Știm cu toții că pe vremea cealaltă nu se găseau dulciuri. În ultimii ani ai destoinicului conducător nu se mai găsea aproape nimic, ce să mai vorbim despre dulciuri, astea erau deja produs de lux, pentru că zahărul în sine ajunsese produs de lux în România Epocii de Aur.
Prin urmare, tot ce se găsea în comerțul socialist de stat era aproape de nemâncat. Am și acum coșmaruri cu ciocolata amăruie de la Kandia, de exemplu. „Amăruie” era doar un dulce eufemism, ciocolata aia era doar o bucată maro de plastic casabil, ambalată ca o ciocolată, dar amară ca o inimă de soacră.
Da, ok, cine se putea descurca mai făcea rost de ciocolată chinezească. Am dat exemplul ăsta, pentru că asta reușeai să găsești cel mai des când „te descurcai”. Mai țineți minte ciocolățelele alea mici, învelite în auriu, care arătau ca niște mini-lingouri? Și mai era cealaltă cu albinuța pe ambalaj. Le mai știți? Cam astea erau opțiunile în materie de ciocolată atunci când te descurcai să faci rost de pe undeva.
Țin minte că mi-a adus maică-mea la un moment dat cinci ciocolate pe care i le dăduse cineva care venea din fosta Iugoslavie. Două straturi de ciocolată normală cu lapte, între ele strat de ciocolată albă cu alune. Nu mai mâncasem niciodată ceva atât de bun, ceva care să fie aproape de perfecțiune.
Mi le-am raționalizat, am tras de ele cât am putut de mult, mâncam cu porție auto-impusă, conștient fiind că niciodată nu voi mai avea ocazia să mănânc așa ceva. Vă spun cu mâna pe inimă: alea cinci ciocolate au fost pentru mine reperul suprem în materie de „dulce” extrem de multă vreme.
Alea cinci, dar și felia de pâine cu strat de Nutella pe care am mâncat-o la unul dintre copiii din bloc. Știți, maică-sa era mare ștab în organizația județeană de partid și avea acces la chestii care nu erau pentru muritorii de rând. Prieteni, când am mâncat felia aia de pâine unsă cu Nutella, vă jur că în camera aia s-au pogorât niște îngeri care cântau încetișor la harpă. Jur, i-am văzut pe toți când mestecam, cu lacrimi în ochi, minunăția aia întinsă pe pâine.
Dar nu tot timpul te descurcai. De fapt, erau foarte rare momentele când reușeai să faci rost de ceva dulce. Prin urmare, singura mea șansă era să improvizez din ce aveam la dispoziție. Și-acum o să vă spun ce mâncam ca surogat de dulciuri. Și nu numai eu, probabil toată țara.
Cavit. Știți de cavit? Sau vă uitați ca curca-n lemne? Sincer, habar nu am dacă era medicament sau vreun supliment alimentar, cert este că se găsea doar la farmacie. Când se găsea, că de la un anumit moment a dispărut și ăsta de tot. Prieteni, personal nu cred că există cetățean român, născut în anii ’80, care să nu fi mâncat măcar o dată cavit. Pentru că cavitul era Dumnezeu. 😊
Lecitină. Se mai găsea lecitină sub formă de praf granulat mai măricel. Instrucțiunile de utilizare spuneau ceva de două-trei lingurițe pe zi. Doar că praful ăla avea ghinionul să fie foarte bun la gust, prin urmare eu îl mâncam cu lingura, fără să țin cont de vreo instrucțiune de utilizare. După care nu s-a mai găsit nici ăsta.
Praf de oranjadă. Știți plicurile alea verzi (parcă) pe care scria „oranjadă”? În ele era un praf portocaliu care odată dizolvat în apă se transforma în oranjadă. Cred, cel puțin teoretic așa ar fi trebuit. N-am aflat niciodată pentru că eu n-am stricat vreodată unul așa. Mâncam praful ăla cu lingurița, direct din plic.
Calciu efervescent. Mă credeți sau nu, treceam regulat pe la farmacia de la mine din cartier să văd dacă au calciu efervescent. Cavitul dispăruse de multă vreme din ecuație, nici nu mă mai oboseam să întreb. Dar descoperisem că pastilele de calciu efervescent. Numai că nici astea nu se găseau tot timpul. Ei, când găseam, îmi luam două-trei tuburi din alea și eram scos pe câteva zile bune. Doar amatorii dizolvau pastilele în apă. Noi, restul, le puneam pe limbă și le lăsam sa sfârâie acolo până de topeau de tot.
Friganele. Cică denumirea corectă ar fi „frigănele”, cu „ă”. Dar maică-mea le-a zis toata viața „friganele”, prin urmare așa au rămas și pentru mine. Nici în ziua de azi nu le pronunț cu „ă”. Nfine, era sărbătoare când se hotăra să-mi facă. Însemna că avem în casă un excedent de zahăr, ouă și pâine. Și nu glumesc, la Vâlcea zahărul și pâinea erau pe cartelă. Ouăle erau la liber, dar nu se găseau. Când băgau ouă la Alimentara era cu coadă din aia la care se bătea lumea. Mă, voi știți ce sunt frigănelele sau vorbesc ca prostu’?
Șodou. Un gălbenuș de ou, frecat cu zahăr, iar la final puneai o lingurița de cacao. Teoretic, rețeta originală era cu lapte fierbinte în loc de cacao. Doamne apără și păzește, de ce ai strica bunătatea aia punând lapte? Frecam la gălbenușul ăla, cu zahăr, mai bine de o oră, frecam până când zahărul era înglobat perfect, până când amestecul devenea o pastă gălbuie perfect uniformă. Moment în care adăugam lingurița aia de cacao și mai frecam vreo jumătate de oră. Dar rezultatul, fraților, era senzațional. Mult peste orice ciocolată românească. Problema era că tot rar îl făceam, de unde ouă, de unde zahăr?
Mno, cam astea sunt lucrurile pe care le mâncam eu, în loc de dulciuri, în toată perioada aia de după ’85 când practic nu se mai găsea nimic. Mânca-mi-ar curu’ toți ăia care bocesc peste tot pe motiv că înainte era mai bine. Era mai bine o lupă.
P.S. Bonus, o să vă mai spun o scurtă poveste. Eram într-o zi în fața blocului, când a apărut unul dintre băieți cu niște cubulețe de gumă de mestecat poloneză. Ne-a zis că au gumă la complexul din nord. M-am dus în casă, mi-am luat toate economiile (câteva sute de lei), am mers la complexul din nord și-am cumpărat toată guma. Faza cea mai mișto e că o vindeau la raionul de jucării. Și în ziua de azi sunt convins că de fapt nu se găsea nicio gumă, făcuse vânzătoarea aia un ghișeft, o luase de pe undeva și făcea un ban cinstit cu ea, pe persoană fizică. N-o aveau expusă nicăieri, trebuia să întrebi „aveti gumă de mestecat?”.
Ei bine, io am întrebat, vânzătoarea mi-a răspuns „da, câtă vreți?”, și io i-am zis „câtă aveți”. Doamne, cât de fericit am fost c-am avut gumă luni de zile. Guma mea poloneză nici nu se putea compara cu mizeria aia de Gumela, dacă știți despre ce vorbesc.
sursa foto: freepik.com
În plus de ce-ai menționat tu, maică-mea ne făcea griș cu lapte și puneam deasupra dulceață sau gem.
Dar preferata noastră era „pita-n ou cu zahăr”.
Io nu țin minte să fi avut pâinea pe cartelă, ci doar ulei și zahăr, dar n-am dus lipsă d-alea niciodată.
Cavit-u’-l ascundea maică-mea c-altfel îl mâncam pe tot.
Comentariu beton!46
Cică pâinea nu era pe cartelă în toată țara, au mai fost oameni care au zis că la ei nu era. La Vâlcea era. O jumătate de pâine pe cap de om, pe zi. Pe mine mă trimeteau după ea, am și acum în fața ochilor cum îmi bifa vânzătoraea cu pixul căsuța pentru ziua respectivă, după care tăia o pâine în jumătate, cu cuțitul, ca să-mi dea una și jumătate.
Nu-mi plăcea grișul cu lapte, uram gemul și dulceața. Nici acum nu le suport.
Atunci mâncam în disperare griș cu lapte, azi nu-l suport.
Gem și dulceață doar la clătite, da’ ș-alea le mănânc rar. Dacă-s cu brânză dulce și stafide, atunci mănânc două-trei.
Grisul cu lapte (neapărat un pic afumat, don’t ask!) mâncat de pe fundul oalei, asa lipit cum era. După ce rădeam fundul oalei, treceam la griș în castronel, cu dulceață de vișine deasupra. La fel fac și acum 😁
Interesant este ca fiu-meu, care trăiește în epoca dulciurilor actuale și nu știe ce înseamănă sa nu ai de unde cumpara un dulce, la fel mănânca grisul.
Comentariu beton!30
A fost pâine pe cartela la Cluj îți garantez.uleiul zaharul etc erau cu porția lunara și semnai cu creion chimic într-un catastif. Fiecare bloc avea catastif și era alocat la o alimentara anume. Carburantul pe bonuri 20l pe luna.
Comentariu beton!14
La Brasov era pe cartela painea, prin 87′, si sa nu uitam de bananele verzi pe acre le mancam verzi, cine dreaq ai avea rabdare sa se si coaca 🤦♀️
Comentariu beton!14
Mai erau tabletele de glucoza, cam la fel de mari ca ciocolata dar mai groase, mizeria aia alba de semana cu rigipsul de astazi. Am carat vreo doua veri o mizerie din aia in rucksac, rezerva pentru cind ramin fara energie, sanchi. Noroc ca la cabanele de prin Bucegi mai gaseai ciocolata chinezeasca. Friganele nu prea des, ca nu erau oua, am avut noroc ca mama facea dulciuri de casa, faina aveam de la tara, la Bucale doar zaharul si uleiul erau pe cartela si uneori mai prindeai si „la liber” cite un kil de zahar si o juma’ de kil de ulei. Jumatate din copilarie mi-am petrecut-o la cozi, fmm de nostalgici cu binele lor !
Comentariu beton!39
În Jalea Viului cam tot era pe cartelă: pâinea, 1/2 de persoană, ulei și zahăr, 1 kg, carne, 600 g, unt (bine, cam margarină), 1/2 pachet, ouă, 6 buc, butelie 1/lună. Cam de astea îmi aduc aminte. Restul nu se găsea sau se stătea la rând de cu noapte. De ex laptele.
Toate de mai sus!
La un moment dat, tata a fost detașat la canalul Dunăre-Marea Neagră și, când s-a întors acasă, îmi cumpărase din port, de pe la bișnițari, o cutie de guma Spermint! Nu m-aș fi dat pe împaratul Japoniei, cât de fericit am fost!
Comentariu beton!40
Dacă mă oftic de ceva este că nu reușesc să-mi găsesc clasorul, la Vâlcea. E undeva în casă, dar nu dau de el. Nu e cu timbre, făceam colecție de ambalaje de gumă de mestecat.
Și eu am avut un clasor cu ambalaje de gumă de mestecat.
Am gasit toate surprizele de guma Turbo! si 2 clasoare cu timbre.
Comentariu beton!11
Astea doar până-n ’90, că dup-aia o-nceput să ne trimită mătușă-mea pachet din Austria cu ciocolată cu alune, Maoam, Schoko-bananen, gumă de mestecat cu gust de fructe, Haribo.
Eram în Rai.
Comentariu beton!23
După ’90 n-a mai fost același lucru. Am ajuns în București, se găseau de toate. Cu banii era mai greu.
@John, după 90 s-a pierdut tot farmecul. Bucuria era când găseai ce nu se găsea, nu știu cum să spun, da’ știi ce zic, nu? Exact ca exemplul cu gumele de mestecat.
Comentariu beton!11
Si Vermigalul era foarte bun.
Aoleu, da, si mai era si
rosu-carmin!
Habar nu am ce e Vermigalul…
Pt viermisori intestinali…
Mihai, la câți limbrici ai tu, nu știi ce-i Vermigalul! Rușine!
Comentariu beton!20
@Ruxandra, mi-e și ciudă că nu știam de el. Prea zice lumea că era bun la gust. Păi aș fi mâncat cu chintalul…
Ah, Pătlagina – siropul de tuse. Aș fi fost în stare să beau litri-ntregi.
Comentariu beton!28
Zahar si cacao frecate intr-o ceșcuță.
Mamaliga cu lapte intr-o farfurie adanca, la care adaugai zahar.
Plicuri cu praf de oranjada. Meamaaa. Bagam cate 3-4.
Comentariu beton!18
In vacante ne strangeam (eu si verii mei) la tara. Cand facea mamaia mamaliga, ne punea un pic deoparte si ne facea terci – daca ar fi fost dupa noi, nu mai apuca sa faca mamaliga 🙂
Gris cu lapte, orez cu lapte… d-astea. Da’ altceva vreau să zic: Pe mine m-a prins revoluția în armată, iar imediat după ’89, în ianuarie, când am văzut savarine la chioșcul unității am zis: Gata, tati, am scăpat de foame”. Așa de sălbatici eram, că nu doar eu mâncam câte 4-5 savarine pe zi, toți mâncau. Iar mi-aduc aminte de nostalgicii comuniști, băga-mi-aș…
Comentariu beton!36
Apropo de friganele, cu prima ocazie când o să ajung acasă la țară, asta o s-o rog pe maică-mea să-mi facă. Nu, de fapt o s-o sun azi să-i zic ce vreau ca să nu uit. N-am mai mâncat demult așa ceva. Săptămâna viitoare plec la tara.
Mulțumesc pentru informație, că bună idee ați avut cu articolul de azi!
Comentariu beton!14
Oh da eu am mâncat prima dată când aveam vreo 10 ani am mers la bunica de la Iași și cumnata mamei era șefa de alimentară deci conectata la diverse surse.Vecina-sa era șefa de cofetărie și pregătea pt o masa de protocol a partidului dulciuri.Bai nu știu cum să zic eu eram un copil slăbănog și „lingav” cum zicea bunica însă am mâncat 3 odată și nu credeam că există ceva mai bun pe lume decât savarinele.
Comentariu beton!14
In afara de „paine cu ou”, asa ii zic si in ziua de azi, pe celelalte le stiam doar din auzite. La tara traind, nu mi se pareau ouale un lux. Gogosi, piroste, colarez cu lapte le aveam frecvent in meniu. Placerea mea insa, erau salata orientala si mamaliga rece cu zahar.
Ar trebui sa fii recunoscator tovarasului, uite ce mintos te-au facut lecitina si cavitul!
Ba chiar, domnul doctor cu care lucrez eu a spus ca bine facea, ca nu erau atati obezi si diabetici!
Logic, nu??
Comentariu beton!37
@Irinoush: bună judecată, păcat că era tuberculoza-n floare.
Si acuma e-n boboc, stai linistit!
Si nu se mai testeaza in masa, cum faceam noi IDR-ul acela in antebrat, de f mult timp… si nici vaccinarea nu mai are acoperirea pe care o avea…
Dar hai sa ramanem la tema lui Mihai,ca daca continui, fandacsia-i gata!
Comentariu beton!25
@Irinoush, nu pentru că există de toate, sunt obezi pentru ca sunt idioți, iar îndobitocirea flamandă comunistă s-a născut și perpetuat până azi.
Am mâncat tone de dulceață și gem pe pâine, ai mei făceau an de an, ca fructe găseai.
La capitolul invenții, țin să împărtășesc rețeta de ciocolata instant😃: când punea mama mâna pe o pungă de lapte praf, făceam un fel de cremă din lapte praf, cacao, zahăr și puțină apă și frecam juma’ de oră până se topea tot. Și apoi mâncam încetișor, savurând fiecare moleculă. Că știam că nu va dura mult până se va prinde mama că am găsit ascunzătoarea unde dosea laptele praf. De ce îl ascundea? Pentru că strângea să aibă din ce să ne facă ciocolată de Revelion. Doar atunci ne făcea, în rest nu avea ingrediente.
Comentariu beton!25
Nu-mi plăceau dulceața și gemul. Nu-mi plac nici acum. De-aia nici nu le-am pomenit, că pentru mine nu există.
Silvoiță(probabil se trage din maghiara) îi zicea pe la noi @Bertha, si puneam zahar dupa, cand o foloseam, nu strica zaharul sa il puna in cazanul de facut silvoiță, puneam la utilizare, zaharul il țineau pentru prunele de facut pălinca sa ajute cand stiau ca nu au fost suficient de dulci, nu le-au umblat vremea cu imi amintec, ca ziceau :))
Fructe găseai dar nu găseai zahar sa faci prea multa dulceață.La mine in Arges era că la Vâlcea tot raționalizat ulei, zahar, etc.Vaci nu aveau decât câțiva dar mama avea abonament la ceva vecina și cumpără.Cu ouăle nu era simplu că nu aveai voie mai mult de 5 găini pe familie și pământul era al CAP ului deci ioc cereale sa le crești.Porc că sa ai unul la doi ani trebuia să crești unul sa îl dai ” la contract” adică ți-l lua partidul din curte Toate cele menționate de Mihai le îngurgităm și eu cu sora-mea pe post de dulce Orez cu lapte sau gris cu lapte și ăla rar pt că nu era zahăr și mana economisea pt revelion, Crăciun și Paște sa ne facă ceva dulce.Nu vreau sa se întoarcă vremurile alea niciodată
Comentariu beton!16
@Aura, nus ce sa zic, cum a fost la voi, tata fiind pensionar de mina de cand am venit eu pe lume, adica la 50 de ani, inca era tanar, a muncit la CAP inca vreo 20 de ani cred, si avea cred ceva facilitati in privinta asta in ceea ce priveste pamantul, aveam, plus foarte multa vie, vaci mereu 2 in poiata, porci in cotet minim 2 iar gaini si gaste nu le stiam numarul, poate comunismul a fost mai flexibil cu cei care munceau la CAP, nus ce sa zic, insa lipsa asta nu o pot acuza, taica meu cei drept era la munca la ei indiferent de anotimp, aveam ferme de oi in sat de productie si de ingrasat pentru zona golfului, asa ca de munca la ei era mereu.
@keepcalm in sud era alta poveste și părinții mei au fost profesori iar tata „fiu de chiabur” ce a avut dosar la securitate și a fost persecutat până în 89.Nici la facultatea de matematica nu au vrut să îl primească dar a luat 10 fiind om cu un IQ foarte ridicat l-au lăsat și incercat sa îl racoleze in securitate Tata este un om cu coloană vertebrală și nu a acceptat niciodată asta deci in concluzie persecuția a fost la ea acasă În sud că la Vâlcea era greu cu orice iar cate ceva mai fancy me aducea când mergea la București, el având o pasiune in afara de matematica și anume rebusul a compus rebus până acum vreo 10 ani când din cauza bolii l-au lăsat ochii.A fost publicat ani de-a rândul daca mai aveți prin casa ceva rebusuri vechi căutați careurile lui fie tematice fie surpriza Gheorghe Gustescu.
Comentariu beton!33
@Aura, sa nu cumva sa se inteleaga ca tata a fost chiabur, nu, a fost om al pamantului, veteran de razboi, fost prizonier, fost minier, fost agricultor, tata a 6 copii(eu fiind ultimul) si muncitor de cand deschidea ochi dimineata pana se urca in pat seara, chiar si cand a inchis ochi venea de la o sora mai mare de la cules de porumb cred, a ajuns pana in gradina lui sa pus sa se odihneaca si aia a fost, se tot odihneste de atunci.
Secondez lista cu gemurile si ciocolata „praf”. Plus lista lu’ Vasilescu. Adaugam paine cu unt si cu zahar, baut lapte cu galbenus si zahar (doamne ce bunatate), orez, taitei, gris cu lapte. La mine in casa laptele a fost mereu ingredientul zero, fara lapte nici noaptea nu dorm bine, daca nu am in frigider 😀
Noi nu prea găseam fructe, decât ce aveam in grădină sau in pomii din fata casei, chiar daca stam la țară. Langa noi era o livadă enorma, de unde se exportau tone de piersici, prune de tot felul mari și mici, caise, gutui, mere, pere…. Noi vedeam o laie, o punguța din când în când, ce prindeam peste gard…
Cacao, zahar, un varf de unt si niste zeama de lamaie stoarsa si totul frecat intr-o ceasa. Mmmm, nutella adevarata.
Bomboane de zahăr ars. Cu nucă.
Comentariu beton!15
Da, ne facea si mama!
Io de acolo luam lecitina!
Parca sunt complexata acum ca n-am luat si io vitamine!
Aveam o prietena care, cum punea putin pe solduri, cum o boscorodea pe ma-sa, cu cavitu’ ei cu tot!
P.S. Am voie sa scriu cu ” io”?
Da, am uitat de bomboanele de zahăr ars cu nucă.
@Irinoush: nu știu, că io așa scriu. 🤣🤣🤣
Și io! 😀😀😀
Toate cele de mai sus, plus bomboanele cubaneze, desigur, atunci cand se gaseau. Si da, are dreptate Bertha, facea mama (s-o odihneasca in pace barbosul suprem) dulceata si gem cat cuprinde.
Tizule 🤗, de bomboane cubaneze voiam să spun și eu: mentă, lămâie și portocale. Erau ceva dulce cu aspect de bijuterie.
nașii surorii mele, cu rude prin germania, ne-au adus prin ’84 niște gumă de mestecat; țin minte ca acum spermint și una cu aromă de banane, wrigley’s;
cavit mai răruț, șodoul se dădea la răceală; ciocolatele alea chinezești taman le înțepam cu acu’, să trecem ață prin ele și să le agățăm în brad cînd îl fugărea mulțimea pe neanicu; dulcele de bază era mierea de albine, că tataia a fost pionier în satul lui, uneori ciocolată de casă, cînd găseam lapte praf;
dar leo pies deo rezistans era tortul de biscuiți; rețeta e așa: se cumpără o pungă de buscuiți obișnuiți (da da, ăia fără nici un dumnezeu, cu gust de talaș), se pun biscuiții la înmuiat în apă; apoi se întinde un strat pe o farfurie, se presară zahăr tos, se întinde al doilea strat, iar zahăr…; pînă cînd, ori te prinde maică-ta că „ne consumați zahărul pe prostii!?”, ori, mai des, pur și simplu se termină…
bonapeti!
Comentariu beton!34
Io, când aveam zahăr și biscuiți, făceam salam de biscuiți. Nu știu cum se făcea, dar cacao aveam aproape mereu în casă.
Curios, desi nu am avut acces la dulciuri, parte datorita ” regimului” (care ne tinea la regim-ha, ce ironie!), parte situatiei economice familiale, nu am dat iama in ele cand le-am avut! Ma lasa rece cam orice fel de dulce, mananc, daca sunt, dar nu tanjesc dupa nimic!
Sechelele mele constau in maruntisuri, o cutiuta mai nustiucum, un penar, de fapt papetaria-pixuri, agende, creioane, daca nu mi-ar fi jena as folosi si stilou cu cerneala!
Ma topeam dupa caietele acelea groase, 200 de file parca aveau, cu coperti din fabricatie!
Erau pline de versuri de cantece si „amintiri”!
Sunt capabila de un cover Angela Similea la orice ora din zi si din noapte!
Comentariu beton!42
Sunt in stare sa te platesc, doar ca sa nu canti 🙂 Doctorul mi-a recomandat sa ascult Angela Similea rar, spre niciodata 😉
Comentariu beton!18
odată cu guma, nașii soră-mii i-au adus (deși era o mucoasă de doar 7 ani), un ceas electronic; era cît unghia mare a unui adult, cu curelușă de piele, bleumarin! Doamne, cît am mai urît-o pe soră-mea…
Comentariu beton!26
Kilroy, de acord, cum procedam?
Irinoush, fa o factura pentru Mihai si ma descurc eu cu el, mai tarziu :-))
Lasa cuiul!
Recunosc și adaug stafidele, pe care le mâncam înainte s-apuce mama să le pună în cozonac. Sau zahăr pudră (care nu era pudră, ci calupuri întărite) ori zahăr candel, mai rar. Iar când se duceau ai mei “la sârbi” și ne aduceau Eurocrem sau gumă Turbo, auzeam corul de îngeri, într-adevăr.
Pe toți cretinii care spun că era mai bine atunci i-aș ține iarna fără căldură și i-aș trimite să meargă cu cizme în care intră apa, zi de zi, că poate așa își amintesc cum era. Și să mănânce gheare de pui le-aș da. Am rămas cu niște traume de atunci, recunosc…
Comentariu beton!31
Pfuu, imi amintesc ca bagam picioarele in pungi si dupa aia in cizme…daca noi, care stim, nu avem grija, cine sa aiba, ca sa nu mai apara monstri care sa-ti spuna cum sa iti numesti copilul?
Comentariu beton!12
Maica-mea facea prajitura cu foi Lica. Si dupa 89 a facut. Singura chestie ca era foarte dulce, cred ca iti crestea glicemia la 300 dupa ce mancai. Dar bunica facea negresa, mmm. Cred ca eram in stare sa halesc singur un platou. Si mai facea mama, foarte rar, crema de zahar ars. Aa, iar bunica si strabunica faceau, de sarbatori, cozonaci. Aia erau piesa de rezistenta a bucatariei deserturilor.
Si zi asa, mboss, si azi ai mers pa nostalgie, te-ai scos 😉
Comentariu beton!15
Și maică-mea făcea prăjitură cu foi Lica. Toate mamele făceau. De la o vârstă încolo am învățat până și eu să fac. Singura problemă era că nu prea aveai ce să pui între foile alea. 😀
Apropo de dulciuri primite inainte de 89. Unul din bunici locuia in Croatia. Si a venit in vizita, la un moment dat. Conducea un Wartburg, care mi s-a parut o limuzina la vremea aia 🙂 . Mi-a adus cadou un trenulet electric pe care l-am aruncat dupa aproape 40 de ani, cand am golit apartamentul alor mei. Si o ciocolata cu alune intregi in ea. Aia mi-a aruncat in aer sistemul de valori, am tanjit multi ani dupa asa ceva, a fost un vis
Comentariu beton!15
Dacă eram înainte de ’89, Croația nu exista. 😉
Croatia era parte din RF Jugoslavia. Republika Hrvatska 🙂 Am prins ironia (intr-un final). Pana in anii 90 urmaream televizija din spatiul yugoslav. Cele mai misto programe le aveau croatii (emiteau cu randul)
Io am ajuns la un moment dat în casă la cineva ca prindea televizunile din Iugoslavia. Bănene, mi-a picat fața, era occident curat ce transmiteau ăia.
@MV, noi cred ca eram cei mai saraci in tv din fostele tari comuniste, eu fiind de loc aproape de granita maghiara prindeam de la ei multe televiziuni, in ‘88 pazeam pe nea nicu sa nu il atace jivkov undeva in zona Negru Voda(Constanta) si am vazut toate europenele pe tv Varna daca bine imi amintesc(comandantul de pichet oltean din Craiova, eu fan Stiinta), la un televizor sport alimentat la o baterie de combina(nu aveam curent in pichet si bateriile le incarcam regulat la sma in Negru Voda), nea nicu nu sa obosit sa transmita europenele.
@keepcalm, așa e, până și Chișinăul avea televiziune mai tare decât a noastră. Am fost într-un an la Iași și oamenii unde stăteam se uitau la tleviziunea din Chisinău. Știu că mi-a picat fața când am văzut că au și programe în română. Mă rog, în moldovenește, dar eu nu știam asta pe vremea aia, pentru mine era română.
Nu știu la voi dar mama făcea un fel de cremă fiartă din făină, cacao/vanilie și ceva margarină, lapte nu sunt sigură probabil apă, îi zicea șarlotă 😁 cu aia umplea foile alea, sau ceva combinație cu zahăr ars/caramel.
Bomboanele cubaneze și o ciocolată (poloneză parcă și ea …), care avea pe ambalaj desenat un iepuraș, daca bine imi mai aduc aminte. Dar sigur îmi aduc aminte o coada mare-mare la raionul de lenjerie din Cozia (magazinul nostru universal), unde într-o zi fericită se vindeau aceste minunății ☺️ Iar ciocolatelele acelea minuscule aurii erau divine. Erau zile in care mama mă aștepta cu cate una la ieșirea de la grădiniță ( cămin îi spuneam noi…) și era sărbătoare. Jur că parcă și acum îi simt gustul.
Toate cele de mai sus…yuum cioco cu albinuta dar era destul de rara in vremea mea pe final. In plus, tableta de glucoza:). Cavit cat cuprinde, friganele cand era zahar, sau pur si simplu zahar presarat pe paine cand nu era mama vigilenta si scapam la borcanul cu zahar. Lapte praf cu lingura cand mai prindeam. Era un pic gretos ca iti naclaia toata cavitatea bucala dar era dulce…:) Si da, deliciul suprem lingourile de aur si bomboanele cubaneze de la Razvan de la etajul trei cand faceau ai lui comanda la casa de comenzi:). Am urat din tot sufletul grisul cu lapte. Eu ceream ciocolata si primeam terciul ala. Si acum am trauma:)
In 91 tata a plecat in Germania si s-a intors cu un sac de dulciuri occidentale. Am ras tot in doua zile. Si acum ma mir ca nu am facut o coma ceva 🙂
Comentariu beton!16
Aaa, ce-am uitat de glucoză.
Susbcriu la friganele, Cavit, terci de mamaliga cu zahar, gem si lapte cu diverse (orez, gris, colarezi)
Felie de paine, zahar, apa.
Daca zici ca esti din Rm-Valcea, pe timpul lui Ceasca erau niste doamne cu fuste largi la capatul podului de cale ferata peste Olanesti (raul). Acele doamne vindeau ciunga Turbo, Tipi-Tip, Baltazar etc. Erau ascunse printre bomboanele agricole.
Si tigari BT, DS, Vek, Vikend, Kent.
In Scornicesti gaseai ciocolata d’aia de 9.5 Lei vanduta la tarabe pe strada. Doar ca pe taraba scria RESTAURANT CATEGORA I-a si se vindeau cu 13 Lei (pret de restaurant!).
Putem continua daca vrei…
Bișnițari care vindeau gumă erau și pe terasă la Alutus.
Aia erau valutisti, nu se ocupau cu ciunga…
@Carman, erau și bișnițari pe terasă. De-acolo luai Kent și gumă de mestecat.
Și mai erau bomboanele cubaneze, tot așa cu pile se găseau. Erau cu miere parcă.
Gălbenuș de ou frecat cu zahăr. Nu puneam cacao. Nu se găsea nici aia.
Pâine în ou. Gris / orez cu lapte și sos de cacao ( un fel de glazură caldă). Gogoși fără lapte sau ou – aluat de pâine – și puneam dulceață.
Aveam un unchi în Elveția. Când bunica a fost în vizită am vrut o pereche de adidași albaștri cu dungile albe. I- am primit și unchiul meu pusese gumă de mestecat ei. Plini!!! Am avut câteva luni. Alea cu lakris le – am lăsat ultimele ca nu- mi plăceau prea mult. Dar au mers și alea. Ultimii ani înainte de ’89 primeam de 2 ori pe an pachete de la el cu cafea, cacao, piper și ciocolata adevărată cu alune întregi. Rezistau câteva luni bune că impărțeam toata familia câte o ciocolată.
Friganele ziceau și ai mei. Doar că eu fiind mai bătrână, am prins vremurile când se găseau ciocolată și bomboane, încă nu era societatea socialistă multilateral dezvoltată. Aia a apărut când deja eram mare.
De prins le-am prins și eu. Am amintiri cu maică-mea la alimentară cumpărând jumătate de pachet de unt. Că ce să și faci cu unul întreg? Sau cu un raft plin cu borcane de șerbet de cacao. Meam, cât îmi plăcea șerbetul de cacao.
Norocul meu a fost ca aveam bunicii la tara. Parintii mei lucrau la scoala din satul natal, si eu mi-am petrecut prima parte a copilariei tot acolo. Ne-am mutat in oras cand am inceput clasa a doua (greu, bunicul lucrand pe santier a avut dreptul la apartament, pe care l-a vandut parintilor mei, ca ei n-aveau buletin de oras). Bunicii au tinut tot timpul vaca si porci, plus gaini, gaste, rate. Nu mi-au lipsit fructele din gradina, oua, lapte, branza, avea mama cu ce face de toate. Ciocolata si bomboane mai rar, mi-aduc aminte de cea chinezeasca in hartie rosie, si bomboanele de pom din zahar, pe care le furam lasand staniolul pe creanga. Mai tarziu s-a apuca tata de apicultura, aveam si miere in casa tot timpul. Mai degraba acum mananc mai prost decat atunci, cu atatea tentatii.
La magazinul alimentar din comuna dulciurile erau inexistente, asa ca singurele dulciuri erau cele facute de sora mea mai mare, avea indemanare, placere in a face prajituri, nici acuma nu a pierdut asta la aproape 70, a stat in ton cu noutatile, asa ca ei ii voi fi recunoscator mereu pentru tot ce insemna dulce in casa la noi.
Băi, apropo de magazinul alimentar din comună. Taică-meu era născut intr-o comună la 18 kilometri de Vâlcea, unde mergeam regulat. Bănene, la magazinul alimentar de-acolo, din comună, se găseau niște napolitane nemțești sau austtrice absolut geniale. Și s-au găsit multă vreme și după ce în Vâlcea nu se mai găsea nimic. Asta e o amintire pe care o credeam pierdută. 🙂
Genul de dulciuri ajungeau la noi doar prin contrabanda de pe granita maghiara, la fel ca si tigarile fine, sau ajungeau de pe granita cu fosta Iugoslavie, acestea ajungand rar la noi asa ca tot sora era baza in a ne face prajituri si cam tot ce tine de dulce(mama nu era prietena cu dulcele).
Aproape toate de mai sus. Eu l-am prins pe sfântu’ de picior când s-au întors niște rude din Libia și ne-au adus la toți copiii gumă și ciocolată. Guma știu că era Spearmint, de ciocolată nu mai țin minte. Și o mașină teleghidată pentru verișorul meu, Dumnezeule mare, cu telecomandă, cu deschis și închis uși, era o capodoperă!
În top la mine erau pâinea cu smântână și zahăr, pufarin și Gumela de la Spicul 😁
Neața! Am înțeles că gemul e NU pentru tine dar asta mâncam. Cu clatite, în plăcinte, cu griș, cu lingura. Ah…și compot. De la Complex nu prea aveam ce lua, dar mai făceau rost bunicile de câte o ciocolată sau lapte praf.
Și acum fac frigănele copiilor și soțul îmi strică ouăle că le freacă cu zahăr 🙄
Eu mqncam căltitele cu zahăr. Mi-a plouat în gură, jur. 🙂
Am uitat de ceva. Văzusem un vecin de pe scară mâncând castravete cu zahăr. Nu era excepțional dar, în lipsă de altceva, mergea și ăla. 🤭
@Mihai Vasilescu
Si tata la fel! Nu ii trebuia nimic, clatite cu zahar ar fi mancat toata ziua… Si acum mananca, degeaba incerc eu pe fineturi (ca Finetti, Nutella, fructe proaspete), nem, el cu zahar mananca. 😀
Din exemplele tale nu recunosc decat praful de oranjada (mai erau si niste pliculete cu granule foarte mici) si “friganelele” , noi ii spuneam simplu, paine in ou.
– Pe mine inca ma bantuie profiterolul si crema Laura sau Alina – pe astea doua le gaseam la tonetele de inghetata. Le adoram.
– Bomboanele trase in praf de cacao, ce bune erau.
– Bombonelele acelea mici si colorate – cred ca “CIP” se numeau.
– Glucoza, uneori imi placea, altori nu.
– Mai era buzduganul acela de plastic, in care erau bomboane de ciocolata – nu stiu unde il gasea mama.
– Șerbet, ala de capsuni era cel mai bun.
– Halva – asta ne dadea bunica in post.
– Mai facea bunica “pâsat” cu lapte, nu prea des, dar eu as fi mancat zilnic. 🥰 Orez cu lapte ne facea aproape saptamanal, imi place sa fac si acum. Turte pe plita/tabla sau prajite in ulei, cu zahar deasupra.
– Tot din magazia bunicii mancam prune uscate/oparite.
– Mentosanele se pun? Ca-mi dau lacrimile si acum, doar gandindu-ma la ele, asa tare “usturau”. 😂
– Pufarine, eram in stare sa mananc si 10 pungi o data. Acum, cand le vad prin magazine, mi se face greata.
Astea sunt cele de care imi amintesc cel mai des, dar or mai fi si altele.
Comentariu beton!21
Da si la noi tot cam asa. Cu exceptia şodoului pe are nu il suport.
Imi amintesc ca am fost in vizita la un „nene” pe care il cunostea tata. Si omul ala avea rude in fosta RDG. Asa ca am primit o ciocolata cu alune. Ce buna a fost. Am pastrat ambalajul ani de zile. Uneori mai facea rost tata de ciocolata chinezeasca de la magazinele de la mina. Si uneori (de 2 ori) chiar de Nutella pe care o mancam cu lingurita. Nici in ziua de azi nu pot manca Nutella pe paine. Si eu mananc ciocolata la greu.
Mai mancam cacao cu zahar spre disperarea mamei pentru ca ramanea fara cacao pentru prajituri.
Mama mai aducea guma si bomboane din alea din zahar de la soferii care veneau la fabrica.
O data chiar am primit Tobletone si o punga de cafea de 500g prin 89 de la o ruda care fugise din tara. Le-a trimis printr-un cunoscut de al ei care a pus pachetul la posta de la Oradea. Ce ne-am speriat ca nu stiam cine ne-a trimis pachetul.
Să adaug și eu la listă : lapte praf frecat cu puțin zahăr într-o ceșcuță, felii de pâine cu zahăr îmbibate cu câte o lingură de lapte sau apă (când nu era lapte). Mă rog, nu că ar fi fost mare diferență între laptele ăla de atunci și apă, dar în fine.
Nuga tare care se vindea la cofetarie. Ne duceam aproape zilnic dupa scoala, cu cativa lei, sa ne cumparam. Innebunea vanzatoarea cand ne vedea intrand! Era atat de tare nugaua ca se chinuia saraca sa taie cu satarul sa ne cantareasca pt cei cativa lei ( era un calup mare invelit in hartie)! Nuga ca aceea nu am mai gasit niciodata dupa anii 90.
După care nu s-a mai găsit nic nuga aia, c-o țin minte foarte bine. Dar se făcea cu mult zahăr, iar zahărul, tovarăși, e pentru export. 🙁
Pentru mine aia era halvita. Si o mancam cu mare placere atunci cand o gaseam prin cofetarii. Parca se gasea mai des decat nugaua. Uitasem de ea, cum am uitat si de serbet. Si din ala mancam cu mare placere. Gasea bunica-mea pe undeva serbet si imi dadea o lingurita de serbet intr-un pahar cu apa, asa mi-l servea. De maaaaaaaare finete.
Iar cu halvita, taica’miu saracul tot timpul imi spunea ca atunci cand era maica’mea gravida, a trebuit sa se duca omu’ pana la Ploiesti sa caute halvita, ca i se pusese pata lu’ maica’mea si nu a gasit prin Bucuresti, da’ stia el un loc un Ploiesti unde aveau, asa ca s-a dus pana acolo. Cred ca de la asta mi s-a tras cu halvita. 😉
Pff, de la magazinul alimentar cumpăram biscuiți cu miere(?), tabletă de glucoză(o porcărie care semăna cu ciocolata albă) , niște bomboane tăvălite prin cacao, iar atunci când aveam noroc și cavit! În schimb, mâncam mult mai multe fructe, la țară…dude roșii, sună cunoscut?
Cum să spui că glucoza era porcărie. CUM? Glucoza aia era Dumnezeu. Dacă aveai noroc să prinzi și din aia cu portocale, nu simplă…
Mie-mi facea greata glucoza..
Dude rosii, negre, mmm, ce bune erau, ca erau mai acrisoare, alea albe erau gretoase!
Mi-amintesc guma chinezească învelită în foiță comestibilă; napolitanele „vărsate” – patru la leu; zahărul Candel, transparent, înșirat pe o sfoară cerată; înghețata Polar ambalată precum untul; în drum spre școală luam de la chioșc corăbioare pudrate cu zahăr sau batoane cu ceva lipicios pe deasupra; desertul suprem era tortul de biscuiți. Nu mi-e dor de vremurile alea!
Comentariu beton!15
Mi le amintesc și eu pe toate, dar din ’84 încolo toate astea nu s-au mai găsit.
Inghetata Polar … mmm.
Inghetata Polar, mmm…
Înghețata polar,mmm..😉 Dar și aia cu fructe…sau parfe de ciocolată😛😛!!
Inghetata Polar pe care mi-a mancato curcanul🤬
Fiind născută în ’60, le-am prins pe toate. Câțiva ani, până spre’ 70, se mai găseau prin cofetării prăjituri bune, apoi, pauză. Pe lângă citronadele de care ați amintit, la noi, oraș cosmopolit de la Dunăre, mai aveam renumita bragă. Un deliciu. O aduceau în bidoane mari de aluminiu și o băgau în recipientele de sticlă în care se răcea și din care o vindeau. Un deliciu. Până nu a mai fost la fel și nu se mai putea bea. Apoi a dispărut cu totul. Recent au încercat o revigorare, dar nu are nicicum gustul din copilărie. Dar, copil fiind, am mâncat tone de fructe. Mai ales că eram extrem de mofturoasă la mâncare.
Din ’83, când s-a născut fiica mea, pentru că nu se găsea mai nimic, am început să fac dulciuri în casă. Cumva, prin tot felul de cunoștințe ale cunoștințelor, soțul reușea să facă rost de unt, cacao, lapte praf, evident rar și limitat. Și am început să fac prăjituri. După ’90,când au început să se găsească ingrediente „la liber”, eram ca un copil, prăjituream în fiecare weekend. Am niște rețete pe care și astăzi le fac. Spre bucuria alor mei și a mea.
Comentariu beton!21
da, optiunile erau destul de limitate. tin minte boamboanele sub forma de lingou, pufarinii, ceva ciocolata care arata ca o moneda, friganelele, etc. in rest doar dulciuri facute in casa, cand se gasea zahar. tin minte ca era o doamna la cateva blocuri distanta care facea figuri de animale din zahar ( zaharul tau) . erau fantastice. le pastram cu lunile, nu era voie la mancat. a, da, si tata mai calatorea prin rusia, trimis de fabrica, asa ca venea cu bomboane la kilogram . erau ceva extraordinar.
ai mei aveau colegi plecati in germania si sua. tin minte doua chestii. cel din germania ne-a adus o cutie de toffee, o banalitate acum, dar pe atunci era luxul suprem. iar cel din sua a adus cadou pentru tata un tub de spuma de ras, o alta chestie absolut nemaivazuta.
dar vreau sa zic o chestie interesanta. am fost cu o tabara scolara in cehia i prin 2005, ceva de genul. comparativ era ca si cum te-ai fi dat jos din dacie si urca in nava spatiala. complet alta lume. aia aveau magazine, noi copii fiind, stateam si ne uitam ca prostii la magazinele alimentare. si orice alt fel de magazine. tin minte si magazine kooh-i-noor unde ne uitam la carioci. tabara scolara arata ca un hotel de lux, dar de fapt asta era, tabara scolara. complet alta lume.
daca mai zice careva ca era mai bine inainte ar trebui batut public.
Comentariu beton!14
Stai, mă, păi în 2005 aveam și noi magazine de toate felurile. Sigur n-ai vrut să zici ’95?
scuze, 1995, inainte de revolutie.
Hai, fa-l 85!
@Razvan, revoluția a fost în ’89, jur. :))))))))))
Chiar si-asa: ce revolutie au reusit sa faca aia 15 000 de specialisti in ’96!
iara am baut multa cafea azi si neuronii dau rateuri. 1985, asa este, 1985 🙂
Nu mi-au plăcut dulciurile niciodată. Maica-mea era in al nouălea cer când mai venea careva in vizita si-mi aducea, MIE, cate o cutie de bomboane sau cate o ciocolata. Le bascula ea pe toate, fără remușcări.
Cred ca, in toată viata mea, in total, am mâncat o ciocolata din aia de 100 grame.
Singurele chestii dulci de la care nu ma puteam opri erau:
– Bomboanele Vinga (multa crema de vanilie in ciocolata);
– Bomboane CIP (mici, rotunde, colorate si ușor acrișoare);
– Șodou din ala de care spui tu.
@Ruxandra, ma speriasem ca eu sant total anormala, ca n-am fost si nu sant mare amatoare de dulciuri. Si la mine mama rãdea tot dulcele pe care-l primeam eu, copil fiind, chestie care ma lasa rece. Dar evident cavit si calciu granulat roz (ala alb era oribil), sirogal, tablete de lecitina as fi bagat in mine non-stop. A, iar in clasele primare faceam cheta si cumparam un borcan de serbet (alimentara langa scoala), din care faceam posta cu un creion pe post de lingurita, in pauza mare 😂. Mancare nu mancam, am fost o pestilenta (si) din punctul asta de vedere, mama zicea ca am trait hranindu-ma exclusiv cu zilele ei 😀. Gemuri, dulceturi, compot aveam mereu, mai mancam uneori, prajituri nu facea mama, si nici in ziua de azi nu ma tenteaza. Imi amintesc totusi niste dulcegarii de dinainte de perioada sinistrilor, ciocolatica Bucegi, napolitane Danut, bombonele Cip, din care mai lingeam uneori. A, si bolovanii de glucoza capatati din cand in cand de pe la fabrica de Antibiotice, de care ma bucuram grozav (mamei nu-i placea). Tableta de glucoza nu era pe gustul meu, daaar acum vreo doi ani am redescoperit-o, si de atunci mananc in draci, imi car din Romania cate 1/2 de valiza, plus ca s-a deschis un magazin romanesc in orasul meu, unde gasesc glucoza, iuhuu! Poftesc insa mai mult la saraturi, cipsuri, covrigei sarati, masline -astea le mancam cu mare placere si in copilarie, pana au disparut. Si acum am aproape zilnic un castronel cu masline langa mine cand citesc seara 😀Alternativ cipsuri.
Uitam de pestisorii de zahar, ii adoram!
Eu mâncăm dulceața, la mine în familie se făcea dulceața de orice. 4 generații de femei cu dulceața 🙂
Tata era navigator si aducea guma de mestecat și dădea și copiilor din fata blocului. Ce fericire mai era!
Si acum mănânc cu rație, și acum „aranjez” și „nivelez” conținutul borcanelor astfel încât sa mai ajungă pentru toată viață mea, de toată lumea știe când am trecut eu pe acolo. Am mâncat 2 borcane cu Nutella și vreo 2 tone de dulceața în copilărie.
Am mancat si zahar de sfecla, din ala roscat, scarbos și nerafinat, hipsterimea ar fi incantata în zilele noastre :))
Si Cavit și nenorocirile de caramele de 25 de bani, care erau tari de-ți rupeai dintii.
Tata a fost marinar la NAVROM, eu și frate-miu am avut dulciuri, sucuri la doză și gumă de mestecat la discreție pe vremea aia. Constanța era altfel, dacă un coleg de al lui taică-miu venea din voiaj înaintea lui, trecea și pe la noi să ne lase câte ceva, reciproca era valabilă.
Da, te cred. La noi, la Vâlcea, era mai subțire cu navigatul pe Olt.
Eu aveam un cumnat navigator. Eeei, cine mergea la liceu cu sacosa Wrygley??
Eram top de top!
Cavitul era preferatul meu! Când ii spun lui fiu-meu ca îl ronțăiam ca pe o delicatesă( ce era) nu-i vine a crede!
Mai țineți minte ciocolata chinezească, aceea mare, în ambalaj rosu, cu un imaginea unui pod? Rara abis, dar și când primeam câte una o savuram pana la ultima fărâmița.
Altfel, la noi acasă se făcea plăcintă cu mere, pe care o iubesc și în ziua de azi. Nu sunt mare fan al prăjiturilor cu creme complicate.
Nu am apucat sa corectez: rara avis, desigur!
Aia cu pod era in ambalaj verde-oliv. Aia cu lapte era in ambalaj rosu cu maro, cu o albinutza.
Cavit – ma intrebam eu atunci de ce se vinde „ciocolata alba” la farmacie 🙂
Lecitină – n-am stiut de asta
Praf de oranjadă – imi placea sa pregatesc oranjada intr-un pahar inalt; pana cand am amestecat cu prea mult entuziasm si am spart paharul cu lingura 🙁
Calciu efervescent – incep sa cred ca esti hidrofob 😛 La noi in familie luam doar daca aveam totusi o (cat de cat) motivatie medicala
„frigănele”, cu „ă” – asa e corect; si erau DELICIOASE
Șodou – de unde aveai tu cacao, burghezule?
Uite că nu știu, dar aproape mereu aveam cacao în casă. Probabil primea maică-mea de pe la părinții elevilor, altfel nu-mi explic.
Mama făcea mai mereu biscuiți șprițați cu untură în loc de unt. Le ziceam râme. Mergeau cu orice. Cu gem, cu ceai, cu compot, cu lapte praf, cu miere. Și mai făcea o prăjitură cu aluat fraged, gem și cocă rasă deasupra. Îi ziceam prăjitura săracului. Aia și când se usca era bună înmuiată în ceai, neapărat de tei.
Si mama facea biscuiti, avea niste matrite la masina de tocat! Erau foarte buni!
Acum 2 zile am mancat gogosi de la mama si prajitura cu mere de la soacra-mea! Ar trebui sa fiu recunoscatoare, sa nu ma mai simt tracasata cand trebuie sa le fac analize, retete, tensiuni…
Și mama făcea la sărbătorile de iarnă cornulețe cu osanza de porc (de la de bunici), umplute cu rahat. Erau o bunătate, se topeau în gură. Bineînțeles că nu lipseau de sărbători cozonacii, cum-necum se făcea rost și se păstrau cu mare grijă toate ingredientele ptr.ei.
@AdinaL, biscuitii aia spritati, fursecurile, nucile si cornuletele bunicii (mama nu le are cu prajituritul), facute toate cu untura/osânză, nu vor fi egalate niciodata cu nimic. ❤️
Eu pe langa ce ai zis, mai mancam spuma de zmeura sau capsuni adica albus batut spuma cu zahar si amestecate fructele in el.
Acadea din zahar ars cu nuca sau cand pofta de dulce era mare, paine inmuiata in apa cu zahar.
De fapt, noi cei care mancam friganele eram ”burgheji”, friganele se mai numesc french toast.
Cavit ul era în top și Multisanostol (aveam vecină farmacistă) cu gust de portocale, aluaturi simple (nedulci) peste care punea gem/dulceață și la cuptor (da, și eu urăsc gemurile) gumă de mestecat Turbo sau Spearmint pentru că aveam coleg cu tată șofer de tir, ciocolata Kandia sau chinezească, bomboanele de pom, caramele alea tari ca betonul, mai erau niște dropsuri la fel de betonate, sidefate cu gust de nisip, stafidele și rahatul pentru cozonaci, bine dosite prin dulapuri. Brr, ai mei au trăit războiul și foametea din plin ca tineri/adulți și erau foarte inventivi în materie de gătit, prăjiturit.
@MV, Hmm , din toata lista de bunatati din articol, numai friganelele le recunosc, in rest habar n-am ce-s alea. Am halit tone de savarine si cremsnituri, fara sa fiu vreun pui de nomenclaturist. Acum cand citesc, ma simt atat de vinovat, incat promit ca la prima adunare pe care o sa o organizezi cu fanii blogului, eu aduc o bascula de prajituri. Acu-s pe fuga, o sa scriu mai incolo cum faceam…
Tavi, eu aproape nu indraznesc sa zic ca am locuit in Sibiu deasupra unui Laborator de Prajituri! Primeam saptamanal inghetata in toate culorile si gusturile, tort diplomat, prajituri cu miere, prajituri cu vreo 3-4 straturi de creme, cremsnit, ceva praji insiropate si trase in ciocolata etc. Eram mica si pana mai tarziu nu mi-am dat seama ca laboratorul ala era ceva exclusiv, nu era pentru toata lumea. Totusi, cofetariile din Sibiu nu erau goale, aveau niste prajituri super bune. Comparat, prajiturile de azi sunt un simulacru.
@Tia, poate ca am fost noi mai „cu noroc” in Ardeal, nu stiu ce sa zic, poate ca in alte parti era altfel. In clasa a x a, (1978) cu o gasca de prieteni, am organizat un concurs (de fapt 2) de mancat prajituri. Am castigat cu… 18 cremsnituri🙃 La „revansa” de peste vreo 2 saptamani, am iesit „decat” pe locul 2, cu 12 savarine halite. (cre’ ca nu erau prea insiropate 🤣) A castigat un prieten bun,(ii ziceam Pastruga, numa oase si prelata, 1,95 si 70 kile, baga-n el ca-n spitalu’ de urgenta si nu se lipea nimic de el, juca baschet…) 😂😂😂
Tavi, toti am avut colegi si colege de scoala ce mancau cat un cal si nu se prindea de ei nimic. Totusi, norocul asta se pare ca dispare dupa cativa ani si incep sa prinda forme, pe ici, pe colo!😅
@Tia, in general, cam asa este cu metabolismul. Doar ca se pare ca eu sunt o exceptie pentru care n-am niciun merit. (si Pastruga, a ramas la fel😁) De prin 1976 pana acum, am oscilat intre 80-92 kg la 1,84 fara sa fac vreodata cura de slabire, in acelasi timp fiind un mancau. (mai ales de dulciuri 😅) si nici nu mi-am refuzat vreodata ceva ce-mi place sa mananc, pe motiv ca ingrasa. Am avut o singura perioada in 1999 ( m-am lasat de fumat si m-am expandat 14 kg intr-o luna! In loc de tigari, mancam, mancam si noaptea,… mancam si pietre. Dupa 1 luna, m-am reapucat de fumat si in alte 3 luni, mi-am revenit) Singurul lucru in functie de care oscileaza greutatea, este miscarea , sportul. Eu cred ca poti sa halesti 4000 de calorii zilnic, daca le si consumi, NU te ingrasi. Asa functioneaza la mine.
Tavi, norocosule. Pe mine ma tin pe loc la kg, kilometrii aia pe care ma incapatanez sa-i fac pe jos pana la servici, vara-iarna.🙂
Mihai, ciocolata din fosta Yugoslavie se numește Cipiripi (se citește Țipiripi, dar mi-e lene să caut alfabetul) și se mai găsește și acum… Când vreau să-mi aduc aminte de copilărie, mănânc Cipiripi, care are același gust ca acum 40 de ani… Puține produse și-au păstrat gustul copilăriei, dar ciocolata asta, da, semn că rețeta e neschimbată.
N-aș mai putea, acum, să mănânc glucoză, oranjadă, lecitină, calciu efervescent sau lapte praf cu lingura 😀
Păi văd că a fost cumpărată de Nestle, deci e normal să se mai găsească. Nu știu dacă e ce-am mâncat eu atunci, că-n mintea mea era un ambalaj galben, dar e foarte posibil ca mintea să-mi joace feste.
Am citit comentariile dar nu mi s-a părut ca a zis nimeni de halva.
Gizăs, urăsc halvaua.
Marmelada de fructe. Venea in cutie de PFL. Probabil avea 5kg, de-aia se folosea la pacinta cu mere(sic!)
Priveam prin geam la toate șopurile după o chestie ca o prismă triunghiulară dreaptă pe care scria Toblerone. Prin 77 am ajuns in casă la cineva care era liftier la un hotel in Poiana Brașov și am identificat ceva-ul ăla pe un frigider. Am intrebat ce este și mi s-a spus că e un ambalaj de la o fostă ciocolată. Mie îmi plăcea forma ei și am intins mâna sa o studiez. Stupoare și stupefacție pe fața gazdei: cutia era plină și ea mințise. Evident că nu a desfacut-o
Eu nu sunt interesat deloc de dulciuri, dar pt Toblerone am o fixație. Nu pot rezista să nu mănânc, deh frustrarile copilăriei
PS bomboanele alea verzi de mentă? Se foloseau in loc de zahăr la facut țuica
@OldJon, eu am pomenit-o, mi-aduc aminte ca cel mai mult o mancam in timpul postului – bunica tinea tot postul si clar tineam si noi.
Acum nici eu nu o suport, nu cred ca o urasc, dar nu o pot vedea, nu-mi aduc aminte sa mai fi mancat in ultimii 20 ani.
Ciocolata aia din Iugoslavia se numea Eurocrem și exista și la cutiuțe, albă și maro.
Ai dreptate, cavitul era demențial, iar oul frecat cu zaha și cacao… de vis.
Mai știe cineva de Fosfarin?
Da, mâncam când eram la prietenii mei.
Sa-ti dea universul multa sanatate ca de vreo luna ma chinui sa-mi amintesc de Fosfarin. Facusem o obsesie, imi luam singur de la farmacie cu banii de la parinti si-l mancam cu lingura.
Friganele mananca si fata mea de 9 ani, este una dintre preferatele ei: mazare cu 2 friganele.
Si halvaua imi place si in prezent desi este greu sa gasesti una precum cea din perioada ceausista.
In perioadele cele mai crunte amestecam zahar tos cu cacao si il mancam cu linguritza.
Pe langa cioxolatile chinezesti cu pod imi amintesc ca mai erau si unele micute cu pestisori.
Si o data, la mare nu mai stiu cum m-am pricopsit cu o cutie de tic tac cu aroma de portocale de la Freeshop.
Mai tineti minte magazinele freeshop de la mare? Ce mai salivam cu ochii in vitrinele alea pline de bunatati…
@Cristache, îl mâncam și direct din cutie, dar făcea mama din Fosfarin și lapte o șarlotă (așa îi ziceam noi) și o turna într-un vas Jena rotund în care pusese deja vișine fără sâmburi conservate cu zahăr. Când se răcea bine de tot răsturna „tortul” pe o farfurie și îl felia. Era o nebunie. Acum eu fac chestia asta cu budinca de ciocolată de la Dr. Oetker.
Nu dați cu pietre, dar nu puteam să sufăr cavitul! Iar ai mei mă obligau să mănânc, pentru că erau vitamine cu calciu… Nu-mi plăcea nici lecitina, nici calciul efervescent. Mâncam în general prăjituri de casă, nu știu cum se descurca mama, dar făcea în fiecare weekend câte ceva.
Sirop de tuse din pătlagina. Era dulce, cum prindeam sticla, cum luam o gura.
Ce tare! Si eu la fel! 😀
Pe langa dulciurile de casa facute de mama, gen ciocolata de casa si prajituri cu foi Lica, noi mai aveam aici pufarin, pufavit si jeleuri de la fabrica Feleacul. Nicaieri, in tot occidentul de cand umblu si caut, jeleuri la fel de bune ca acelea nu am gasit nicaieri. Pana in urma cu vreun an le mai gaseam la Mega Image, acum nu le mai gasesc nicaieri. Si erau niste bomboane albe, un fel de mentosane moi, intr-o punga alba cu mult praf…erau divine. Nici acelea nu mai stiu cum se numeau, dar cert e ca nu voi mai regasi gustul acela niciodată. In rest, bifat Cavitul si inca ceva tablete maro ca si cavitul, care era galben, dar nu mai stiu cum le zicea.
Mentosanele alea de care zici se numeau bomboane Olimpic.
@Petronela, mentosanele și bomboanele Olimpic erau două lucruri complet diferite.
@Mihai – știu că erau 2 feluri de mentosane, cel puțin la noi în Iași. Erau mentosanele clasice, tari și mentolate, ambalate în cilindri de hârtie și mentosanele în pungă, moi, cu mult praf, cum zice Ale. Eu de astea din urmă ziceam că se numeau de fapt bomboane Olimpic.
@Petronela, exact. Doar că n-aveau treabă cu mentosanele. 😛
Și eu eram obligat să iau Cavit9, lecitina sau calciu efervescent. Bleahhh. Cum am zis și despre halva, le uram
Mai adaug la lista si Fosfarin. Se amesteca praful din cutie cu lapte dar si cu apa si iesea o budinca. Eu am crescut la Murfatlar la 20km de Constanta si aveam din curte si livada multe produse alimentare. Mama facea multe feluri de prajituri iar fructe aveam de tot felul de la ciresele de mai pana la gutui. Cu toate astea, tot mai buna era painea uda cu zahar a copiilor din vecini, zaharul candel si acadelele turcesti! Tin minte ca ma trimitea mama cu bani si zahar la o vecina turcoaica care facea acadele din alea roz aprins. Si in ziua de azi acea culoare imi aduce aminte automat de acadelele turcesti :-D. Daar, a venit canalul Dunare-Marea Neagra, ne-au demolat casa si ne-au mutat la bloc! S-a terminat atunci boieria. Totul trebuia cumparat. La facultate in Bucuresti mi-am dat seama cat imi lipseau fructele si cat costau ele in piata. Acasa mergeam cu castronul la pom si culegeam cat aveam nevoie. Din pacate copiii mei nu au mai beneficiat de alimentele de la tara.
În afară de ceea ce ai amintit tu, eu îmi amintesc și de o ciocolată mică, rotundă, cu Scufița Roșie care avea o etichetă din care ne făceam ceas dacă o rupeam frumos. Mai erau și eugenii care mie mi se păreau oribile.
Eu am copilărit într-un oraș mic lângă granița de vest și se mai găsea una-alta de la vecini, iar de unele ingrediente făcea rost bunica din satele din împrejurimi (ouă, făină cumva tot se găseau să facă un aluat de clătite, gogoși, chestii de mâncat cu gem). Problemele cele mai mari erau cu untul (adică nu era, era ocazional margarină) și carnea (nici aia sau extrem de rar și în secret să nu cumva să se afle că ai făcut rost de undeva). Despre zahăr nu-mi amintesc, cumva cred că găseau că făceau gem vara sau poate când găseau sau primeau cu rația îl puneau deoparte pentru gemuri.
@Rox, știu exact ciocolata cu Scufița Roșie, am și o poveste legată de ea. Ia că poate o fac articol.
Eugeniile au devenit oribile când au scos zahărul din rețeta cremei, până la un anumit moment erau Dumnezeu.
Salutare, mancam o chestie la care cuvantul de ordine este PUDRA, adica lapte praf + cacao + zahar pe care le amestecam bine si le mancam asa…cu lingurita…creepy, stiu dar asta este…
Gris cu lapte… da, fain. Tot la bunici (care locuiau tot in Iasi, doar alt cartier) mai exersam borș acru amestecat cu zahăr, mămăligă reîncălzită pe plită cu miere deasupra, branză de vaci tot cu miere. După aia veneau improvizațiile, pasta aceea de dinți cu aroma de banane, hellas cât cuprinde, dextroză. Mda, amintirile or fi frumoase pentru că eram copil, dar dau un mare pas la „era mai bine inainte”.
Ah, cea mai bună înghețată ever am mâncat-o în Oradea în 1980 😁 jur, niciunde altundeva în lume nu am mai găsit gustul ăla.
Mai era înghețata de la tonete, nu mai știu dacă era Polar sau altfel, pufarinele. Și da, trimiși înapoi în trecut să supraviețuiască o lună cel puțin cu alimente raționalizate, cozi interminabile, program tv de două ore doar ode și osanale, haine și jucării terne, viață de lagăr.
Mi-am amintit de polonezele care veneau pe litoral și vindeau tot felul de chestii, la un moment dat veneau și prin București și își vindeau hăinuțele, erau occident curat.
Am copilărit tot in județul Vâlcea înainte de 89. Ținând cont de Ingredientele principale, ar trebui sa fie încadrat la gustarica, ținând cont ca puneam si zahăr, îl face desert. Untura de porc întinsa pe pâine făcută in casa, cu zahăr din plin presărat peste untura. Nu am mai mâncat de peste 30 ani așa ceva, și nici nu cred as mai mânca, nici măcar din nostalgie. Atunci era desertul favorit in timpul săptămânii, când nu era timp de pregătit ceva dulce.
E prima oară în viața mea când aud de untură cu zahăr. Practic, stricai și untura și zahărul. 😀
Da, și noi mâncam untură pe pâine! Cu sare sau zahăr, după gust!😊😊 Asta la țară, la bunici, că aveau untură de la porcul pe care-l tăiau în fiecare an.
Și asta așa, de moft, că aveam cămara plină cu gemuri și dulcețuri.
Apropo, voi vă aduceți aminte de fondantele alea de la cofetărie? N-am mai regăsit gustul ăla niciodată! Am zis să încerc să fac eu, am o rețetă luat-o de pe un blog culinar care se laudă că e rețeta veche, de cofetărie!
Știu ca pare bizar, și nu am ce argumente logice sa îți ofer ca se te conving ca era o supercombinatie, poți sa intelegi doar după ce încerci 😀
@Marius, nu contest. 😀
@Valeria – fondante am gasit acum cativa ani la o cofetarie la rondul cosbuc. si in unele cofetarii care mai au laborator propriu, cred ca si la ana pan din cotroceni.
@Marius, imi amintesc cum plecam de la masa cand fratii mei isi puneau untura cu zahar pe paine 🤨 bine, nu erau singurii care mancau asa, vedeam si la colegi, prieteni, vecini 🤨 niciodata nu am inteles placerea aia 😬 poate ca eram eu ciudata, pentru ca nici macar nu puteam sa ating untura, dar sa o mananc. Dupa 20+ ani in care am tot vazut cum unii mananca untura cu zahar pe paine, m-am mutat din Muntenia in Ardeal, ca sa descopar ca aici se mananca cu sare 😬
Adaug in listă cirul: o specie de mămăligă neterminată, semilichidă, cu zahăr deasupra. Se mânca fierbinte.
Cica ” Ceausescu si elena
Pupa-n fund pe lepa brena”
Eu nu stiu, de la domnu Radu Paraschivescu am auzit!
Brifcor, mi-am amintit si de asta. si daca aveai mare noroc, dar mare -mare, poate pepsi cola in sticle de sticla.
Dacă abia ți-ai amintit de Brifcor, nu te mai intreb de Bem-bem
Brifcor găsești și acum la Auschan. L-am cumpărat de curiozitate dar mi se pare mai gustos decât Fanta.
O parte din ele le-am prins și eu, deși s născută în 89. Sucul la plic. Frigănele. Gălbenușul frecat cu zahăr e unul din dulciurile ce mi le făceam în copilărie. Acum nu aș mai pune gura pe asa ceva, dar pe atunci, erau un deliciu.
Cand ne facea strabunica-mea lapte de pasare era zi de sarbatoare.
O matusa lucra la singura cofetarie din oras si foarte rar aveau un desert in doua culori, alb si crem, nu stiu nici in zi de azi cum se numea, care era in borcanas de smantana. Avea gust de frisca si crema de cremes.
Zilnic, cand nu uitau ai mei de mine la camin (gradinita cu program prelungit) 🤣, mergeam la Expres (cantina) unde lucra bunica-mea si mancam o chifla si beam o sticla de cico.
Ma ia cu friguri cand imi aduc aminte de vremurile alea. Painea se dadea pe cartela, insa nu puteai sa cumperi de la orice alimentara. Trebuia sa te duci la cea de care apartineai. Aveam doar 4-5 ani si ma trimiteau ori ai mei ori bunicii sa iau paine, dar incurcam alimentarele. Sa vezi plansete cand ajungeam la aia buna si nu mai aveau paine.
Nu stiu daca te-ai oprit ,cand erai mic, in gara la Calimanesti. Era prin ’83 -’84…Ei , era acolo un chiosc unde nea’ Mitica facea gogosi ! Pentru mine si acum,acele gogosi sant etalon . Nu am mai mancat ceva atat de bun ,desi nu erau dulci ,doar pudrate cu zahar,erau nemaipomenite !
M-am repezit să răspund, nu ştiu dacă a mai zis cineva înainte: când găseam, jeleuri de-alea chinezeşti, cu zahăr deasupra, pentru durere în gât. Dar se găseau rar. Şi pastile de-alea maro pentru cufureală, am uitat cum le zice. Aveau gust de cacao.
Ciocolax, pare-mi-se.
Nu era Ciocolax, că ăla a apărut mai târziu.
Ciocolax era un purgativ, noi îl puneam in mâncarea câte unuia de care voiam să râdem
Subtilizam pastile de saprosan din sertarul cu medicamente (lăsat la liber, ca deh…parenting) și le țineam in gura până se topea glazura dulceagă de pe ele și apoi le aruncam
Confirm cu Triferment :)))))
Băi, în Buzău se găseau la cofetării, amandine, savarine, eclere și mai erau niște chestii ca niște ouă făcute din griș cu ceva smack uri peste. Țin minte că doar treceam strada la cofetăria aia de lângă ACR, pe Unirii.
Apoi, tata între 1978 și 84 a lucrat ca șofer prin Libia, Irak, Iran, Siria. Între 84 și 88 prin URSS. Am avut video din 83-84, casetofon Sony, televizor Sharp,dulciuri când venea tata mânca tot blocul. Era tabăra de copii la mine în casă. Venea cu niște sacoșe imense de dulciuri iar mama era cea care împărțea dulciurile la toată lumea. Spre disperarea ei eu nu mâncăm ciocolata adusă de tata. Eu vroiam fructe.
De aia zic, eu nu am simțit penuria de dulciuri sau alimente. Problema alor mei era că eu nu mâncam. Aduceau copii din vecini să mănânce ăia cu mine la masă că poate îmi fac mie poftă Degeaba. Spitale, analize. Nimic. Sănătos tun. Copiii ăia mâncau de rupeau, eu ceream candid, da niște pere avem?
Tata îi ura pe comuniști pentru că văzuse că până și în Irak era mai bine. Mama îi ura pentru că îi arestasera tatăl, colectivizarea. Nu i-am auzit niciodată pe aia mei, după 89,înainte era mai bine.
Comentariu beton!13
Și la Vâlcea se găseau la cofetării toate astea despre care spui tu. Doar că din ’84, de când s-a apucat dementul ăla să achite datoria externă, nu s-a mai găsit nimic.
Eu vorbesc că în cofetării se găseau tot timpul. Până în revoluție și normal că și după. Nu au fost niciodată vitrinele alea frigorifice goale. Apoi erau pariseriile din piață cu bușeuri, mozaic.
@Edel, dă-mi voie să nu cred că doar Buzăul era așa o enclavă unde se găseau toate astea, când în restul țării nu se mai găsea zahăr.
Da, evident, vitrinele cofetăriilor nu erau goale, doar că prăjiturile alea făcute cu margarină și îndulcitori efectiv nu se putea mânca.
Mihai, şi la Cluj erau prăjituri în cofetării. Nu toate erau bune, dar câteva se puteau mânca. Era şi ceva îngheţată de 3,75 lei, la cornet, mâncam câte 3-4 odată. Gustul ăla nu-l mai găsesc la nicio îngheţată, indiferent cât de scumpă e. Mai erau şi batoanele alea de 4,25 lei, cu vanilie, fistic şi ceva roz.
@Ligia, peste tot se întâmpla sa mai găsești astea despre care spui tu. Și la Vâlcea era îngețată Polar sau la vafă, dar erau întâmplări fericite. Ba chiar, aveam i cofetărie, „Liliacul” se numea, care făcea profiterol. Doar că toate astea erau întâmplari fericite. Nu le găseai tot timpul, te duceai la cofetărie să iei Polar și nu aveau, mai încercai altădată. Sau, nu știu, poate o fi fost Clujul un caz fericit.
Io am zis că erau nu că erau vreo bunătate.Lumea le mânca. Eu unul nu mâncam dulciuri decât forțat. Apoi spre magazinul Big era o pițerie. Și se făcea un fel de pizza. O pizza care seamănă decent pizza de acum era în Focșani.
Plus ce zice și Ligia. Da și alea.
@Edel, deja mă faci să te urăsc. 😀
si la constanta erau cofetarii, mergem in fiecare saptama cu tata la cofetaria bulevard sau la rotunda din tabacarie. maica-mea era topita dupa prajiturile din cofetarie, si acum daca ii dau o amandina se bucura ca un copil, si ii luam la pachet. cu sucurile era mai nasol, beam oranjada din prafuri si sirop cu sifon. uneori siropul era din zahar ars. vara mai gaseai in satul de vacanta brifcor si pepsi. toti aveam lada cu sticle de pepsi pregatita pentru cand se auzea ca vine masina aia mare cu sticle la cofetarie
@Edelweiss, si in Sibiu se gaseau prajituri la cofetarie, pana in 1989. Are dreptate si Mihai, cand spune ca dupa ’84-85, rationalizandu-se aproape tot, de la laboratoarele de cofetarie, se fura in draci. (untul, ouale, zaharul, laptele praf… etc.). Prajiturile din cofetarii devenisera tot mai… necomestibile, dar se gaseau.
Cam ca acum…
Stiu ca e de ieri articolul, dar mi-au dat lacrimile amintindu-mi ca in 87, de Craciun, a venit tata din Turkmenistan (nu-l mai vazusem de un an) si ne-a adus rodii, pepene afumat si salam de camila, plus o lada uriasa plina cu dulciuri, cafea instant, pasta de dinti buuna si altele.
Tin minte smochinele, curmalele, cariocile si multa guma de mestecat.
Cat despre dulciurile copilariei pre-1989, mi-am amintit si eu de ciocolata cu Scufita Rosie, de piscoturile tot cu Scufita Rosie (cred ca era si lupul pe ambalaj, dar nu-s sigura) si de o ciocolata chinezeasca mica, amaruie, ambalata in staniol si hartie bleumarin.
De la sarbi reuseam cumva sa avem Vegeta cu bucatar, guma de mestecat sub forma de bile ambalate pe un blister lung, ciocolata Eurocrem si cacao instant Benko. Am gasit acum cativa ani in Austria Eurocrem, mi-am cumparat 10.
Bucuria maxima era cand primea sora mea mai mica borcane intregi de glucoza, cutii de tabla albastre si cu caractere chinezesti, iar ea urla ca din gura de sarpe si refuza sa guste praful acela. Trebuia sa ma sacrific eu…
Eurocrem gasesti in Auchan. Am luat eu saptamana trecuta.
Nus’ cum sa zic, articolul ca articolul, e plin de amintiri, dar ăștia cu nostalgiile lor ar trebui sa înghită cu lingura mare comentariile ( dacă ar fi după mine, sa inghita altceva, cu polonicul), sa se sature de „era mai bine” și „toată lumea se descurca, avea de toate”.
Eu n-am văzut niciun comentariu în care să spună cineva că era mai bine pe vremea aia. Mi le arăți tu?
Mihai, mi-a plecat mana instant , sa caut mânuța roșie 🤪 (nu am găsit-o, doh), noi ne plângem de lipsurile din copilărie și uite ce înțeleg unii.
Confirm că și eu făcusem o pasiune pentru Cavit. Mai dădeam iama și în lecitină, când nu se găsea Cavitul. Alfel mai apucam pufarin din când în când. In familie toți eram școliți la învârtit clătite in tigaie. Când erau mai multe ouă o puneam și d-un chec. Salam de biscuiți făceam mai rar, trebuia întâi să găsim rahat turcesc (lokum) și de regulă ăsta dispărea mult prea repede, îl haleam înainte să ajungă să fie folosit la altceva.
Imbecilii care regretă vremurile alea ar trebui să fie trimiși în colonii cu mese gătite din gheare de pui, fripturi din frații Petreuși și din când în când, seara, in loc de cină, iaurt degresat. Televizorul doar 2 ore seară cu programe patriotice și apă și căldură exact „ca la bloc”.
Cavit exista si acum. Are exact acelasi gust.
Nouă ne mai dădea maica-mea Dumnezeu sa o odihnească si Ascolecitin. Niste ciocolatele mici, asemanatoare Cavitului. Le-am gasit si pe alea in farmacie. Alt ambalaj dar acelasi gust.
Am in masina si mai ronțăi cate una cand am drum lung si pofta de dulciuri.
Am mostenit caietul de retete al mamei si multa vreme nu am inteles de ce erau dulciuri cu ” economic” in titlu : chec economic, tort economic, foi economice. Erau facute cu ce aveai prin casă… te miri ce si mai nimic.
Apropo de frigănele, i-am facut copilului acum ceva timp si i-am zis că erau ” papanasii” de cand eram eu copil.
De atunci imi cere ” papanasi pe sărăcie” când și când.
Cu toată abundenta de dulciuri, eu incă mai fac sambata ” ceva bun” iar ai mei nu cumpara decat foarte rar dulciuri ” de afara” .
Culmea e că au cam inceput să se strangă băietii la fiu-miu sâmbăta la un Counter, o Fifa si ce mai joacă ei pe acolo. Si s-au invățat si ei la ” bun” de casă.
Gem de prune pe paine cu nuci deasupra, pâsat, gris cu lapte, orez cu lapte, gogosi, friganele, terci de mamaliga cu zahar.
Am avut viermi intestinali si siropul avea gust de ciocolata.
Cand mama a plecat de acasa, l-am cautat si baut pe tot. Era grozav.
Am fost obligata sa beau multa apa sa se elimine.
Nu am pațit nimic.
Nu am mancat niciodata medicamente pe post de dulciuri, nu m-ar fi lasat nici parintii si nici nu mi-a trecut prin cap, bine, eu aveam doar vreo 7 ani la revolutie, asa ca, nu aveam bani proprii, sa imi iau prostii de capul meu. Aparent, de zahar in stare pura, ai mei faceau rost destul de usor, nu-mi amintesc ca zaharul sa fi lipsit vreodata, astfel ca daca mai gaseau si unt sau margarina si oua, din cand in cand faceau mama, sau bunicile niste prajituri destul de bune si variate, cu toate astea, sunt cateva mai de criza, pe care le faceau mai des:
1. Nelipsitele friganele, pana la urma, sunt o reteta frantuzeasca, nu cred ca mancam doar noi din lumea asta, dar la noi erau din lipsa de altceva.
2. Budinca din amidon: cand alte ingrediente lipseau, aparent amidonul era usor de gasit si laptele, daca mai pui si arome, sau cacao, ai obtinut un puding foarte bun si sanatos.
3. Orez cu lapte, sau gris cu lapte, le mancam cu scortisoara, nu stiu de unde, reusise familia mea sa faca rost de cateva kg de scortisoara nemacinata, au avut si ai mei si bunicile, pana mult dupa revolutie din ea, o macinau la masina de macinat cafea.
4. Tort de biscuiti: se luau biscuitii aia cei mai ieftini, singurii care se gaseau, si se inmuiau putin in lapte, apoi se puneau straturi intr-o tava cu ceva crema cu cacao, nu stiu reteta, dar era bun tare.
5. Ocazional faceau si ai mei rost de ceva ciocolata chinezeasca, Kandia cred ca am mancat doar dupa revolutie.
6. Era o prajiturica comunista, vanduta in ambalaj de plastic transparent, ceva cu straturi de crema si ciocolata pe exterior, ai mei nu-si aduc aminte, dar ei imi luau, posibil sa fi fost Excelent. Mie imi placea mult.
7. Faimoasele Cip, mie imi placeau mult.
8. Vara, cand mergeam la mare, imi luau de la polonezi guma si bomboane, o data mi-au luat o acadea imensa, pe care am lins-o de 2 ori si a cazut de pe bat, pe strada, asa ca nu m-au lasat sa o mai iau, am plans toata seara.
9. Ocazional faguri de miere, ii mestecam pana ramanea doar ceara.
Simona, am uitat de Cip!! Doamne, cat îmi mai plăceau! Într-un an, de Moș Nicolae, am găsit ghetuțele pline de cutiuțe din acelea rotunde cu Cip. Ce vremuri!!!
La capitolul dulciuri făcute acasă mîncam aceleași lucruri ca și după 89, nu s-a schimbat nimic. Ba multe din ele le-am făcut și eu pentru fie-mea, în anii 2000. Mai des plăcinte, fursecuri, chec, frigănele (din astea mai des mîncam ne-dulci), clătite, triada griș cu lapte (cu dulceață de vișine), orez cu lapte (cu scorțișoară la greu, cumpăra tata batoane de la cofetărie și o pisa în piuliță), tăiței cu lapte, iar mai rar, că era mai complicat, lapte de pasăre, cremșnit, înghețată. Plus dulceață de vișine și de gutui și gem de prune, astea se făceau la noi în casă. Bucătărie de bloc, București.
Macaroane cu zahăr. Macaroane fierte, peste care presăram zahăr, care se topea. Un prieten m-a învățat și să pun zahăr în mîncarea de mazăre și în supa de roșii. Dar astea deja nu mai sînt dulciuri, sînt țăcăneli.
Dacă aveam lapte praf (rar), îmi plăcea să îl fac foarte concentrat și să îl mănînc cu lingurița.
Din comerț, mîncam cînd aveam, evident conștient de diferența dintre dulciurile românești și cele străine. Raționalizam la maxim. O pătrățică de ciocolată pe zi (dacă era din aia chinezească). Un sfert de lamă de gumă Wrigleys odată. Eugenia cînd se găsea (de la un moment dat nu s-a mai găsit deloc). Biscuiți. Fursecuri de la cofetărie (de 3 lei luai un carton cu vreo 6-7 șprițate). Bomboane cubaneze. Pliculețe de zahăr vanilat (rar, că era nevoie la gătit). Pufuleți. Înghețată. Vată pe băț.
Într-o tabără țin minte că am găsit la bufetul din localitate zahăr la plicuri, din ăla de pus la cafea. Aveau o grămadă, pesemne era pentru hoteluri. Luam cu cîțiva bani plicul și îl turnam pe gît. Era un zahăr mai fin, nu chiar pudră, dar nici ca cel „tos” din comerț. Ne păcăleam că e zahăr vanilat.
În altă tabără, la Predeal, ne-a fost poftă de pîine și ne-am dus la magazin să cumpărăm. Vînzătoarea ne-a cerut cartela. Habar n-aveam ce vrea de la noi. Cert e că nu am putut cumpăra nimic. Așa am aflat că bucureștenii sînt privilegiați, la noi era rație numai la ulei și zahăr. Nu mi-a venit să cred că în alte orașe e rație la pîine.
Da, e adevărat, bucureștenii nu aveau pâine pe cartelă, erau însă „privilegiați” să stea la cozi cu orele, afară, pe ploaie sau ger iarna. Eu asta le-o doresc nostalgicilor. Să stea o oră-două la coadă la -5C, să aud ce mai măcăne după aia…
Cavit cu pumnu’ 🫣 , griș cu lapte și dulceață de vișine peste, șerbet, parcă așa se numea, plicuri de oranjadă…astea-mi vin în minte pe loc. Ce vremuri! 🤐
Glucoza. Aparea periodic printre copiii de la bloc, cica de la fabrica de antibiotice din oras (Iasi), cate un bolovan de glucoza, tare ca piatra de pavaj. O spargeam cu ciocanul si o imparteam intre noi, apoi rodeam la ea ca niste castori.
Apoi caramelele. Tin minte si acum, erau 2,65 lei suta de grame, mereu luam de 5 lei, daca mai tineti minte moneda aia de aluminiu de te innegreai in palma cat o tineai. Si astea erau groaznic de tari, asa ca le puneam pe o lampa de birou sa se incalzeasca, sa se mai inmoaie putin. Asta, cand le consumam in casa. Cand nu, mergeau si asa. De multe ori, nici hartia nu o puteai dezlipi de pe ele, asa ca mergeau in gura cu tot cu hartie, si o scuipai mai tarziu, cand ti se dezlipea in gura.
Lucram la o fabrica care avea ca materie prima pt procesul de fabricație glocoza de cartofi și de orez. Când am venit în prima zi de lucru, colegii știau de la maica.mea ca îmi place glucoza, asa ca mi-au pus în dulap un bolovan de glucoza, asa ca, din când în când, în timpul programului, migram spre dulap și rodeam bucata de glucoza. Exclus sa o tai, era tare ca bolovanul. Ignoram ce îmi spuneau unii, ca în depozit trec șoarecii peste calupurile de glucoza. Și azi am o slăbiciune pt glucoza.
Un alt dulce de urgenta, când prindeam zahar la mama, îl topeam/caramelizam, uneori chiar îl ardeam din greșeală, apoi îl turnam în forme de brioșe, îl lăsăm sa se răcească, apoi scoteam bucățelele de zahar caramelizat și le molfaiam cât e ziua de lunga.
Și eu am avut un clasor cu ambalaje de gumă de mestecat.
tot ce ai spus tu in afara de șodou, stiu de el dar la mine nu se facea.
la constanta avem paine la liber, mama lucra la o patiserie iar bunica-mea era bucatar. dulciurile se faceau in casa, nu tin minte sa fi fost criza de zahar sau faina, mama facea rost de oua, esente, cacao, branza dulce. la bunica-mea era un fel de patiserie, facea placinte si gogosi de cateva ori pe saptamana.
Rasfatul suprem era crema de zahar ars care mi-a ramas pana acum in cap ca simbol suprem al copilariei si a ceea ce poate fi cel mai gustos si minunat lucru care exista in materie de dulce.
s-a intamplat in iarna lui 89, la inceput de decembrie ca mama sa aduca acasa un sac de pufarine. pentru mine revolutia inseamna pufarine, generalul chitac si televizorul care a mers zile intregi.
faringoseptul era un fel de bomboana pe care o devoram si stiu sigur ca inventam dureri de gat ca sa o primesc si var-miu devora vitamina C
si mai erau tabletele de glucoza, mi le amintesc cu groaza caci nu-mi placeau si cineva imi dadea zilnic cate una ca cica facea bine la crestere :))
Tablete de glucoză, arătau că o ciocolată albă.
Eu mâncam zaharul vanilat cu tot cu plic, ca să țină mai mult gustul. Sugeam la cocoloșul ăla mai bine de o jumătate de oră.
Toate cele spuse de tine. Mama făcea ciocolată de casă dacă reușea să găsească o pungă de lapte praf. Mai erau drăciile alea mici, cip cip, când prindeam o cutie o lingeam efectiv. Mama îmi zicea ia câte puține, eu băgam limba de vreo 2-3ori și aia era cutia. In materie de gumă, Baltazar era cea mai cea pt mine. O mai procuram de pe la nașul meu, fratele lui fusese ambasador prin țările arabe. Cānd mergeam cu ai mei vara prin circuite in țară mai prindeam câte o familie de nemți, polonezi sau cehoslovaci și mai aveau gumă bile sau tot felul de dulciuri. Vara mai mergeam la gara de Vest, mai trecea câte o Mitropa, tren internațional și li se mai făcea milă la străini. mai aruncau una, alta. Turbo, tipi tip, guma cu artiști, astea le luam de pe la țigăncile din colțul străzii. Cum le prindeam că nu sunt atente, cum furam in draci de la ele.
Eu mâncam pe post de bomboane pastile de Faringosept. Erau într-o cutie transparentă, nu pe blister, ca acum. Ce făceam altfel cu sora mea? Când aveam fulgi de cocos, habar nu am de unde, dar e o amintire, frecam cacao cu apă și făceam o pastă în care amestecam fulgii. Era ceva deosebit. Și cu zahăr, am uitat.
P. S. Mie nu mi-au plăcut niciodată friganelele dulci.
Ce-am uitat de faringospet. Cred c-am mâncat kilograme.
Eu aveam 7 ani in ’89, asa ca nu am foarte multe de povestit.
Imi amintesc niste caramele foarte tari, prajitura cu crema de rahat de la magazinul de paine din complex de la Nord, parca Perla se numea.
Friganele bineinteles, clatite…Facea mamaie o crema cu cacao si umplea biscutii populari cu ea. Oranjada doar de cateva ori pe ascuns am mancat pentru ca nu aveam voie, nu stiu de ce. Cavitul era minunat :))
Si ne mai placea foarte mult fierul la fiola. Tin minte ca tropaiam pe langa tata cand taia fiolele cu lama aceea micuta. Avea gust de struguri. Si iubeam orezul cu lapte si scortisoara, eventual cu dulceata de visine.
a NU se uita…țigările de gumă aduse de la Orșova ce valorau greutatea lor în aur și care îți ofereau și oportunitatea unică de a mânca bătaie de la cunoscuți ( ce să mai vorbim de familie) că te-ai „golănit” și te-ai apucat de fumat. A da subscriu, cine regretă regimul de lagăr comunist să emigreze definitiv în Coreea de Nord unde a rămas neschimbat „regimul ăla bun cu de toate”.
Comentariu beton!14
daaa, duamneeee ce oribile erau
si tot le molfaiam pana se faceau nisip in gura
acum vreo douaj de ani, cand m-am mutat in bucuresti am gasit la un chiosc din Dristor ciocolatele scufita rosie. cred ca le-am luat pe toate si am impartit la prieteni intru vesnica amintire a copilariei. am ras, am plans dar de mancat n-am putut manca mai mult de una caci erau nasoale
@Marius, ioooooi, uitasem de guma tigaretā, ce nebunie era 😁
O sa „dau din casa”, dar va rog sa nu va radeti. Am fost un copil grasut, cu mama grijulie care imi gatea mereu de regim. Ei bine, imi era ATAT de foame ca ii ziceam: daca nu-mi dai sa mananc sa stii ca ii scriu lui Ceausescu. Se uita lung la mine (ce m-ar fi carpit, cred) si-mi dadea replica: „Trimite-i si-o poza!”
Comentariu beton!25
@Oana, ce tareeee… 🤣🤣🤣
Îmi amintesc de oranjadă, de Cavit, de caramele alea tari de mă mir că nu mi-am rupt dinții în ele, de ciocolățelele lingouri (Doamneee, se topeau în gură, nu alta), ciocolatele cu albina pe ele, bomboanele cubaneze, guma de mestecat sub formă de țigaretă, prăjiturile și fursecurile făcute de mama…
DAR cel mai mult iubeam înghețata care se vindea la tonetele albe de înghețată. Nu vorbesc de vafe, ci de înghețata baton cu vanilie (cred), dar care avea un strat de ciocolată deasupra. Cred că Polar se numea, 2,50 lei. Cred că-mi luam câte două de fiecare dată.
M-aș întoarce în timp pentru o înghețată din aia. Chiar aș sta la coadă (că nu se găseau mereu, aduceau doar sâmbăta parcă, știu că pândeam mașina când aducea marfă).
Eu am prins si vremea cealalta cand era bine si gaseai de toate poate de aceea am suferit foarte mult ca nu puteam sa le dau copiilor mei aceleasi mancaruri, dulciuri, preparate. Dar le faceam acasa zilnic ceva dulce: gris cu lapte, orez cu lapte, paine cu dulceata de cirese dulci ( cea de cirese amare era la categoria medicamente), taitei (de casa ) cu lapte sau cu branza si la sfarsit de saptamana o prajitura (cu retete adaptate adica in loc de unt -margarina, in loc de smantana – iaurt s.a.m.d…culmea ca ieseau bune). Si bineinteles dupa ce am vazut Kramer contra Kramer – friganelele erau la loc de cinste la micul dejun. Cand ma gandesc cat zahar au mancat copiii mei ma intreb daca le_am facut un bine, acum cand am renuntat la tot ce inseamna dulce, patiserie, panificatie. Cert este ca prin sistemul de relatii, toata lumea se descurca si avea de toate dar umilinta era foarte mare. Si fiindca ai spus de Kandia, preferata mea cand eram copil era ciocolata Ambasador cu alune. Era o ciocolata cu lapte atat de fina cum numai in amintirile din copilarie gasesti dar nu am mai regasit acel gust si aceeasi finete atunci cand a reaparut.
În „vremurile bune”, la magazin:
– Aveți pâine?
– Aici e n-avem carne. N-avem pâine e lângă.
Comentariu beton!12
Am avut ca desert destul de regulat felie de paine inmuiata cu apa si o lingura de zahar pe deasupra. Si cel mai pe saracie desert ar fi mamaliga cu zahar pe la sfarsitul anilor ’80 pe undeva prin Olt!
Eu nu sunt chiar din vremea cealalta, anul de fabricatie fiind 86, dar friganele, lapte cu fidea, lapte cu gris si cand nu era nimic panine cu zahar. Ca aparent exista zahar….
Da, pâine udă cu zahar…. Așa făceam noi. Sau uneori, când aveam untură, mâncăm mâine unsa cu untură și cu dulceață de prune peste….
Dulcele meu preferat din copilarie (am 53 ani) era iaurtul acela in borcanas de sticla, amestecat cu zahar si cacao. Tata ni-l facea . Eram moarta dupa el 🙂
La mine în casă rezistă și acum friganelele. Fără zahăr. I,am povestit băiatului meu ce mâncam în copilărie, a fost curios, i-am făcut. Ii plac și, din când în când, ii fac. Șodou am băut aseară. E chiar eficient când ai probleme cu gâtul… despre celelalte, well, le-am bifat pe toate. Ai uitat să zici de lipici :))) Că și ăla era dulce și bun. Și uneori mâncam pastă de dinți Cristal cu aromă de banane :))))
Eu, dacă aș face azi friganele, le-aș face pe sărat, nu pe dulce. În primul rând că aș unge pâinea cu usturoi, după care, peste stratul ăla de ou, aș băga niște bacon crocant și cașcaval topit. Mă duc să plâng. 🙁
@Mihai, ești proaspăt venit de la sala, este? 😁
Tot ce,ai zis mai sus plus jeleurile chinezesti pt, tuse in cutia rotunda verde,,,cutii goale mai am si acum. Si bombonele Cip, era omor pt.ele daca termina unul cutia inaintea ta si mai voia.
N-am prins acele vremuri, dar am gustat vremurile grele, amintirile mele dăinuind de undeva din anii 2000. Pe atunci, dulcele erau turtele fie cu zahăr, fie cu dulceață. Uneori mai erau și cu brânză.
Friganele. Din celelalte am încercat dar nu mi plăceau în „stare cruda” :)).
Oranjada beam.
Eu locuiesc în București și lângă noi se afla o cofetărie imensa cu o terasa imensa.
Țin minte ca exista o parte cu prăjituri, o parte cu fursecuri și o parte cu placinte/pateuri.
Ma rog, trebuia sa urmărești când băgau produse la raft ca dispăreau automat. Cea mai bună: placinta dobrogeana cu branza.
Mai aveau și o porcarie de apa ciclam cu zahar , era bătaie pe ea si inghetata de la aparat.
Mama facea des chec cu cacao, placinta cu mere, gogosi sau clatite.
Aveam oua de la bunici de la tara.
O data la ceva timp făcea mama comanda la casa de comenzi de unde primeam dulce: o cutie de un fel de Nutella, susan chinezesc și ciocolata d aia de care ziceai tu cu fagure și albinuțe.
Si, da, am mâncat și eu ceva asemănător, ciocolata 2 straturi cacao și mijlocul era cioco alba, fără alune, ceva italienesc era.
Cel mai mare festin anii ’85/’86 când vecinul de palier plecase în SUA și pana a plecat și restul trimitea pachete regulat cu mâncare și dulciuri de toate felurile. Țin minte ca ne am strâns 4 la el acasă în lipsa maica sii care uitase sa doseasca dulciurile: prăpăd a fost, ciocolate imense de 900 gr, pachete de Wrigley de n feluri, bomboane cu alune, jeleuri. Când a venit ma sa a facut ditamai scandalul…apoi în 86 a plecat și copilul cu ma sa definitiv în SUA și au trimis pachete cu dulciuri pana în ’90 pentru toti copiii de pe scara.
Nu am dus lipsa de dulce ….dar tot de rahat era pe vremea aia.
Ma bucur din suflet ca în dec 89 aveam doar 13 1/2.
În toată țara pâinea era pe cartelă, numai în București era la liber. Am terminat liceul în 89, vara și toată copilăria am prins-o inainte de revoluție. Am mâncat toate dulciurile care se pot face în casă : ciocolata de casă, crema de zahar ars, prăjituri de casă, pâinea cu ou se făcea cu sare în zona mea (Mureș). Era tare greu cu cartele, că se termina pâinea la prânz și după amiaza când veneam de la școală nu mai găseam. Mâncam seara mămăligă. Nici în ziua de azi, la peste 50 ani, nu mă satur de pâine caldă, pt că în copilărie foarte rar am mâncat așa ceva.
Fructe, miere, halva, budinca de clatite, cozonac, chec. Nu am fost niciodata addict la zahar, asa ca fructele mi-au ajuns.
Gris cu lapte. Ani și ani de zile. Gris cu lapte făcut acasă, că noi stăteam la țară, nu aveam nici așa acces la orgii din oraș, noi aveam doar o băcănie amărâtă in sat, gestionata de un tip , Halmagean, care uneori aducea compot de piersici, care era totuși, destul de bun. Gris cu lapte presărat cu cacao pudra amestecată cu zahăr. Făcea mama o forma de soare cu raze pe farfuria cu gris cu lapte. Și azi când mănânc, tot așa fac. Chiar aseară i-am făcut lui fiu-meu, tot așa, cu soare din cacao cu zahar. A mâncat tot, și -a lins mustățile 🤣
Pâine unsă cu puțin ulei și presărată cu zahăr, zahăr ars ,foi de napolitana unse cu margarină 🤭
Pufarine, bombonele Cip, mentosane, pâine prajita fără ou si cu putin zahăr, si fructe cand erau. Legendar in iunie cand venea un pachet cu cirese de la bunica de langa Dunare pana in Ardeal.
Nici acum nu sunt mare fan dulciuri, dar cartofii prăjiți sunt slăbiciunea mea, era mâncarea de baza in familie, deși cred ca mai mult cu untura de la bunici, ca ulei canci.
Prima data când am mâncat ciocolata chinezeasca aveam 8 ani, in 1988 si statusem ore intregi la coada. Nu mai mâncasem ceva atât de perfect înainte. Îngeri cu harpe, știu exact la ce te referi.
Le tot doresc multe chestii nostalgicilor, ca eu știu cum stateam de la 5 ani la coada la pâine cu cartela sa n-o pierd, sau mergeam cu unul dintre parinti sa luam lapte inainte de programul de gradinita, in toiul nopții. Copiii din ziua de azi nu au problema asta din fericire.
Ciocolata scufita rosie, iar din eticheta ne faceam ceas.
Cipiripi se numea acea ciocolata în 2 culori. Și acum mai este de cumpărat îs Serbia, dar acum cu atâtea variante nu mai e atât de bună 😔.
Favorit orez cu lapte. Glucoza. Bomboane din alea tari de iti spargeau dintii. Imi amintesc si de cofetarii – savarine, Boema – dar la un moment dat au ramas goale si alea. Cafea instant frecata cu zahar si mincata cu lingurita. Friganelele mie personal nu mi-au placut. Bunica facea si taitei de casa (tocmagi) cu lapte, o bunatate, decit ca gustul laptelui acolo la tara era altul, ce ciudat. Mamei nu i-ar fi iesit la fel. Compot, dulceata (trudea biata mama la conserve). Gumela. Da. Uite de la Gumela mie nu imi place sa mestec guma. Erau si copii cu tatii plecati in strainatate la munca, atunci cind veneau oamenii inapoi era sarbatoare, ieseau afara cu guma topitoare (asa i se spunea). Cacao frecata cu miere de albine, mmm. Nutella?? Nutella inainte de ‘89?? Nu cred ca era inventata inca 🤪
Praf de cacao amestecat cu zahar 🙂 și faringosept
Mihai…ai reusit din nou sa ma impresionezi cu tema de azi.Este adevarat,gusturile si mirosurile din copilarie raman imprimate ,ascunse undeva ,ca intr-un teanc de discuri cu muzica veche.Si nu mai vorbesti,nu te mai gandesti vreo 30 de ani…si bam! Apare titlul asta…si cei care isi aduc aminte . Si asa ma copleseste un val de amintiri. Nu regret timpurile alea-ca doar stiu cum a fost cu cartela, fara curent si invatat la lampa cu petrol, cu „mers la cumparaturi” care insemna niste kilometri de mars, nu trei pasi pana la supermarket…
Cum fusese ordinea?
Cavit,Lecitina,glucoza (tableta cu si fara aroma),glucoza chinezeasca la cutie albastra,ciocolata chinezeasca,praf de oranjadaaaaa,lapte praf frecat crema,caramele,inghetata… Aveam colectie de hartiute de guma de mestecat…
Friganelele le facea bunica mea-master chef ar fi fost acum. Le facea doar cu lapte si omleta, asa puteam sa le mancam fie cu branza sarata rasa ,cu mancare de mazare sau cu magiun de prune . Daca a reusit sa gateasca in halul ala de bine cu ingredientele alea pe atunci -oare ce ar fi putut face acum?!
Pe principiul ” sa faci bici din rahat si sa si pocneasca”, asa se descurcau bunicile si mamicile pe vremea aceeea de neuitat .
Sa nu uit: pentru prajituri si alte chestii dulci folosea buni coaja de portocala si lamaie rasa si pusa cu zahar in frigider,in borcanele. Si stiu ca aveam batoane de vanilie ,ca pluteau bucatele in laptele de pasare. Am avut tort la fiecare aniversare.
Da.Regret timpurile alea doar din perspectiva faptului ca eram copil, iar buni ne facea tot ce putea sa ne fie bine. Mi-e dor de ea. Pe ea nu o mai pot avea. Asta nu pot cumpara .
Si citeam ceva de Ionel Teodoreanu, Ulita copilariei, piate, nu mai stiu, in care se descria ritualul pragatirii cozonacilor, cu şocolată ascunsa de bunica-n şifonier, cu parfumuri, cu belsug..
Mult timp am citit povestirea asta intr-o carte fara coperti, am gasit-o apoi, am cumparat-o, si ma face cumva sa inteleg ca mi s-a imprimat in subconstient faptul ca belsugul nu e pentru mine, ca viata nu poate fi decat rece si gri…
Spunea Radu Paraschivescu, referitor la ce se intampla in Coreea de Nord, ca doar o mutatie profunda in ADN mai poate reda acei oameni inapoi demnitatii fiintei umane!
Sigur suntem si noi tarati, e imposibil alfel…
Eu nu am primit Cavit cand eram copil, mai toti mancau in jurul meu, cred ca maica-mea nu m-a iubit cu-adevarat sau ceva de genu…
Ciocolatelele alea mici, ca lingourile – daaaaaaaaa, le iubeam, in plus, in Bucuresti (oras de bastani) se mai gasea un tip de ciocolata chinezeasca, tablete cam de 50g, nu mai stiu exact cum era ambalajul, da’…tare bune. La ingramadeala sau bataie de-a dreptu’ se mai cumpara cateodata cate o cutie cu compot de ananas sau chiar banane care se puneau la copt, pe sifonier, pe ziar. Dulciuri…se mai faceau in casa, se mai facea rost de cate niste zahar sau oua sau faina, ai mei dadeau benzina (si da, noi mergeam pe tampoanele de la tramvaie) si primeau zahar, oua, faina, carne… si facea bunica’mea niste baclavale (nu am mai mancat nicaieri, nici la turci, libanezi sau greci baclavale la fel de bune) plus inghetate cu ce fructe avea prin gradina (asta pana i-au demolat casa si gradina si i-au dat un apartament de 2 camere la bloc), caise, visine, piersici, te lingeai pe degete, sau spuma de caise, mmmmmm, imi lasa gura apa numai cand ma gandesc. De ziua maica-mii se trantea cate un tort betiv (din ala cu piscoturi, crema de cacao si coniac Dunarea parca). Plus halva – la greu. Am fost mare fana de halva. Ce sa mai, zic ca totusi nu-mi pare asa de rau ca nu mi-a dat Cavit, s-a salvat cu dulciurile facute in casa. Mancam si friganele, da, le iubeam. Precum si clatite cu diverse dulceturi facute in casa sau gris cu lapte si cu dulceata. Singurul dulce care nu mi-a placut niciodata a fost orezul cu lapte. Aia de regreta timpurile alea – sper sa existe reincarnare si sa nimereasca un timp paralel identic sau sa se nasca in Coreea de Nord. Atat.
Îmi punea mama la școală un fel de gustare făcută din 2 biscuiți din aia simpli (de care nu m-aș fi atins nicicum) între care punea ceva gem. Ținea și de foame, și de dulce.
La majorat, în vara lui ’89, mi-am servit invitații cu creveți vietnamezi în loc de cartofi prăjiți, chiftele din legume și tort de biscuiți. A, și sirop de coajă de portocale (ținuse mama cojile în borcane, puse nu știu cum la macerat).
Până în ’85, se mai găseau la magazinele de pâine niște batoane cu cacao și chifle „japoneze”. Uneori mă întreba mama dacă aș vrea să mănânc ceva bun, iar eu răspundeam că vreau o bucată de pâine Turist.
Inainte de ’89 mai erau niste prajituri la cofetarie care semanau cu Amandinele, doar ca unele aveau glazura roz si celelalte verde. Blatul si crema erau aceleasi la ambele prajituri. Erau absolut oribile! Crema era gretoasa, plina de margarina, iar glazura era doar dulce fara vreo aroma anume. Torturile de ciocolata sau Diplomatul se gaseau doar la casa de comenzi, care la mine in oras (Brasov), era la Hotel Aro. Daca mamele nu se pricepeau la prajituri sau nu aveau cu ce sa ne faca prajituri, mancam friganele cu zahar, orez cu lapte, gris cu lapte, Cavit, pufarine, eugeniile in care iti rupeai dintii de tari ce erau. Si nu stiu daca cineva isi mai aduce aminte de „Cocosei” pe bat😆😆😆, acel zahar caramelizat in forma de cocos pe care il vindeau tigancile prin cartier cu 2 lei. 😜😜😜
Guma se numea “Balonka” și avea gust de portocale 😁. Pe lângă cele scrise de tine, mai aveam mentosanele și tabletele de glucoza
Da, frate, Balonka se numea. 😁
Am prins doar cativa ani de comunism dar am apucat sa mananc din toate enumerate de Mihai, plus glucoza, bucata aia alba sau roz de rigips, cum spunea cineva mai sus. Legat de frigănele (la noi acasa erau cu „ă”), am aflat de cativa ani ca sunt echivalentul „french toast-ului”, doar ca acesta din urma are ca ingrediente si smantana/iaurt si eventual arome de vanilie/scortisoara, ii gatesc friganele si fetei mele cel putin odata pe saptamana 🤭
Bună seara, cândva, în secolul trecut, a adus tata un săculeț cu bolovani de zahar de cartofi, avea aproximativ 13-14 kg. Era pregătit pentru productia de pălincă. Împreună cu fratele meu mai mare cu 2 ani și cu copiii din colonia Gazului Metan, municipiul Mediaș, sacul a avut viață scurtă, iar apoi, eu și cu fratele mai mare am dormit pe burtă, cam 2-3 zile. Dar a meritat. Cu stimă, Ioan
Comentariu beton!11
Exact la fel mincam si eu…la Constanta, piinea nu era cu cartela, ci doar uleiul. Se gasea „Eugenia”, batoane de 1 leu, fantezii…prajituri – nu multe si nu intotdeauna – uneori gaseam micuta ciocolata Carnaval sau cele rotunde cu scene din Scufita Rosie…aveau un strat de fondant sub pojghita de ciocolata, erau foarte bune. Merele le tavaleam prin zahar de fiecare data cind muscam si, uneori, mincam piine udata cu apa si tavalita prin zahar.
Mi-a facut placere sa citesc tot ce s-a scris mai sus, multumesc!
Am mâncat odată, la cineva la țară, șerbet, servit cu tot dichisul, în pahar cu apă rece, brumat paharul, să ne-nțelegem! Dragoste la prima degustare, cred că a fost prima dată când mi-am uitat toți cei 7 ani de acasă (că atât aveam vârsta) și am mai cerut o porție. Șoc, uimire, consternare. Mi s-au făcut observații de față cu gazda, care mi-ar fi dat dar s-a opus mama…
Tot la țară, pe unde am copilărit o vreme, unchiul meu avea zahăr candel, nu erau bobițe mici pe băț cum se găsește acum ci bulgări mari pe care îi spargea cu ciocanul. Era deliciu, vânam toate așchiile sărite pe masă.
Pe lângă tot ce s-a mai enumerat aici, mi-amintesc de bombonelele alea minuscule, colorate curcubeu, Cip. Am auzit că se mai găsesc și acum dar nu la plic mititel ci la ditamai borcanul.
Pufarine, mentosan, bomboanele chinezești pentru tuse, în cutie metalică verde, fosfarin, budincă din zeamil.
Aveam mulți vecini navigatori așa că o gumă de mestecat se mai găsea și bineînțeles că am avut clasor cu ambalajele lor.
Pe la 12 ani am primit tot felul de dulciuri, gumă de mestecat, caramele, ciocolățele, toffees din RFG, de la niște rude „fugite” acolo. Mi-au ajuns luni bune, câte una pe zi. Nu știu unde s-a dus copilul ăla, femeia care sunt acum rade tot din prima ca și cum ziua de mâine n-ar mai exista…
Totuși singurele mele sechele din vremea aceea, în privința halelii cel puțin, sunt reprezentate de Pepsi și de salamul de Sibiu, fiindcă prindeam rar, doar la aniversările copiilor ai căror părinți aveau pcr.
Bomboanele chinezești verzi, gumate si îmbrăcate in zahăr. Vânam cutia ai verde metalica prin toate sertarele bunicii.
Bunica imi punea in pachețel la grădinița, la interval de câteva zile, biscuiți cu gem, tip sandwich. Intre doi biscuiți ungea puțin gem. Mie imi plăceau 🙂 era un pachețel surpriza pentru mine si ma bucuram mereu când il desfacem.
Tot bunica mai făcea melcisori (paste) fierte cu zahăr si putina nuca măcinată deasupra.
De multe ori, cel mai popular desert era un măr. Am urat merele o perioada.
0
Da, fix din cauza asta le urăsc și acum.
Si guma de mestecat in forma de Țigara. Era oribila la gust, nu imi plăcea. Doar ne prosteam cu ele in joaca.
Am trăit la țara. 21 de ani. Revoluția m-a prind când aveam 11 ani. Tata era fotograf, și gurul pe Zona si se “descurca” cum se mai descurcau unii. Fratele lui lucra la brutărie, deci pita aveam. Oricum, la noi nu era pe cartela. Eu nu am văzut la nimeni așa ceva. Zaharul, uleiul da. Dar dracu știe ca cumva tot mai aveam. Ii auzeam mereu pe ai mei ca luau pe sub mâna. Odată i-am întrebat cum e aia? Unul tine mâna si altul ia pe sub ea? 😂😂😂eram copil. Cofetăria din comuna avea prăjiturile vremii la discreție. De alea nu duceam lipsa. Dar vorba ta, ne mai plăcea pofta de dulce. Mergeam la cooperativa fin sat și luam de 1 leu bomboane. Erau destule. Din alea, dropsuri umplute. Sau io îmi cumpăram compoturi. Cavit-ul era lux. Rar ne dădea mama. Pita cu ou nu ne-a făcut niciodată ca nu știu dacă știa. In schimb cu ulei in tigaie și data cu zahar. Era grețoasă ca dracu. Mai mâncam pura cu margarina și zahar deasupra. Sau eu mămăliga cu povilă, aka magiun de prune. Mai făcea chec câteodată sau cornulete, dar faina era atât de proasta ca nu prea ieșeau. De prăjituri.. canci. Maxim ceva cu mere. Bine, nici nu avea vreme, avea 2 copii, un soț curvar, alcoolic și violent, plus deal și grădina. Plus rufe cu mâna. Ca mașina de spălat era o epava, spală doar lenjeriile de pat, odată pe luna.
Mai am de adaugat spiralele, niste foi de napolitana in valuri, umplute cu o crema gretoasa, roz.
Ciocolată, mai aveam una „banana”, o semipotcoava, cu crema galbuie invelita in ciocolata.
Inghetata mancam prima data de Paste, cand, Ghiță Inghețătarul facea rost de calupuri de gheata si facea inghetata de casa, in sat. Se vindea pe oua!🙄
Cand primeam guma, tigarete sau lame, le inmuiam de multe ori iarasi in zahar, dupa ce nu mai aveau gust.
Bomboanele cu lapte, cele maro, imi placeau foarte mult, se vindeau la kg.
Mai faceam zahar ars si il puneam la intarit pe o hartie de ziar, care, odata dezlipit, ramanea cu literele imprimate pe el.
Pana în ’88 am fost crescuta la tara de bunici (Oltenia). În fiecare zi, bunica ne făcea ceva dulce de casa: cozonac, gogoși, friganele, plăcinta cu dovleac, întrucât avea toate cele (oua, lapte, brânză etc.) direct de la sursa, zic (aveau bunicii și găini și o vacuta și plăcintari și pepeni puși printre porumb). Ca o specificație, mâncam doar miezul de la pepene, restul mâncau porcii 🤣😂. Așadar, in ’88 ajung în București si de unde eram obișnuită sa am acces la lapte și la ceva dulce zilnic, ma trezesc ca, singurul „dulce” pe care-l avea mama era cavitul. Cred ca am mâncat prima mea ciocolata după’ 90, sigur. Ne făcea mama ceva dulce doar o data pe luna când veneam de la bunici aprovizionati cu de toate. Sa avem si-n București câte puțin din fiecare, măcar pentru o perioada. Asa ca, cine n-a trăit în perioada aia, nu știe despre ce este vorba.
0
În comunism vacantele de vara erau toate la bunici,dulcele din acele vremuri era compotul de corcodușe (parca ii spunea chisăliță sau chiselița),iar doar o data în cele trei luni de vacanta ne făcea mamaia „susane”,semințe de in în zahar ars.doar o data pentru ca pe șușanele astea consuma rația de zahar pe o luna.
La fel mai îmi aduc aminte de o vecina de la bloc mai mare cu câțiva ani ,avea tot felul de ambalaje de la gume de mestecat ,diverse tipuri de ciocolata,mergeam la ea și miroseam ambalajele.
La noi la țara (Neamț) se zicea chisăliță la un compot din cireșe și vișine îngroșat cu făină de grâu și porumb
Cam astea erau pe „vremea aia”, tot ce s-a scris pe aici. De cele de cumparat zic. La acea monstruozitate numita sodou nu ma pot gandi ca la un dulce, nu am suportat niciodata chestia aia. Insa, in afara de prajiturile de cofetarie mentionate de voi mai erau amandinele, insa si alea depinde de unde le luai, pentru ca puteau fi fie foarte bune, fie dezastru. Maica-mea lucra la fosta Intreprindere de Mase Plastice si pe langa aia era o cofetarie care ocazional facea si pizza. Nu aveti idee cum era pizza aia. Faza era ca nu se facea mare, era din aia mica, insa pentru noi, care veneam in Bucuresti, practic „acasa”, doar in concediul alor mei, pentru ca pana sa intram la scoala am stat la tara, era ceva unic! Unde recuperam, la dulciuri zic, era clar la tara. Pentru ca….existau bunicile si strabunica. Iar strabunica era cel mai mare cofetar in viata….la vremea aia! Facea „ceva bun” din orice. Foi de napolitana? Ok, cu nuci, zahar caramel sau gem de caise, ca era acrisor, se rezolva! Nu era zahar, era gem, ca ala il faceau si fara zahar, si nu stiu cum dar tot dulce iesea. Am prins si prajitura cu foi cu bulion si umplutura de gem si gris. Da, stiu, suna bleah, dar era…o bunatate! Plus bomboanele cu cacao pe deasupra si umplute cu ceva cu urme de gust de rom. Era dementa. Ciocolata „Excelent” care era de fapt o mizerie, insa, cand facea mama rost de lapte praf si se facea ciocolata de casa….era poveste! Plus cozonaci, clatite, alba ca zapada. Nu ne gandeam la lamaita, ca de unde aroma de lamaie? In afara de Cip mai erau niste bombonele din cacao, tot micute. Alea erau bune rau, si ne cam bateam cu bunica mea, ca le punea pe coliva….daca ajungeau si nu le gaseam noi mai intai! Plus fructe….fructe cat cuprinde. Nu stiam noi de mango sau portocale, dar pere, mere, pepeni, visine, cirese, astea erau la greu. Iar gustul, atat la ele cat si la legume…nu il vor egala in veci astea de acum. Ma apuca nostalgia…Si nu, nu aveam acces la delicatese „de afara”. Dar oare conta?
Ciocolata aia din Iugoslavia se numea Eurocrem sau Țipiripi. Se găseau și cutiuțe micute cu cremă Eurocrem, gen Nutella, cred că aveau vreo 40 de grame. Mi se păreau divine. Eu crescând în Timișoara, m-am putut bucura de aceste minunății, sârbi făceau „bișniță” cu așa ceva, cu ness Amigo, cu blugi, Vegeta etc. Erau scumpe in draci dar mai primeam de la mama. Nu de mult am văzut acea ciocolată Eurocrem într-un mic magazin sătesc. Mi-au ieșit ochii din cap ca la melc. Am cumpărat vreo zece bucăți, dar am fost dezamăgită maxim. Îmi venea să plâng, ciocolata era o mizerie grețoasă,pe bază de margarină cred. Nu știu dacă așa era și în copilăria mea, pentru că nu prea aveam termen de comparație pe atunci, dar acum am fost dezamăgită maxim ..
Pe lângă tot ce s-a menționat mai sus, îmi aduc aminte că o prietenă a mamei ne făcea o așa zisă „budincă” din lapte și un praf căruia îi zicea fosfarin. Nu știu la ce se folosea praful respectiv dar budinca avea gust bun ca de ciocolată. Și mai era câteodata la cofetărie alvița aia tare ca betonul, albă și bună. Pe atunci aveam dinți…
de FARINGOSEPT imi amintesc, ca era cu cacao ,Mentosan se mai gasea , mini bombonele CIP , sau lingeam pasta de dinti,ciocolata in 2 culori de la sarbi EUROCREM
lipici ati gustat? gemuri din comert doar COFRUCT un amestec de fructe fermentate …
ciocolata in 2 culori de la sarbi CIPIRIPI ,cand veneau atocarele din Serbia,
rafturile erau pline de multe feluri de lichioruri, pt copii nu era zahar , dar pt bautura era. in copilarie era ciocolata PITIC de 2 cm eram f mica gustul nu mi l amintesc doar ambalajul. la petreceri in adolescenta ne tratam cu lichior , mama ce bun era si dulce, lichior de ciocolata cu visine, lichior de nuca,lichior de portocale, etc.etc.bomboane mentolate chinezesti cu zahar f bune, nu am fost racita toata iarna
Știu că m-am trezit cam târzior, dar, hai să vă zică tetea ceva. Cavitu’ ierea doar o amărâtă de ciocolată albă cu miros dubios (de la vitaninele B) și vag acrișoară de la vitamina C. Se mai găsește pe la farmacii, dar destul de greu varianta originală, acum ciocolata respectivă e cu cacao. Dar dacă vă e dor, nu găsiți cavit original la farmacie și vreți să mâncați ceva cu gust destul de asemănător, au la lidl un soi de minibatoane (stil kinder) de ciocolată albă cu bucățele de căpșune liofilizate (uscate adică) în ele. Merg pentru scularea melancoliei.
Da, dar, nu exista lume bolnavă și obeza că acum. La mine in familie din 4 copii ,3 suntem cu diabet..eu la tara nu am simțit foamea..și pâinea nu era pe cartela, doar zahărul și uleiul…aveam untura pt prăjit și era foarte bună și sănătoasă. Mâncare eco. Nepoții mei poarta ochelari, sunt obezi și nu diferă anumite alimente. Care-i diferența între placerea gustului și sănătatea?
Aveti dreptate intr-un fel, este clar ca abundenta alimentara, deschide usa catre obezitate, dar aici intervine puterea de a alege a fiecaruia, sincer nu cred ca va opreste nimic astazi, sa mancati cam la fel ca si atunci, daca asta va doriti, este doar o problema de vointa. In mod sigur, nu la binele nostru se gandeau comunistii cand tineau magazinele goale, ci la cum sa plateasca pe spinarea noastra, datoriile pe care tot ei le facusera. Problema cea mai mare, nu cred ca era neaparat faptul ca mancam putin, desigur, ci mai degraba timpul pierdut din viata adultilor, ca sa procure acele alimente cat sa supravietuim: stat la cozi si alte aranjamente de care noi ca si copii nici nu prea stim cu cat efort si timp se faceau (luatul pe sub mana, cum povestea cineva). Painea nu era peste tot cu cartela, la Bucuresti de exemplu, nu era, la Galati, unde aveam bunicii, era pe cartela si cum stateam si eu pe la ei, cel mai des, nu eram inclusa in portie, norocul lor ca nu prea mancam paine 🙂