Filipinele. Omu’ isi culege aplauzele mute si privirile inlacrimate de admiratie. Apoi baga plasticu’-n aparat. Pin-ul si interogarea de sold, le-a facut doar asa, ca sa nu fie operatiunea prea scurta. Stiti ca, la fete dau prost, astea cu „scurt” si „durat putin”. Numai ca, SURPRIZA!!! In cont erau bani. O suma frumusica. N-o mai tin minte exact. Cred ca ceva pe la una suta mii lei. Nu ma intrebati ce insemna in valuta, ca nu am nici cea mai vaga idee. Stiu doar ca i-a scos in secunda doi. Si i-au ajuns (fara sa se dea in stamba) toata vara aia.

A luat „cascavalul” si s-a intors spre alea doua, cu gandul sa arunce o „duma”. N-a mai avut cui. Ambele zaceau in stare de semi-coma. Inimile lor fragile, cedasera cand il vazusera cu banii in mana. Aiurea, glumesc. De emotie, a uitat care fusese scopul initial. N-a stiut cum s-o taie mai repede de acolo, cu banii in buzunar si rugandu-se sa fie real ce i se intampla. A fost.

sursa foto

Doua luni de zile, cu noi se deschideau terasele si tot noi eram acolo cand strangeau aia mesele. Toata vara aia lucrurile au stat cam asa: eu si cu pritenul I. ne infiintam la o terasa (de cele mai multe ori aceeasi) si ne puneam la o masa. Pana seara, langa masa noastra se mai uneau macar inca cinci. De, aveam prieteni multi. Si stateam zi de vara, pana-n seara, sa “ne radem” si sa punem “tara la cale”.

Ei bine, intr-una din zilele astea, cand ne adunasem macar douazeci de insi, subiectul de discutie era: de ce nu te imbeti, daca bei niste ulei, inainte sa incepi sa torni alcool in tine? Testasem eu de curand treaba asta si chiar functiona. M-a tarat tipul cu care stateam, la un chef de “roacheri”. Si inainte sa ies pe usa, intuind ce ma asteapta, m-am dus la bucatarie si am luat cea mai mare dusca de ulei cu putinta. Ba, dar zdravana. Bere, vodca si, pe final cand nu mai era altceva, rom. Astea s-au consumat la cheful ala. Iar eu nu beau si nu beam nici pe vremea aia. Da’ acolo n-am avut de ales. Am plecat pe picioarele mele si treaz “lumina”. Doar ca m-am trezit a doua zi, rupt de beat.

Ca sa revin la ce va ziceam, asta era subiectul discutiei. De ce s-a intamplat asa? Care-i treaba? Si cand toata lumea se infierbantase in explicatii, ne-a “lamurit” un fost prieten din Valcea (zic “fost” pentru ca nu mai stiu nimic despre el de ani de zile). Tipul era genul play-boy. Frumos, dar pe genul macho asa, dat dracului si cu un succes la gagici de-mi venea sa-i sucesc gatul, uneori. Practic, daca te duceai undeva cu el, tu “culegeai” ce se mai milostivea el sa lase. Arata atat de bine, incat compensa din plin faptul ca era cam…hmmm…”saracut cu duhul”. Nu, nu. Ati inteles gresit. N-am vrut sa insinuez ca femeile sunt superficiale. Avea asta noroc, gen.

sursa foto

Spuneam ca tocmai el a „facut lumina” in problema cu pricina. Zice:

– Cum ba de ce? Pai e atat de simplu. Uleiul este mai usor ca bautura, pluteste deasupra ei, se face asa ca o pelicula si nu mai da voie aburilor de alcool sa urce la creier. Ce dracu’!

D-apai nu stiu cum reactionati voi citind asta, dar toti aia care eram la masa, ne-am tavalit pe jos, urland de ras. In timp ce “latino lover-ul” se uita la noi si clipea des, pen’ca nu intelegea ce avem.

Hai, ca mai trebuie sa si munciti. Va zic alta data, ca tot in vara aia, alti trei prieteni au hotarat sa plece intr-o “expeditie de supravietuire”. Inarmati doar cu niste cutite si funii. Urmand sa manance doar ce reusesc sa vaneze. Un fel de “Bear Grylls-i”, avant la lettre. Si cum au “devastat” ei primul magazin satesc, care le-a iesit in cale, dupa trei zile in care au baut doar apa si au mancat muguri de brad. Muscau direct din bucatoaiele de salam, ca nu mai aveau rabdare sa le taie sau curete. Na, ca v-am zis-o si pe asta.