O să vă povestesc azi una dintre cele mai ciudate întâmplări pe care le-am trăit, legată de partea asta cu spiritele despre care se spune că uneori mai bântuie pe aici după ce-au părăsit corpurile oamenilor care nu mai sunt printre noi.

Acum niște mulți ani (mult prea mulți, dacă e să mă întrebați pe mine) eram în unicul club din Vâlcea (mă rog, pe vremea aia se zicea „discotecă”, nu club, dar am zis să înțeleagă și ăștia mai tineri care citesc pe aici) și mă destrăbălam groaznic cu niște cola sau cu ce-or fi vândut ăia pe-acolo, că acțiunea se petrece pe vremea când în România erau la mare căutare sucurile la tec (remember?).

Ei, și cum mă fâțâiam eu pe acolo, mă trezesc că se oprește o cetățeancă lângă mine. Inițial am zis că e o întâmplare, dar după ce a început să-mi zică niște chestii la ureche (știți, era muzica la volum prea mare), m-am prins că nu era.

Acu’, nici eu nu eram venit cu pluta pe Olt, m-am prins relativ repede că dacă ea zice chestii neîntrebată, e cazul să zic și eu ceva. Și uite așa, din conversație în conversație, spre dimineață, cetățeanca m-a întrebat dacă nu mergem la ea să-mi arate… ăăă… colecția ei de timbre. Io fiind în sufletul meu un filatelist convins, de altfel, n-aveam cum să declin o astfel de invitație. Păi cum să ratez eu niște colițe Ras al Khaima sau vreo ediție rară de „cap de bour”? Exclus așa ceva, așa că am purces în expediția filatelică.

Când am ieșit din club, am înțeles și de unde până unde invitația, domnișoara locuia la doi pași de club. Nu că în Vâlcea mea n-ai fi la doi pași de orice, dar duduia stătea efectiv peste drum.

Am ajuns imediat și am trecut la evaluarea colecției, că, na, doar de-aia eram acolo. Scurtă paranteză. Ajuns la acest moment al povestirii n-am putut să nu mă gândesc că dacă e să ne luăm după cifrele oficiale, aproape 50% dintre cei care vor citi acest text se vor întreba uimiți: „cum naiba să pleci cu una din club ca să te uiți la timbre?”. Dacă ești unul dintre ei, poate că locul tău nu e aici? Am închis scurta paranteză.

Revenind, ziceam că ne apucasem de treabă, evaluam la greu colecția, zburau colițele și capetele de bour pe acolo, când, brusc, a început să latre câinele domnișoarei. Ah, am uitat să vă spun că acolo în casă exista un câine, foarte drăguț de altfel, care avea prostul obicei să te amușine peste tot în timp ce te uitai la timbre. Chestie care poate să pară deosebit de simpatică acum, când povestim, dar atunci, în focul vizionării, credeți-mă, nu era nostimă deloc. Nu e nimic nostim în a simți un nas rece și umed, de câine, prin locuri total neadecvate, dar nimic.

Nfine, ziceam că dintr-o dată a început ăsta micu’ și simpatic să latre exact în camera unde avea loc vizionarea. Acu’, una e să-i suporți nasul umed prin diverse părți ale corpului, alta e să-l auzi lătrând și să ai impresia că nu se va opri niciodată. Faza e că lătra uitându-se fix la șifonierul din camera aia. Se pusese cu botul spre una dintre uși și acolo lătra. Se oprea câteva secunde cât să zici că e gata, a terminat, după care o lua de la capăt. Lătra câinele ăla de ziceai că vine sfârșitul lumii.

Vă dați seama că în condițiile astea, am întrerupt orice activitate, că nici nu mai vedeai timbrele de la atâta lătrat. O întreb pe distinsa lui stăpână ce e de făcut în aceste condiții. Moment în care primesc următorul răspuns:

– Lasă-l, zice, că n-ai ce să-i faci. Așa latră mereu când vine mama pe-aici. Până nu pleacă, nu se liniștește.

Am fost toată viața destul de sigur pe mine și un tip care nu se pierde cu una cu două, dar să aud c-a venit mama fetei, pe când eram în toiul vizionării, n-a fost o chestie care să mă facă să mă simt prea în largul meu. Dar am vrut să mă asigur c-am auzit bine:

– Ce zici? E maică-ta dincolo?

Am întrebat-o panicat, cu vocea pierită, în timp ce-i arătam hainele care săriseră peste tot în jur de la timbrele alea nenorocite. Nu știu cum ați fi reacționat voi, dar în capul meu era că nu sunt într-o situație care să mă avantajeze în fața niciunei mame de pe lumea asta. Nici măcar a maică-mii, ce să mai vorbim de maică-sa.

Fata s-a uitat lung la mine și cumva cred că mi-a simțit îngrijorarea crescândă, așa c-a ținut să mă liniștească scurt:

– Aaa, nu, nu-ți face probleme, mama a murit acum cinci ani.

Prieteni, cred că nici măcar nu vă puteți imagina viteza cu care m-am îmbrăcat și-am întins-o de-acolo. Noroc că stătea la parter, c-am ieșit din blocul ăla cu un sprint pe care l-ar fi invidiat mulți dintre fotbaliștii de liga 1 din zilele noastre.

De-aia vin și vă întreb dacă voi credeți în spirite? Că eu, teoretic, nu cred, dar n-o să mă vezi niciodată mergând printr-un cimitir noaptea. Se pare că am totuși o problemă cu vizitele neanunțate ale persoanelor decedate, chestie de care nu mă simt extrem de mândru. Deci?

sursa foto: freepik.com