Nu voiam să scriu acest text, dar am fost nevoit. Cumva am simțit nevoia să lupt cu toate armele pe care le am la îndemână împotriva acestei blasfemii pe care am auzit-o când eram plecat.

O să v-o las și vouă aici, dar vă previn că nu sunteți pregătiți pentru ce-o să citiți.

Pentru că, prieteni, oameni buni, fraților, am auzit cu urechile mele această treabă îngrozitoare:

– Nu mănânc niciodată cartofi prăjiți pentru că nu-mi plac.

Vă zic, încă nu mi-am revenit complet din șoc și nici nu cred că sunt șanse să-mi mai revin vreodată, să mai fiu același om de dinainte de a o auzi.

Să aud așa ceva eu, cel care nu înțelege cum s-a putut descurca omenirea înainte să se descopere cartofii prăjiți.

Nu, serios, oare cum puteau trăi locuitorii acestei planete până la cea mai mare invenție a omenirii de la foc încoace? Ce mâncau ei sâmbătă seara? Broccoli? Dovlecei? Salată să lobodă și măcriș? Cartofi fierți? Iertată să-mi fie blasfemia de a alătura cuvintele „cartof” și „fiert”, precum și aceea de a pomeni despre broccoli sau dovlecei într-un text despre binecuvântarea numită „cartof prăjit”.

Marele Manitou a fost bun cu mine și-am avut ocazia să mănânc în această viață prin toate genurile de localuri. De la restaurante cu stele Michelin, până la cârciumi de cartier, din alea cu trei mese, toate cu fețele de masă pătate, unde alungai muștele cu ziarul făcut sul.

Frumos, gustos, nimic de zis, dar, oameni buni, nimic de pe lumea asta nu se compară cu niște cartofi prăjiți, rumeniți cât să fie crocanți, lângă care ai scăpat două ouă ochiuri cleioase peste care ai ras nițică telemea d-aia uscată bine. Că-mi plouă în gură și acum când scriu.

ATENȚIE! Ca să n-avem vorbe inutil, în niciun caz nu mă refer la mizeriile alea congelate pe care 90% dintre cârciumile din țara asta le vând sub numele de „cartofi prăjiți”. Ăia nu sunt cartofi prăjiți, iar restaurantele care fac asta ar trebui să dispară. Dacă nu poți să-i oferi clientului nici măcar o porție decentă de cartofi prăjiți, cum ai putea să-i oferi orice altceva?

Revenind, nu știu cum stau lucrurile la voi, dar pentru mine cartofii prăjiți sunt una dintre cele mai mari tentații care există pe Terra. Pot să fiu sătul, ghiftuit, dacă văd un castron cu cartofi prăjiți este imposibil să nu-mi plouă în gură.

Și de parcă asta n-ar fi de ajuns, periodic, o dată la ceva vreme, simt cum mă ia altă criză nasoală.

Știu când vine, c-o simt când apare și încerc să mă opun, să mă lupt cu ea, dar sunt un om slab, așa că până la urmă sfârșesc mai înfrânt decât naționala României. Mă refer la pofta perversă, la dorința ancestrală de crenvurști cu pâine caldă cu coaja crocantă și miez aburind.

Las naibii orice dorință de a învinge, mă arunc vijelios spre primul supermarket, îmi cumpăr cei mai ordinari crenvurști DE PORC pe care-i găsesc, trec pe la brutărie și-mi iau pâine, mă duc acasă, desfac un borcan cu muștar de Tecuci, și de la prima înghițitură aud îngerii cum încep să cânte cu lacrimi de fericire în ochi.

Iar dacă nu mă ia pofta de crenvurști, tot periodic, simt aceeași dorință de nestăvilit de a devora câteva felii de parizer. Rețeta e aceeași, tot de porc, tot cu pâine caldă, doar că renunț la muștar.

Da, știu, sunt un amator ignorant, dar nu vreau să impietez în niciun fel asupra gustului desăvârșit al parizerului.

iar când vreau să merg până la capăt, când vreau să simt c-am atins Nirvana în materie de gastronomie, îmi fac parizerul ăla pané. Ăsta este momentul în care până și îngerii ăia se opresc din cântat ca să-și șteargă saliva de la gură.

Acestea fiind zise, vreau să identificăm dacă avem pe aici vreun eretic care nu mănâncă cartofi prăjiți PENTRU CĂ NU-I PLAC. Iar dacă există, să fie fericit că nu mai suntem pe vremea Inchiziției, c-ar fi fost ars pe rug.