Am mai vorbit pe aici de multe ori pe subiectul „cum era înainte”, dar pentru că în continuare sunt siderat când văd cât de mulți români par să sufere de amnezie generalizată, mi-am zis că poate n-ar fi rău să încerc o recapitulare.

Să ne amintim cam cum se trăia în țara asta pe vremea lui Nicolae Ceaușescu, că poate sunt oameni care n-au prins vremurile alea și chiar au impresia că Ceaușescu a fost un președinte care a vrut binele aceste țări și al locuitorilor ei. Că, na, dacă mă-ta și tac-tu sunt sugeraniști, e posibil să auzi doar asta acasă.

Eu înțeleg că trecerea timpului mai estompează părțile negative și ți le aduci aminte doar pe cele pozitive, dar chiar să uiți cu desăvârșire că anii ’80 au fost doar un geamăt de durere nesfârșit?

Așa că o să le iau eu frumușel pe rând ca să avem un tablou cât de cât complet al perioadei cunoscută și sub numele de „Epoca de Aur”.

Bun, să începem.

La noi în casă intrau lunar undeva între 8000 și 10.000 de lei, asta însemnând salariile alor mei plus ce mai scotea mama din meditații. Pot să afirm liniștit că nu eram săraci, ceva bani ar fi fost, problema era că nu prea aveai ce să faci cu ei.

A, da, puteai să-ți iei mașină. Dacă erai dispus să aștepți minimum doi ani pentru o Dacia 1300. În decembrie ’89 se făcuseră deja trei ani de când ai mei depuseseră avansul pentru o mașină nouă, că noi aveam deja o Dacie produsă în ’78. N-au văzut la față vreodată mașina cea nouă.

Dar să presupunem că reușeai să-ți iei Dacia mult dorită. De-abia atunci începea „distracția”. E posibil să nu știți, dar o țineai frumușel în parcare două weekend-uri pe lună. Pentru că partidul, în neasemuita lui înțelepciune, hotărâse că într-o duminică aveau voie să circule mașinile cu numere de matriculare pare și în următoarea cele cu numere impare. Amuzant, nu?

Și nici măcar asta n-ar fi fost cea mai mare problemă, ci că nu prea aveai ce să-i bagi în rezervor. Pentru că benzina era raționalizată, aveai cotă lunară, nu te duceai tu așa de capul tău la pompă și-i cereai băiatului să facă plinul.

Iar când se mai întâmpla câte un miracol de genul „se dă benzină la liber”, în secunda doi se formau cozi care se întindeau pe kilometri întregi. Blocul alor mei, din Vâlcea, era chiar lângă unul dintre peco-urile din oraș. Știu exact ce zic. De altfel, aveți aici unul dintre puținele videouri, existente pe internet, filmat exact la o coadă la benzină.

Mai puteai să-ți cumperi și tv color. Tot dacă aveai răbdare să aștepți cu anii după el. Chestia e că după ce-l luai, dacă n-aveai video sau parabolică, puteai să-l folosești cu un singur scop: să pui pe el un mileu și vestitul pește de sticlă. Sau pescarul chinez. Fiecare după posibilități.

De ce? Păi pentru că de luni până vineri erau doar trei ore de emisie tv. Iar cele trei ore cuprindeau doar atât: telejurnal cu știri despre nimic, reportaje despre mărețele realizări ale partidului și ode sub formă de cântece sau poezii închinate mărețului conducător.

Dacă nu mă credeți aveți aici și aici cum arăta programul tv în două zile obișnuite ale săptămânii, o luni și o miercuri. Dacă sunteți mai tineri de 35 de ani, o să vă faceți cruce când o să le citiți.

Doar sâmbăta și duminica mai puteai vedea câte ceva în plus, desene animate, cascadorii râsului, steaua fără nume și câte un film, în general foarte prost. Dar să nu vă imaginați că sâmbăta și duminica era huzur în materie de emisie tv, că nu se punea problema.

90% din programul de sfârșit de săptămână era dedicat conducătorului iubit și mărețelor lui realizări. Iată, aveți aici și cum arăta programul tv într-o zi de duminică.

A propos, poate nu știați că sâmbăta era zi lucrătoare pentru toată lumea. Elevii mergeau la școală, adulții se duceau la muncă. Fac precizarea asta pentru cetățenii care în zilele noaste își încep weekend-urile de vineri seară și le mai termină marțea.

Revenind la programul tv, o să întrebați la ce se uitau totuși oamenii din țara asta, că la TVR era clar că n-ai la ce. Imediat vă lămuresc și asta.

Toată România se uita la televiziunile țărilor din jur pentru că, ce să vezi, absolut toate țările din jur aveau un program tv care pe lângă cel de la noi era entertainment pur.

Sudul țării se uita la televiziunea bulgărească, estul la cea rusească, nordul la unguri și vestul la sârbi. Și nu glumesc, acoperișurile blocurilor din toată țara erau împânzite de antene tv concepute special să prindă semnal de la televiziunile țărilor vecine.

Să vă spun c-am văzut Campionatul Mondial de Fotbal din 1986 la bulgari? Românii n-au transmis nici măcar un minut, noroc cu vecinii c-am putut să-l vedem pe Maradona înșirând englezii de la jumătatea terenului si apoi Mano de Dios, probabil cele mai faimoase două goluri ale tuturor timpurilor.

Tot în materie de entertainment tv, se găseau pe piața neagră videouri și antene parabolice. Ai zice că puteai să rezolvi problema cu ele, nu? Ei bine, nu prea, din două motive foarte simple.

Un video costa cât o mașină. Un player era în jur de 30.000 de lei și un recorder în jur de 70.000 de lei. Dar chiar dacă aveai banii, nu prea găseai de unde sa le cumperi. Se aduceau numai din străinătate și se vindeau exclusiv pe piața neagră, iar cetățenii care făceau asta suflau și-n iaurt de frica miliției.

Deci nu era ca și cum dădeai o fugă la Altexul din mall. În plus, dacă chiar reușeai să-ți iei un video, îți mai trebuiau și casete cu filme. Ce să vezi, nici p-astea nu le găseai la librărie. Era o adevărată piață de casete video, dar rar nimereai vreun film care să se vadă cum trebuie, pentru că de obicei erau trase la a nu știu câta mână.

A propos, știți povestea cu oficialii care însoțeau naționala de fotbal într-un turneu în străinătate, iar la întoarcere au băgat atâtea videouri și perechi de blugi în avionul cu care trebuiau să vină acasă, că li s-a cerut să mai scoată din ele ca să se poată decola? Da, e reală.

Cu antenele parabolice era și mai încurcată situația. În sensul că aparatul represiv care purta denumirea de „Securitatea Statului” nu prea le agrea. Gen, deloc. Prin urmare, îți trebuia „spate” ca să-ți montezi o parabolică în balcon. Și când zic „spate” nu mă refer la deltoizi, ci să ai pe cineva aflat într-o funcție care la o adică să poată permite să intervină pentru tine.

Gata, am terminat cu entertainment-ul.

Acum trecem la mâncare și la restul de produse care-ți sunt necesare pentru viața de zi cu zi.

Oameni buni, cu mâncarea era extrem de simplu. Nu se găsea deloc. Cel puțin în Vâlcea, absolut tot era raționalizat, pe cartelă. Vitrinele tuturor magazinelor care ar fi trebuit să vândă produse din carne, de exemplu, arătau exact ca-n clipul ăsta.

Totuși, ca să fiu corect până la capăt, trebuie să spun că de-a lungul anilor, când am mai vorbit pe subiectul ăsta și cu oameni care locuiau în alte părți ale țării, am înțeles un lucru important: nu era peste tot la fel.

Habar nu am care erau criteriile, dar se pare că, în funcție de județ, se mai găsea câte ceva. După care a venit finalul anilor ’80 (mă refer la perioada ’87 – ’89) și s-a rezolvat. În sensul că nu se mai găsea nimic, nicăieri, indiferent de unde erai.

La mine, în Vâlcea, lucrurile stăteau exact cum să citiți mai jos.

Pâinea? Rație, pe cartelă, jumătate de pâine de om, pe zi. Da, da, ți-o tăia cu cuțitul și-ți dădea jumătate. Știu asta prea bine pentru că pe mine mă trimiteau ai mei la pâine.

Îmi dădea tanti vânzătoarea tovarășa vânzătoare o pâine si jumătate, după care scotea un pix de după ureche și bifa ziua respectivă pe cartelă. Ce se întâmpla dacă pierdeai cartela? Nimic. Doar că luna aia nu mâncai pâine.

Uleiul, zahărul, carnea, ouăle, făina, laptele? Toate pe cartelă. În București am înțeles că se mai dădeau și 300 de grame de salam pe lună, tot pe cartelă. Feliat, ca să nu cumva să faci stocuri. La noi nu exista așa ceva.

Desigur, se mai băgau chestii și „la liber”. Apărea câte un vecin și dădea vestea: „au băgat ouă/carne/unt/brânză la Alimentara din nord”. Nu vreți să știți ce urma, jihadul era pistol cu apă. Cozi din alea cu urlete, nervi și bătăi. O singură dată am stat la așa ceva (cred că pentru niște carne de pui) și n-am crezut că mai ajung întreg acasă. Carne n-am prins.

Bine, bine, o să ziceți, dar existau totuși magazinele alimentare, ce puteai să cumperi din ele? Păi, e simplu, tot felul de produse în componența cărora nu intrau zahărul, uleiul, carnea, brânza sau ouăle.

Găseai oțet din belșug, gemuri și dulcețuri care n-aveau în ele nici măcar un gram de zahăr, apă minerală, vinuri și kilometri întregi de rafturi cu vestiții creveți vietnamezi care conțineau orice, mai puțin creveți. Cam astea.

Țin minte că într-o iarnă au făcut rost ai mei de un porc întreg. Mort, nu viu. Unchiu-meu de la Bârlad lucra la Sanepid (azi se numește Direcția de Sănătate Publică) și avea ceva funcție importantă. El a reușit să ne trimită într-o iarnă un porc întreg la Vâlcea.

Paranteză. Fără relații (vestitele pile) erai mort. Nu conta de ce aveai nevoie, de la produsele de bază până la intervenții chirurgicale, dacă nu știai pe nimeni care să te ajute erai mort.

Gestionarii de magazine alimentare și șefii de restaurante, adică oamenii care aveau acces la mâncare, erau zeii acelor vremuri. Ei și doctorii. Dacă într-un oraș existau câteva vile, puteai să fii sigur că sunt ale gestionarilor de alimentara, ale șefilor de restaurante și ale doctorilor. Am închis paranteza.

Revenind la porcul ăla trimis la ai mei. Când a sunat șoferul c-a ajuns cu „cărțile” (nu zicea nimeni „porc” sau „carne” la telefon) era încă lumină de zi afară. Așa că s-a dus taică-meu să se întâlnească cu el undeva afară din oraș.

Acolo a băgat porcul în portbagajul mașinii noastre și acolo l-a ținut până s-a făcut noapte, ca să-l poată aduce în casă fără să-l vadă nimeni. No fucking joke! Poate credeți că exagerez, dar nu. Reclamațiile la miliție și la securitate erau sport național.

Să nu uităm de dulciuri. Se găsea ciocolată românească peste tot, puteai să-ți cumperi cu zecile de kilograme dacă asta îți doreai. Avea un singur dezavantaj, era amară ca fierea pentru că nu conținea niciun gram de zahăr și avea textură de beton înghețat. În rest, era foarte bună.

Tot ce se găsea se găsea pe piața neagră. Nu exista vreun scenariu conform căruia să te duci la un magazin și să-ți cumperi ciocolată de calitate sau orice altceva care să-ți și placă la gust. Ce găseai în comerțul socialist de stat, în materie de dulciuri, era ce calitate execrabilă.

Și dulciurile ca dulciurile, dar în decembrie ’89 se făcuseră măcar doi ani de când nu mai văzusem cum arată bananele. Știți vestitele povești despre cum țineau părinții noștri bananele învelite în ziar, în dulapuri, ca să se coacă?

Fix așa era, doar că până în ’87. După care nu mai ținea nimeni nimic învelit în niciun ziar, că nu s-au mai găsit banane.

Voi înțelegeți ce zic eu aici? Bananele, care azi sunt mai comune decât merele, în orice magazin de cartier ai intra, indiferent cât de mic, o să găsești într-un colți și niște banane. Fmm, că iar m-am enervat scriind.

Hai c-am terminat și cu mâncarea. Trecem la chestii necomestibile, dar necesare traiului.

Curentul electric. Se întrerupea zilnic câteva ore. Era foarte mișto si romantic să citești la lumina lumânării sau la lampă cu gaz. Sau, dacă erai inginer, ca tata, aduceai bateria de la mașină în casă și legai la ea un bec de poziții sau chiar de far. Te simțeai ca și cum ai fi păcălit sistemul când fereastra ta era singura de la care se vedea lumină în noapte.

Gazele. Aveau iarna o presiune atât de scăzută că flacăra aragazului abia pâlpâia. Practic, găteai mai ușor la lumânare. Dar asta se întâmpla doar dacă aveai norocul să trăiești într-o localitate racordată la rețeaua de gaz, pentru că în cele neracordate se foloseau butelii. Nu vreți să știți ce însemna asta, ce cozi, ce bătăi, ce nervi, ce povești s-au trăit la cozile alea de la butelii.

Căldura. Una dintre glumele vremii era „moartea vine prin țeava de la calorifer”. Mai e ceva de explicat? Iarna puneam pe mine minimum un pulover, o vestă și o bluză de trening. Am poză din copilărie îmbrăcat exact așa. Atenție, vorbim despre haine pe care le puneam pe mine în casă, da?

În orașele racordate la rețeaua de gaz, cum eram și noi la Vâlcea, lumea se mai încălzea cu aragazul. Dădeai drumul la toate ochiurile și la aragaz sperând să se ducă și în casă cât de cât căldura. Dacă aveai butelie, în niciun caz nu-ți permiteai un asemenea lux.

Exista un singur dezavantaj, nu aveai cum să le lași pornite peste noapte. Uneori presiunea gazelor scădea atât de tare încât ochiurile si aragazul de stingeau. Dacă nu erai pe fază, dimineață riscai să sari în aer. De altfel, s-a murit așa pe vremea aia.

Apa caldă. O dată pe săptămână, în cel mai bun caz. Și nu la discreție, două ore duminică seara. Dacă nu se mișcau repede toți membrii familiei, măcar unul rămânea nespălat.

O să vi se pară ireal ce povestesc acum, dar dacă se întâmpla să ai apă caldă și în altă zi a săptămânii, ieșea lumea la geamuri și la balcoane să strige copiii in casă ca să-i spele. Pentru că de obicei apa caldă venea seara, când copiii erau de obicei afară. Cum e să auzi că te strigă maică-ta: „Mihai, treci în casă c-a venit apă caldă!!!”? În plin secol 20, da?

Iar la Vâlcea stăteau binișor lucrurile. Vară-mea, la Bârlad, nu mai știa ce e aia apă caldă de mulți ani. Încălzeau pe aragaz și se spălau la lighean. Da, da, tot în plin secol 20.

Haine și încălțăminte. Cu hainele era mișto de tot, în sensul că toate magazinele care vindeau așa ceva erau de stat.

Vă imaginați cam ce nenorociri puteai să găsești? Cred că eram cel mai prost îmbrăcat popor din Europa. Desigur, se mai găseau pe piața neagră blugi sau adidași. Era minimum 2000 de lei perechea. Adică un salariu mediu.

Nu, nu glumesc, dacă aveai norocul să fii mai aproape de granița cu vreo țară unde puteai să găsești mai ușor blugi sau adidași, prețurile erau mai jos. Dar la noi, la Vâlcea, n-aveai nicio șansă se te atingi de vreo pereche de blugi originali cu mai puțin de 2000 de lei.

Idem dacă voiai o pereche de Puma, Adidas sau Romika, astea fiind cele trei mărci pentru care românii își rupeau tot câte un salariu mediu de la gură.

Produsele de igienă și cosmetice. Tot ireal o să vi se pară ce-o să zic acum. Nu se găsea hârtie igienică. Dacă aduceau la vreun magazin era tot cu coadă din aia la care ajungeau oamenii să se bată. Aș putea zice că treaba asta cu negăsitul de hârtie igienică a fost o greșeală imensă de strategie a partidului și a înțeleptului său conducător.

Pentru că în lipsa ei, oamenii se ștergeau la fund cu ziarele vremii. Care ziare vaveau pe prima pagină fix poza conducătorului iubit. Practic, milioane de oameni din țara asta s-au șters la cur cu poza ăluia pe care îl venerează acum. Superb paradox.

Dar dincolo de hârtia igienică, săpunul, șamponul sau deodorantele care se găseau în comerțul de stat erau inutilizabile. Oamenii aveau acasă, păstrate în dulap, printre haine, săpunuri Fa sau Rexona pe care le țineau acolo cu anii, pentru că nu se îndurau să le consume.

La fel făceau și cu șampoanele sau alte cosmetice cât de cât mai de doamne ajută, le păstrau pentru că nu se îndurau să le consume. Eventual, dacă aveai niște musafiri mai importanți, desfăceai un săpun din ăla bun și-l puneai la baie. Dar mai cu durere în suflet.

E posibil să nu credeți ce spun acum, dar lumea se ducea la doctor cu săpun sau șampon ca șpagă.

Cafeaua și țigările. După ’87 cafeaua fost înlocuită în comerț cu nechezolul. Dacă nu știți ce era, dați un search pe google. Dar cafeaua în sine, așa cum o știm azi, a devenit produs de lux care se găsea doar pe piața neagră. N-am să uit cât zile oi avea pungile alea aurii pe care scrie Wiener și care erau considerate luxul suprem în materie de cafea. Idem cutiile de ness Amigo.

Țigările erau tot produs de lux dacă voiai să fumezi și altceva în afară de Snagov, Amiral, Carpați sau Bucegi. Mergea lumea la doctor cu cartușe de BT sau de Vikend, că dacă aveai vreun cartuș de Kent prin casă îl păstrai pentru situații disperate de viață și de moarte. Din nou, nu glumesc, e purul adevăr.

Băi, oameni buni, cred că nimic nu reflectă mai bine halul de sărăcie în care trăiam decât faptul că românii păstrau în case ambalajele produselor care nu se găseau. Toți, absolut toți aveam în casă doze goale de coca cola sau pepsi. Toți aveam pachete goale de țigări străine. Toți aveam cutia de carton în care fusese cândva săpunul ăla bun.

Să va mai spun că dacă aveai norocul să pui mâna pe vreo pungă de plastic, care avea pe ea un logo cunoscut, o împătureai și-o păstrai bine ca s-o folosești ca pungă de mers în vizită? Atenție! Mergeai cu nenorocita aia de pungă în vizită, dar n-o lăsai acolo. Ca alta nu mai aveai de unde să produci.

Cărțile și revistele. Dacă din întâmplare se tipăreau și la noi cărți care să suscite interes de masă, inevitabil ajungeau să se vândă pe sub mână.

„Shogun” al lui James Clavell ajunsese să coste câteva mii de lei. Problema era că degeaba voiai să dai banii ăștia pe ea, că n-aveai de unde s-o cumperi. Rar se îndura cineva să renunțe la exemplarul lui.

Eu am ținut în mână si-am văzut cu ochii mei un exemplar de „Shogun” care fusese tras la copiator și vândut cu câteva sute de lei.

Cât despre reviste de afară, existau câțiva privilegiați care aveau abonamente. Le veneau revistele la măcar două luni după ce văzuseră lumina zilei, dar ce mai conta? Când țineai în mână un Pif sau un Paris Match te simțeai semi-zeu.

Toată franceza pe care o știu e de la faptul că avea un vecin o colecție impresionantă de reviste Paris Match. Și asta deși am făcut niște ani franceză la școală.

Gata, că m-am lungit și tot aș mai avea de scris pentru măcar două zile. Dar simțiți-vă liberi să completați cu ce vă mai aduceți aminte.

Și țineți cont de faptul că m-am rezumat doar la cele necesare traiului, n-am scris niciun cuvânt despre abuzuri, despre oamenii care au murit la canal, despre lipsa libertății de a face orice, despre femeile mutilate sau decedate în urma avorturilor ilegale, despre frica omniprezentă, despre lipsa informației și manipulările gen „occidentul e rău, la noi e paradis”, despre pușcăriile și lagărele de reeducare ale celor care aveau alte convingeri, despre turnătoriile de la birou și din familie sau de la prieteni, despre disprețul nomenclaturiștilor față de omul simplu, despre aroganța milițienilor și a funcționarilor de stat, despre toate celelalte nenorociri pe care oamenii din țara asta au trebuit să le îndure pe vremea când „era mai bine”.

Vă zic, aș mai fi putut să scriu două zile și tot n-aș fi terminat.

Și după toate astea, vin proștii și analfabeții funcțional, cunoscuți sub numele de suveraniști, să-mi explice cât de bine era pe vremea aia. Păi să nu-ți vină să-i fouți în gură pe toți?

Trebuie să fii ori complet amnezic, ori extrem de prost, ori plătit de ruși și rău intenționat, ori toate trei la un loc, ca să poți susține că era mai bine pe vremea aia. Iar să-ți dorești să te mai întorci acolo e deja treabă de medici psihiatri și pastile.