Băi, oameni buni, prieteni, fraților, trebuie să vă las aici treaba asta.
Eram ieri la service, așteptam să-mi termine oamenii ăia revizia și căutam ceva pe blog. Nici nu mai știu ce, că mi-a dispărut orice din minte când am dat peste comentariul de mai jos.
E lăsat de colega @Teodora la un articol de acum 4 ani, dar l-am citit ca și cum ieri îl vedeam prima oară. După care mi s-a făcut sufletul mic-mic și s-a dus într-un colț.
O să înțelegeți voi de ce după ce citiți.
Și tot după ce citiți o să vă rog să-mi povestiți dacă voi ați avut experiențe din astea inexplicabile și care se duc spre sfera paranormalului. Că eu am avut vreo câteva în această viață, pe multe le-am și povestit pe-aici. De altfel, una dintre ele este chiar cea la care am primit comentariul.
Acum vă las cu ce-a zis Teodora fix acum patru ani.
Să zicem că mie mi s-a întâmplat ceva, dar nu știu nici acum dacă a fost sau nu real sau un pic mai multă imaginație.
S-a întâmplat că, la vreo 4 luni după ce omul meu a plecat să-și plimbe bassetul pe veșnicele plaiuri ale vânătorii, într-o zi, frecând netul aiurea ca să-mi mai mut gândurile, mi-a sărit în față o reclamă cu o reducere wow fix la hotelul în care fusesem cu el în urmă cu 2 ani, la Veneția.
Și cum, pe când trăia, stabilisem împreună că ducem copilu’, când împlinește 5 ani, undeva aiurea cu avionul, am zis că așa o fi, s-or fi aliniat planetele. Nu e Veneția chiar prima opțiune pentru turism cu copil relativ mic, dar măcar mergeam într-un loc știut și știam că în 2 zile n-o să fie greu să-i umplu timpul cu vaporetto, porumbei și plajă de la Adriatica.
Am găsit și bilete ieftine și, la sfârșitul lui mai, am luat copilul și am plecat.
Am ajuns seara târziu, că așa a fost avionul, așa că n-am făcut altceva decât să ne ducem direct la hotel să dormim.
Și aici vine faza cu pricina.
Din toate camerele alea câte avea hotelul, nu mare, dar nici mic, mi-au dat fix aceeași cameră pe care o avusesem cu doi ani în urmă.
A fost o senzație stranie de tot. Eu nu pierd o ocazie să-l citez pe Exarhu cu a sa „Coincidență? Nu cred!”, dar când m-am băgat în pat, în sfârșit (fii-meu adormise deja, rupt de emoția călătoriei cu avionul), am închis ochii și am oftat, „cineva” m-a sărutat blând pe frunte.
Am zâmbit larg, mi-am zis că „am respectat înțelegerea” de a plimba copilul undeva amândoi și am adormit.
N-aveți idee ce curios sunt dacă ați trăit chestii paranormale de genul. Și nu neapărat legate de copii, parteneri sau părinți.
Alea traite la betie se contorizeaza? Numai intreb. Sau trebuie sa fim seriosi?
Paranormal să fie, nu contează unde, cum, când.
@Răzvan, alea nu sunt fenomene paranormale, alea intră la categoria „spirite”, dar din alea la sticlă de 0,7l.
Bine, fie, dar este pe baza de vin, nu de spirite. Cu vreo zece ani in urma eram intr-o faza albastra a vietii, despartit temporar de actuala fosta nevasta. Stateam pe terasa proprie si beam linistit vin rosu, seara placuta de vara, luna semiplina, pasari prin curte, etc. Acuma, in hol am cateva rafturi de sticla pe care tin poze diverse, una fiind cu bunicul, pe atunci recent decedat, si cu copilul, pe atunci mic. Si cum beam eu linistit, nu tin mine cantitati sau numar de pahare, aud cum pica o poza direct pe gresie. Care credeti ca era? Aia cu bunicul si copilul. Fireste a urmat un moment de panica, amplificata de alcool, moment in urma caruia am tras numai concluzii care parea bune, care s-au dovedit ulterior gresite. Prima presupunere a fost ca este un semn de la divinitate, m-a apucat frica, am sunat fosta, aia a profitat de ocazie si a revenit inapoi in urmatoarele 30 de minute si n-a mai plecat o vreme. Au urmat sapte ani, fix sapte, unul mai prost ca altul si pentru asta am o treaba cu bunicu, dar nu putem povesti chiar acum, mai dureaza pana mor si eu. In fine, aia sapte ani s-au terminat de ceva vreme, poza aia a mai pica de ceva ori, dar nu m-am lasat dus in ispita, m-am obisnuit si o pun la loc pur si simplu, absolut nimic de rau nu se intampla, rama aluneca pe sticla pur si simplu. Este o povestire usor tragica, usor comica, depinde cum o iei. Morala este ca la betie este bine sa nu iei decizii de nici un fel, chiar daca intervine paranormalul, spiritele, semnele vazute pe luna sau orice altceva de acest gen, nici chiar daca vezi litere de foc pe cer, sau mai ales daca. Cand esti beat cel mai sigur este sa te culci. 🙂
Da. Mi s-a întâmplat să întâlnesc în câteva situații oameni pe care îi vedeam prima dată și să trăiesc senzația de deja-vu. Nu doar atât, dar anticipam cumva cum va decurge discuția. În aceste maxim trei situații mi-am amintit apoi că scenele respective se derulasera anterior în vis.
Eu mă speriam de ce dispar șosetele în mașina de spălat, asta până m-am prins că rămân lipite de cuvă. Dar lucrurile astea se întâmplau cu zeci de ani în urmă
E,n-aș ști să-ți dau detalii,dar asemenea chestii le-am trăit și eu,după ce mama și primul soț au băut cafele pe meleaguri cu liniște și numai verdeață. Și ca un făcut mi se întâmplă și acum să mai am câte un vis legat de ei amândoi sau de casa părinților,în care mai e doar tata. Ce e mai wow,mi se întâmplă în ajunul pomenirilor pentru toată lumea,cum s-a făcut sâmbăta trecută. Am căutat să nu mă mai gândesc prea mult,fiindcă mintea dusă aiurea îmi distrage atenția de la lucruri cotidiene ,care sunt necesare la 7 fix ,nu la 9 când mi-am adus aminte eu.
Murise mama de 2 luni și era duminica Paștelui. Cel dintâi fără ea.
Stăteam în pat şi mă uitam la un episod de „Murder, she wrote”, la care însă nu mă puteam concentra ca lumea. Gândurile îmi fugeau în lături şi, odată cu ele, şi ochii. Mă gândeam la mama, care îmi lipsea cumplit. O chemam, îi vorbeam şi o întrebam: „Pe unde eşti? Oare dacă ţi-aş da un telefon în Rai, mi-ai răspunde…?”.
Reflecţiile mi-au fost întrerupte de un fâlfâit de aripi. O pasăre s-a aşezat pe pervaz. Nu ştiu ce era, probabil o mierlă. Aveam multe mierle în zona unde locuiam, dar niciodată, în cinci ani de când locuiam acolo la momentul respectiv, nu s-a mai întâmplat să vină vreuna la geam.
Și nici în cei patru ani în care am mai locuit acolo.
Întâmplarea asta a rămas unică.
M-au trecut toţi fiorii. M-am ridicat şi m-am apropiat uşor de fereastră. Pasărea era tot acolo. „Mama?” am întrebat. S-a întors şi s-a uitat la mine, după care şi-a luat zborul.
Poate înnebunisem un pic. Poate vedeam lucruri acolo unde nu erau. Sau poate luam chestiuni normale drept mult mai mult decât erau de fapt.
Dar, pentru confortul meu psihic, am ales și atunci și aleg și acum să cred că nu a fost o simplă coincidenţă, ci un semn prin care mi-a spus că e pe aici, pe undeva.
Şi de asemenea aleg să cred că, oricâte miștouri s-ar face în general pe tema asta, vorba unui cântec al lui Pittiș: “sfârșitul nu-i aici”.
Chiar citisem zilele trecute un articol în care se spunea că, în momente de stress extrem, se activează o parte a creierului care dă o senzație de “prezență divină “, înger care ne ajută să trecem peste încercarea respectivă. Nu știu dacă e adevărat, nu mi s-a întâmplat să am experiențe paranormale. Am avut însă nenumărate momente de dejá vu.
Eu am avut 2 „parinti spirituali”, ca sa le zic asa, pe langa parintii mei. Era un cuplu care nu a putut sa aiba copii si stateau perete in perete cu noi. De la 2 am fost crescuta si ei ceea ce m-a favorizat foarte mult. Fiind singura fata intre 3 baieti s-au atasat de mine. Ei bine, mama Dita, ca asa ii ziceam a suferit un AVC si a fost dusa in satul natal la rudele cu care se intelesesera sa o inmormanteze (stiu, macabru dar asa se facea). Aveam 15 ani. Intr-o noapte am visat-o si eram intr-o gradina plina cu flori si mi-a spus sa fiu cuminte si sa am grija de tata Misu. A doua zi dimineata am fost trezita din somn de o vecina care avea telefon (noi inca nu aveam) si o anuntasera ca murise peste noapte… Am fost in stare de soc…. Tata Misu s-a dus si el peste 4 ani… am fost de fata… tot un fel de AVC dar in faza incipienta si eu l-am dus la spital….
De atunci, de multe ori, in momente cand ma apuca anxietatea sau cand ma simt coplesita, am mereu senzatia ca imi pune cineva mana pe umar si cumva, desi tresar ma linistesc. Nu stiu daca are logica sau tine de domeniul paranormalului sau este ceva din subconstientul meu pentru ca in continuare ma apuca plansul cand ma gandesc la ei dar imi place sa cred ca sunt cu mine desi au trecut 19 ani….
Experiențe chiar așa profunde nu am trăit. În schimb mi se întâmplă, si nu rar, ca atunci când mă gândesc la o persoană pe care nu am mai văzut-o de mult, ori să primesc vești de la sau despre acea persoană, ori chiar să mă întâlnesc cu ea.
Zilele trecute, în drum spre casă de la serviciu, așteptam la un semafor interminabil și pe trotuar, din sens opus, trecea un biciclist care semăna extraordinar de mult cu Mihai, prietenul meu. Am început să mă gândesc la el și să mă întreb, oare ce mai face, cum mai arată? De auzit, ne mai auzisem scurt la telefon (o ocazie tristă, când un prieten comun ne-a părăsit – am hăndrălit toti 3 in adolescență) sau mesaje cu urări de zile de naștere. Oricum, nu ne văzusem de vreo 11 ani.
Ei, ce credeți? După vreo două ore ne-am întâlnit în parcarea unui magazin de bricolaj unde am stat la palavre vreo oră si mai stăteam dacă nu am fi avut ceva treabă.
Da, acestea sunt întâmplările mai deosebite, apropiate de paranormal cumva. De cele mai multe ori când mă gândesc mult la o anume persoană, dar mi se mai întâmplă,mai rar, să visez persoane cunoscute cu care mă întâlnesc în maxim câteva zile.
Il aud des pe sotul meu zicand ca a avut un deja-vu si ma gandeam oare cum o fi asta ca nu mi s-a intamplat niciodata. Mai nou a inceput si fata mea cu faze de-astea. Deja sunt invidioasa
La câteva luni după ce tatăl meu a plecat în alt univers, eram în camera mea, la birou, cu spatele la ușă, scriam ceva. Și de nicăieri mi s-a părut că îl aud spunând „Cami”. Pur și simplu mi-am întors capul spre ușă, atât de intensă a fost senzația.