Mă joc de câteva zile cu Noul Renault Arkana și sunt fericit ca un copil care are jucărie nouă. Lasă că în sfârșit mi s-a îndeplinit dorința s-o testez, dar e prima oară în viață când conduc un hybrid și senzația este extrem de mișto. Mă fascinează cât de fâșneț și sliențios mă mișc prin traficul nostru de toate zilele doar cu motorul electric. Pentru că, da, prin oraș practic mă deplasez numai pe electric, a trebuit să ies un pic pe autostrada A3 ca să simt și motorul pe benzină („un pic” = am ajuns până la Ploiești 😁).

Ca să înțelegeți mai exact cum stau lucrurile, până și procrastinarea mea cronică s-a dat bătută. În sensul că dacă e rost de făcut un drum pe undeva, am și sărit în mașină să mă duc eu. Trebuie luați copii de la școală? Sunt deja pe drum. Trebuie mers la cumpărături? Aleg cel mai îndepărtat supermarket și-am plecat. Trebuie să ajungă fashionista la un eveniment? Lasă, dragă, că te duc eu.

Bine, ca să fiu și mai sincer, plec cu mașina de acasă și când nu e nevoie. Sâmbătă, de exemplu, nu trebuiau luați nici copiii de la școală, nici de cumpărături n-aveam nevoie, nici evenimente nu erau. Așa că pur și simplu am plecat să mă plimb cu Arkana prin oraș, singur, de nebun.

Iar partea extrem de mișto este că se uită lumea după ea pe stradă. E prima oară când sunt într-o mașină după care se întoarce lumea din alte mașini sau de pe trotuar. Am crezut că mi se pare, dar când am auzit-o și pe fashionistă mirându-se „ce se uită lumea după mașina asta”, mi-a fost clar că nu mă înșel. Bine, s-ar putea să conteze și că scrie mare pe ea „Festivalul George Enescu”, nu zic nu.

Și dacă tot a venit vorba de festival, mi-am zis că n-ai cum să testezi mașina oficială și să nu mergi măcar la un concert, mai ales că-mi doream de ani de zile să ajung. Ceea ce am și executat împreună cu distinsa stăpână a inimii mele.

Ne-am ales sa mergem duminică seara la Sala Palatului, unde am văzut și ascultat Orchestra Tonhalle din Zürich. Enescu, Beethoven, Schumann (dacă vreți să știți ce au interpretat, aveți aici detaliile)

N-o să fiu ipocrit să mă apuc să vă povestesc despre calitatea actului muzical de la Festivalul Enescu. Știm cu toții că nu sunt vreun meloman, vreun împătimit al muzicii clasice și c-ar fi cel puțin caraghios să mă apuc eu să vă explic cum ar fi fost totul perfect, dacă interpretarea de la Schumann n-ar fi fost într-un tempo prea alert, iar la Enescu n-ar fi intrat alămurile prea târziu. Nu m-aș crede nici eu, d-apăi voi.

În schimb, o să vin să vă spun că mi-a plăcut de-am murit să fiu acolo, în sală, la Enescu. Mi-a plăcut să respir aerul ăla care mustea a cultură, mi-a plăcut să văd în jurul meu oameni pentru care muzica clasică înseamnă tot ce au mai de preț în viață, mi-a plăcut că erau oameni veniți din alte țări special pentru Festival și, nu în ultimul rând, mi-a plăcut să ascult și eu pentru prima oară în viață o orchestră live.

Pe scurt, nu numai că n-am regretat nicio clipă că m-am dus, dar m-am bucurat de experiența festivalului George Enescu până la ultimul acord al Simfoniei numărul 3 de Schumann și al zilei de duminică. Mi-am promis că voi merge măcar o zi în fiecare an, ar fi și păcat să nu, dacă tot avem Festivalul aici, la București, practic la botul calului. Ceea ce vă recomand, măcar o dată în viață, și vouă.

La întoarcere, pentru că drumul de la Sala Palatului până acasă a fost prea scurt, am lăsat-o pe fashionistă și-am ieșit să mă mai plimb singur printr-un București aproape gol, să mă mai bucur un pic de Arkana, nu de alta, dar luni dimineață trebuia să dau mașina înapoi. Tot drumul până la sediul Renault am sperat c-o să aud ceva de genul „auzi, nu vrei s-o păstrezi tu?”. Da’ nu știu cum se face că n-au zis nimic de genul. 😀