Săptămâna trecută am rămas cu gura căscată când am văzut un reportaj pe tema „români cu care ne mândrim”, reportaj care prezenta și un top în care Nicolae Ceaușescu ocupa un stupefiant loc trei. Parcă. Oricum, era sus de tot în top.

Și mi-am zis că poate n-ar fi rău să las aici un scurt rezumat al perioadei cunoscută și sub numele de „Epoca de Aur”. Eu înțeleg că trecerea timpului mai estompează părțile negative și ți le aduci aminte doar pe cele pozitive, dar chiar să uiți cu desăvârșire că anii ’80 au fost doar un geamăt de durere nesfârșit?

Bun, să începem. La noi în casă intrau lunar undeva între 8000 și 10.000 de lei. Salariile alor mei plus ce mai scotea mama din meditații. Deci bani ar fi fost, problema era că nu aveai ce să faci cu ei.

A, da, puteai să-ți iei mașină. Dacă erai dispus să aștepți minim doi ani pentru o Dacia 1300. Mașină pe care, după ce-o cumpărai, o țineai frumușel în parcare două weekend-uri din patru. Da, da, poate nu știați că într-o duminică aveau voie să circule mașinile cu numere pare și în următoarea cele cu numere impare. Funny, nu?

Și nici măcar asta n-ar fi fost cea mai mare problemă, ci că nu prea aveai ce să-i bagi în rezervor. Pentru că benzina era raționalizată, aveai cotă lunară, nu te duceai tu așa de capul tău la pompă și-i cereai băiatului să facă plinul. Iar când se mai întâmpla câte un miracol de genul „se dă benzină la liber”, în secunda doi se formau cozi care se întindeau pe kilometri întregi. No joke. Blocul alor mei, din Vâlcea, era chiar lângă unul dintre peco-urile din oraș. Știu exact ce zic.

Mai puteai să-ți cumperi și tv color. Tot dacă aveai răbdare să aștepți cu anii după el. Chestia e că după ce-l luai, dacă n-aveai video sau parabolică, puteai să-l folosești cu un singur scop: să pui pe el un mileu și vestitul pește de sticlă. Sau pescarul chinez. Fiecare după posibilități.

De ce? Păi pentru că de luni până vineri erau doar două ore de emisie tv. În general reportaje despre mărețele realizări ale partidului și câte un telejurnal cu subiecte pe aceleași teme. Doar duminica mai puteai vedea câte ceva în plus, desene animate, steaua fără nume și câte un film, în general foarte prost. Dacă nu mă credeți, aveți aici și aici două pagini ale programului tv de atunci.

A propos, poate nu stiați că sâmbăta era zi lucrătoare. Se mergea la școală și se mergea la muncă. Fac precizarea asta pentru cetățenii care în zilele noaste își încep weekend-urile de vineri seară.

Atunci de ce nu vă cumpărați videouri sau antene parabolice? Ar fi o întrebare plină de logică și bunsimț, nu? Din două motive foarte simple. Un video costa cât o mașină. Yup. Un player era în jur de 30.000 de lei și un recorder în jur de 70.000 de lei. Dar chiar dacă aveai banii, nu prea găseai de unde sa le cumperi. Se aduceau numai de afară, se vindeau numai pe sub mână, iar cetățenii care făceau asta suflau și-n iaurt de frica miliției. Deci nu era ca și cum dădeai o fugă la Altexul din mall. În plus, chiar dacă reușeai să-ți iei unul, îți mai trebuiau și casete. Că nici p-astea nu le găseai la librărie.

Cu parabolicele era și mai și. Tovarășu’ Ceaușescu nu prea le agrea. Deloc. Prin urmare, îți trebuiau cojones și „spate” ca să-ți pui o drăcovenie din aia în balcon.

A propos, știți povestea cu oficialii care însoțeau naționala de fotbal într-un turneu nu știu pe unde și-au băgat atâtea videouri și perechi de blugi în avionul cu care trebuiau să vină acasă, că li s-a cerut să mai scoată din ele ca să se poată decola?

Gata, am terminat cu “produsele de lux”. Acum trecem la ce-l doare mai tare pe român: mâncarea.

Well, cu mâncarea era extrem de simplu. Nu se găsea. Gen, deloc. Cel puțin în Vâlcea, absolut tot era raționalizat, pe cartelă.

Pâinea? Jumătate de pâine de om, pe zi. Da, da, ți-o tăia cu cuțitul și-ți dădea jumătate. Știu asta prea bine pentru că eu mergeam în fiecare zi. Îmi dădea tanti vânzătoarea o pâine si jumătate, după care scotea un pix de după ureche și bifa ziua respectivă pe cartelă. Ce se întâmpla dacă pierdeai cartela? Nimic. Doar că luna aia nu mâncai pâine.

Uleiul, zahărul, carnea, ouăle, făina, laptele? Toate pe cartelă. În București am înțeles că se dădeau și 300 de grame de salam pe lună, tot pe cartelă. Feliat, ca să nu cumva să faci stocuri. La noi nu exista așa ceva.

Desigur, se mai băgau chestii și „la liber”. Apărea câte un vecin și dădea vestea: „au băgat ouă/carne/unt/brânză la Alimentara din nord”. Nu vreți să știți ce urma. Jihadul era mic copil. Cozi din alea cu urlete, nervi și bătăi. O singură dată am stat la așa ceva (cred că pentru niște carne de pui) și n-am crezut că mai ajung întreg acasă. Carne n-am prins.

Bine, bine, o să ziceți, dar existau totuși magazinele alimentare, ce puteai să cumeri din ele? Păi, e simplu, tot felul de produse în componența cărora nu intrau zahărul, uleiul, carnea, brânza sau ouăle. Găseai oțet din belșug, gemuri și dulcețuri care n-aveau în ele nici macar un gram de zahăr, apă minerală, vinuri și kilometri întregi de rafturi cu vestiții creveți vietnamezi care conțineau orice, mai puțin creveți. Cam astea.

Țin minte că într-o iarnă au făcut rost ai mei de un porc întreg. Mort, nu viu. L-au adus acasă noaptea, pe furiș, să nu cumva să-i vadă cineva din bloc și, de ciudă, să le facă vreo reclamație la miliție. Nu, mint, l-au adus în timpul zilei, dar l-a ținut taică-meu în portbagaj până s-a făcut întuneric. No fucking joke! Poate credeți că exagerez, dar nu. Reclamațiile la miliție și securitate erau sport național.

Hai c-am terminat și cu mâncarea. Trecem la chestii necomestibile, dar necesare traiului.

Curentul electric. Se întrerupea zilnic câteva ore. Era foarte mișto si romantic să citești la lumina lumânarii sau la lampă cu gaz. Sau, dacă erai inginer, ca tata, aduceai bateria de la mașină în casă și un bec de far. Ce să mai, te simțeai ca și cum ai fi păcălit sistemul.

Gazele. Aveau iarna o presiune atât de scăzută că flacăra aragazului abia pâlpâia. Practic, găteai mai usor la lumânare. Dar asta se întâmpla doar dacă aveai norocul să trăiești într-o localitate racordată la rețeaua de gaz, pentru că în cele neracordate se foloseau butelii. Nu vreți să știți ce înseamna asta, ce cozi, ce bătăi, ce nervi, ce povești s-au trăit la cozile alea de la butelii.

Căldura. Una dintre glumele vremii era „moartea vine prin țeava de la calorifer”. Mai e ceva de explicat? Iarna puneam pe mine, în casă, minim un pulover, o vestă și o bluză de trening.

Apa caldă. O dată pe săptămână, în cel mai bun caz. Și nu la discreție, două ore duminică seara. Dacă nu se mișcau repede toți membrii familiei, macar unul rămânea neîmbăiat. Iar la Vâlcea stăteau binisor lucrurile. Vară-mea, la Bârlad, nu mai știa ce e aia apă caldă. Încălzeau pe aragaz și se spălau la lighean. Da, da, în secolul 20.

Haine. Eeei, cu hainele era mișto de tot, în sensul că toate magazinele care vindeau așa ceva erau de stat. Vă imaginati cam ce nenorociri puteai să găsești? Dacă nu, căutați un video cu imagini din timpul mișcărilor din decembrie ’89 și uitați-vă cam cum erau îmbrăcați oamenii de pe stradă. Cred că eram cel mai prost îmbrăcat popor din Europa. Desigur, se mai găseau pe piața neagră blugi sau adidași. Era minim 2000 de lei perechea. Adică un salariu.

Gata, că m-am lungit și tot aș mai avea de scris pentru măcar două zile. Dar simțiți-vă liberi să completați cu ce vă mai aduceți aminte.

Ei, cum e? Nu-i așa că înainte era mai bine și tovarășul Nicolae Ceaușescu își merită din plin locul între românii cu care ne mândrim?