Mai jos aveți un articol scris de Dorin. Una dintre cele mai simple explicații (extrem de bine scrisă) pentru ceea ce sper să nu ne aștepte în viitorul apropiat.

…

Taisir era un tip de 24 de ani, student la medicină în Bucureştiul anilor ’80. Sirian de obârşie, crescut în rigorile islamice, descoperise în România (unde era de ceva ani buni, pentru că „aprofundase” studiul) alcoolul, fetele, şi muzica pop-rock a vremii.

Aveam cam aceleaşi pasiuni, plus literatură și istorie, dar în altă ordine, de aceea, pentru o vreme, am devenit foarte apropiaţi.

La vremea respectivă, cântam într-un bar. Taisir era mai mult pe-acolo decât la facultate, ne vedeam aproape zilnic, vorbeam câte-n lună şi-n stele despre ce se petrecea în piaţa muzicală, în restul lumii şi-n universul lui Allah.

Educat, spre erudit chiar, am petrecut multe nopţi în preajma unei sticle de whisky, taclălind despre Pink Floyd, Beatles, Zeppelin, parcurgând drumul caravanelor din vremea califului din Bagdad până la Damascul în care se născuse.

Hafez al-Assad tocmai reprimase revolta Frăţiei Musulmane, în Damasc se contura sediul mişcării Hamas, lumea arabă era atunci, ca de-a lungul întregii istorii, un cazan în clocot sub o aparenţă de prosperitate.

Într-o seară, puţin agitat, mi-a spus că urmează să-l viziteze fratele mai mare însoţit de nişte prieteni şi ar dori să mă invite la Inter; respectivul – pentru prima dată în România – arătându-se interesat să cunoască pe cineva din anturajul mezinului. Mi-a explicat, stânjenit, că nu trebuie să pomenim de băutură, cârciumi, muzică, fete şi restul ingredientelor care-i colorau cotidianul dâmboviţean.

Am văzut atunci un om total diferit de cel pe care-l știam. Taisir, care n-avea nici o problemă să se ia la harţă cu interlopii vremii care frecventau centrul Bucureştiului de atunci, devenise un fel de servitor umil, încercând să anticipeze dorinţele stăpânului.

Peste o săptămână, vizitatorii au plecat, şi-am aflat care sunt regulile de funcţionare ale societăţii musulmane, adică ierarhia imam, tată, unchi, frate mai vârstnic, cărora te supui orbeşte, indiferent despre ce-ar fi vorba. „Adică dacă frate-tău îţi zice să-mi iei gâtul, o faci ?” Fără să ezite, prietenul meu întru desluşirea tainelor lumii mi-a raspuns rece, plictisit, ca unui copil prost, că aşa trebuie.

Anul următor i-am cunoscut pe cei doi Zeid – i-am botezat „Prim” şi „Secund”, pentru că-i chema la fel. Tot la medicină, scăpaseră de încorporare (era în vremea războiului dintre Iraq şi Iran) datorită studiilor. Mândri de poziţia progresistă a lui Saddam, versus primitivismul lui Khomeini, preferaseră, totuşi, să fie la adăpost de tranşeele ce urmau să configureze o nouă lume arabă.

Vândusem un pian electric, o căruţă de bani la vremea respectivă, şi le-am dat 50.000 de lei să-şi achite taxele de şcoală, pentru că banii de-acasă întârziaseră, şi erau în pericol de-a fi exmatriculaţi. A fost un impuls de moment, i-am văzut disperaţi, abia ulterior am realizat că nici măcar nu le ştiu numele de familie, nici în ce cămin locuiesc. Mai surprinşi decât mine (umblaseră la toate cunoştinţele din campus), mi-au înapoiat banii peste vreo săptămână şi, după spusele lor, au devenit fraţii mei pe viaţă şi pe moarte.

La scurtă vreme, aveam să aflu că dacă imamul, tata etc.

Europa, şi nu numai, este plină de Taisiri şi Zeizi: educaţi, deja la a doua sau chiar a treia generaţie, obişnuiţi cu civilizaţia occidentală. Nu toţi musulmanii sunt terorişti, dar este suficient unul din 10.000 căruia, dacă-i zice imamul, tata, fratele mai mare…