Sunt convins c-am mai povestit asta pe-aici, dar o s-o mai zic o dată pentru că m-am enervat de la comentariile specialilor care mi-au explicat superior: n-are rost trimiți utilajele de deszăpezire pentru câțiva centimetri de zăpadă.

Băi, voi înțelegeți ce zic aici? Oamenii îmi explicau doct (sau chiar jignindu-mă) că ce rost are să trimită primăria utilaje, dacă pe străzi nu e strat de jumătate de metru de zăpadă?

Pot să-mi pariez viața că sunt aceiași oameni care la o adică se plâng de taxele și impozitele prea mari din țara asta, dar fără să reușească să facă vreo legătură între taxele mari și străzile pe care primăria nu le deszăpezește.

Ei bine, lor le dedic povestea de mai jos.

Anul era 2008, Steaua urma să joace la München împotriva lui Bayern în grupele Champions League. Da, nu e glumă, chiar se întâmpla așa ceva în fotbalul nostru.

Nfine, revenind, în România era un noiembrie târziu, gri, nu foarte geros și fără zăpadă, dar nu și în Germania. Chiar în ziua dinaintea meciului, am intrat pe prognoza meteo și-am văzut că la München ningea de rupea.

Țin minte că m-am gândit cam ghinion pot să am de să ningă la nemți fix în cele două zile pe care le aveam eu de stat acolo.

Aia e, mi-am zis, cu vremea nu te joci, de mers la meci oricum merg. Dar tot nu mă puteam opri să mă gândesc că ghinion tot am avut să ningă exact atunci. Ultimul lucru pe care mi-l doream era să mă plimb prin zăpadă în München.

Vă zic, mă și vedeam înotând prin troiene, ud, înghețat și zgribulit, căutând adăpost din berărie în berărie.

Știți cât a durat supărarea mea? Până am coborât din metroul cu care am ajuns de la aeroport la München Hauptbahnhof, adică acolo unde aveam hotelul.

Da, ce-i drept de nins ninsese, tot așa cam ca la București ieri, câțiva centimetri. Doar că după ce se oprise ninsoarea, toată zăpada, dar absolut toată, de pe străzi și trotuare, era deja strânsă, la modul organizat, în jurul copacilor de pe marginea străzii.

Și când zic „toată” apăi vorbim chiar despre toată. Practic, toate suprafețele pe care se putea efectua vreun gen de deplasare, fie ea pe patru roți sau pe două picioare, erau „la negru” în doar câteva ore.

Nu bag mâna în foc, dar e posibil să fi avut nemții ăia din München un primar nebun pe care nu-l interesa absolut deloc că zăpada are doar câțiva centimetri. S-a apucat să curețe așa, ca dementul, fără să fie troiene pe străzi. Păi să nu-l înjuri când vezi atâta risipă? Specialii de la mine din comentarii l-ar fi făcut albie de porci.

Așa, acum c-am stabilit asta, să vă zic și restul poveștii.

Am fost la meci, Steaua a mâncat bătaie 3-0, iar eu am mai rămas pe-acolo încă o zi. Zi pe care mi-am petrecut-o exclusiv plimbându-mă pe străzi, aiurea, prin München. Știți, în 2008 nu prea era ca acum, cu smartphone-uri și internet, te cam plimbai cu harta de hârtie în mână când ajungeai pe undeva.

De-aia am zis că mă plimbam aiurea, la un moment dat mi s-a luat de ținut harta aia în mână pe frigul dracului, am băgat-o în buzunar și mergeam, la propriu, pe unde vedeam cu ochii.

Ei, și cum bănănăiam eu pe-acolo întrebându-mă dacă nu cumva tot poporul ăla e bolnav de OCD (prea erau toate aliniate la dungă), am nimerit la muzeul BMW. Din pură întâmplare am ajuns acolo, n-aveam nici cea mai vagă idee că există așa ceva.

Am intrat, m-am minunat de ce făcuseră oamenii ăia acolo (dacă n-ați fost, zic eu că merită văzut când ajungeți în zonă), după care am zis să-mi văd în continuare de plimbatul meu haotic. Mă și încălzisem între timp, toate bune.

N-am apucat să merg prea mult pentru că fix acolo, la niște zeci de metri de muzeu, era și un showroom BMW imens, cel mai mare pe care-l văzusem vreodată. N-aveam cum să nu intru. Ceea ce am și executat.

Intru și ce credeți voi că vede fratele vostru exact în lobby, lângă intrare? Un mare simulator de X6. Oamenii tocmai lansaseră modelul și țineau un simulator în hol pentru cei care voiau să facă test drive și-n alte condiții decât cele de oraș nemțesc plictisitor ca dracu’.

Pentru că, da, simulatorul ăla reușea să reproducă condiții reale de deplasare pe toate genurile de drumuri și șosele existente. De-aia nici n-aveai voie să-l conduci decât cu un instructor BMW în dreapta.

Vă dați seama că m-am înfipt în automatul care dădea bonuri de ordine în secunda doi. N-aveam cum să ratez așa ceva.

Buuun, mi-a venit rândul, m-am urcat fericit la volan, instructorul ăla neamț (care, de să mint, avea așa un ușor aer de Oberleutnant) m-a măsurat scurt, după care a apăsat pe vreo două butoane și jbam: m-am trezit cu o frumusețe de traseu de iarnă în fața ochilor.

Bănene, dar traseu din ăla de off-road, de simțeam la propriu, sub fund, nămeții, denivelările și bucățile de gheață.

L-am făcut cu o mână, în timp ce mă întrebam: „oare s-o enerva Oberleutnant-ul dacă-l rog să-mi mai aleagă un traseu?”.

Nu l-am rugat, că l-am simțit cam agitat pe tot traseul și din când în când se uita cam lung la mine.

Așa că după ce-am terminat, am zis că mai bine-l las în boii lui și-am dat să cobor din simulator. Dar n-am apucat, că mi-a pus Oberleutnant-ul o mână pe umăr, s-a uitat la mine extrem de serios și m-a întrebat foarte curios unde am învățat să conduc pe zăpadă și pe gheață. La modul că l-am simțit că nu mă întreabă doar ca să se afle în treabă.

I-am răspuns cât am putut eu de elegant:

– Sir, I’m from Romania. This is how we go to work every fucking winter day.

N-aveți idee în ce hal a putut să râdă herr Oberleutnant

Săracu’ om, habar n-avea că eu nu glumeam.

P.S. Am terminat de scris acest articol ieri, luni, pe la ora 12:30. Oră la care încă nu trecuse vreun utilaj de deszăpezire pe străduțele de la mine. 🤷

P.P.S. 24 de ore mai târziu, nu, n-a trecut vreun utilaj. Ce rost ar avea, mai e un pic și vine primăvara.