Unde ești, copilărie?

Text scris de Elena (la ora la care-l citiți, fratele vostru ar trebui să fi aterizat deja la Timișoara).

Eu am crescut în vremurile în care blocurile aveau șase scări. Pe fiecare scară erau cel puțin douăzeci de apartamente și în fiecare apartament erau minim trei copii.

Când s-au mutat ai mei pentru prima dată la bloc, îl aveau doar de frate-miu. Din statutul de chiriaș în gazdă, cu proprietăreasa în camera de alături, s-a trezit tata în trei camere la etajul patru al noului bloc. Atunci s-a declanșat în el înstinctul de mascul alfa și a decretat: nevastă, Partidul vrea să populăm casa. Mai facem încă doi copii! Și mama a făcut. Două fete.

Indiscutabil am ieșit cel mai reușit copil dintre cei trei. Sunt mijlocia. Stiți cum se spune: primu’ îl faci fără să te gândești, p-al doilea îl gândești și ultimul apare când nu te gândești. Ei bine, ce să vă spun? La cinci ani știam să scriu și să citesc. Ionuț, vecinul meu de la etajul doi, îmi făceai inimioare. Din pipi. Direct cu jetul pe peretele blocului. Era atât de jmecher că știa să-și scrie și numele, tot din pipi, iar eu i-l citeam. Pe litere. Reușită am ieșit și pentru că eram cuminte. Așa spune mama: ca o păpușă erai. Unde te puneam, acolo stăteai. Dealtfel asta a fost muuult timp singura mea asemămarea cu vreo păpușă. Și vorbesc aici de o păpușă normală: cu tot părul în cap, cu două mâini, două picioare și ochii nescoși.

Tot mama spune că și-a asumat integral rolul de părinte și nu pleca nicăieri fără cei trei copii. Mușchetarii, cum ne zicea tata. Tata în schimb ne-ar fi lăsat acasă. Eventual legați cu lanțul de calorifer, dar în partea exterioară a geamului. Pe undeva îl înțeleg, pentru că imediat cum intram în casa celui care ne invita (prima și singura dată, a doua oară nu ne mai invita nici dracu’) frate-miu le lua la control toate sertarele, debaralele, șifonierele, servantele și dulapurile din bucătărie. Căuta peste tot. Inclusiv în punga cu pungi și în borcanele goale ținute de gazdă pe balcon. Soră-mea, alt copil deosebit, avea boala bibelourilor. Sparte. Și doar când eram în vizită. Mie însă îmi găsea mama un loc unde înțepeneam până plecam.

Cel mai tare era când plecam la plimbare. Ăștia doi cereau orice vedeau în magazine. Mama mă întreba: nu vrei și tu? Răspundeam suav și inocent: nu, mami. Eram un gen de om când ieșeam din casă. Nu ceream nimic, nu deranjam pe nimeni, nici nu-mi simțeai prezența. Odată m-au uitat în sala de cinema pentru că la plecare i-au strigat pe nume doar pe frate-miu și soră-mea. I-am așteptat cuminte, cu paznicul, până și-au dat seama că lipsește „păpușa”. Lucrurile însă se schimbau radical când eram acasă. În habitatul meu. Atunci deveneam alt om. Se dezlănțuia fiara din mine.

Pe vremea aia toate fetițele voiau să fie Nadia Comăneci. Chiar și eu care deja eram o perfectă. Așa că într-o zi am deschis ferestrele la dormitor, am pus pernele la aerisit pe geam și din vârful patului îmi luam avânt și mă aruncam direct pe perne. Exersam săritura la cal. M-am dezechilibrat și de frica să nu cad de la etajul patru, dintr-o mișcare pentru care Nadia ar fi crăpat brusc cu tot cu ficatul din ea, m-am înfipt cu capul în colțul șifonierului. Am fost foarte aproape să mă infig cu tâmpla, dar nu. Am fentat-o la mare artă. Ăsta a fost primul meu contact cu sângele propriu. Paradoxal, copiii de la bloc au continuat să se joace cu noi deși eram nebunii de la patru. Pentru că eram singurul apartament de la etajul patru din cartier cu grilaje de metal la geamuri. Oamenii normali la cap își puneau grilaje doar dacă stăteau la parter. De frica hoților.

Al doilea contact l-am avut când mama spăla vasele iar eu am vrut s-o ajut. V-am spus deja că eram perfectă așa că-mi ofeream ajutorul oricând. Mi-am tras un scaun, am pus peste el o oală udă, proaspăt spălata, și m-am urcat ca să ajung la chiuvetă. Doar ca oala a alunecat, iar eu am plonjat cu barba de chiuvetă. N-ar fi fost atât de gravă situația dacă aș fi băgat și limba-n gură. Dar nu. Așa că jumătate  din limbă îmi atârna pe barbă. Se mai ținea într-un colț.  Eh, nu știu ce-a făcut mama, cum a dres ea frumusețea de busuioc pe care tocmai îl făcusem. Cert este ca acum am limba întreagă, lipită, e adevărat, și vorbesc normal acum. Mult, dar normal.

Următoarele două evenimente sângeroase, pentru care țăranii de la 1907 sigur s-au răsucit în mormânt cu fața în jos rușinați de prestația lor, au avut loc în luna iulie a doi ani consecutivi.

Și jur că nu s-ar fi întâmplat nimic daca ai mei n-ar fi insistat să mă ducă la circ. Nu pe scenă, în sală, dăăă! Iar eu, întoarsă acasă, n-aș fi insistat să exersez tot ce am vazut acolo. Numai că eu când mă apucam de-o treabă o făceam, nu mă jucam. De spital, de cele mai multe ori.  Așa că m-am înfipt în elemenții caloriferului de fontă. Cu partea din spate a capului, lângă creier. Fix de două ori în același loc.

Mult timp ai mei m-au urmărit foarte atent ca nu cumva să rămân cu oareșce sechele de la loviturile la cap. Nu i-a convins nici faptul că îmi băgam în nas tot ce găseam pe jos: firimituri, sâmburii de la struguri, scame. Până a început să-mi miroasă fața a mort și soră-mea a cerut să doarmă cu frate-miu ca să nu moară de icter mecanic. Au zis doar că e un eveniment trecător. Abia când am plecat într-o zi la scoală și am uitat tuciul pe foc de au spart vecinii ușa ca s-o salveze pe soră-mea care dormea, tata a zis: tăticule, tu nu ești sănătoasă la cap!!!

De atunci nu suport culoarea roșie. Nici măcar de revelion nu-mi pun chiloti roșii. Probabil d-aia nici nu m-a ocolit ghinionul.