M-am gândit de multe ori (și încă mă mai gândesc) cum ar fi să plec din țară, dar, sincer vorbind, n-am avut niciodată vreo oportunitate reală de a emigra. Când zic „oportunitate” mă refer la toate lucrurile care îi ajută pe oameni, de obicei, să ia mai ușor această decizie.
Ori că primești vreo ofertă de muncă, ori că ai rude stabilite pe undeva și sunt dispuse să te ajute până reușești să prinzi un pic de cheag, ori că ai prieteni în aceeași situație, știți exact la ce mă refer, n-are rost să insist.
Nu am avut pe nimeni, plecat din țară, la care să mă duc. Nu am rude, nu am prieteni, nu am pe nimeni. Mă rog, cunoștințe plecate am multe, dar eu mă refer la oameni dispuși să te ajute, treabă pe care n-o face oricine.
Prin urmare, dacă m-aș fi hotărât să emigrez pe undeva, aș fi fost doar eu cu mine, ar fi trebuit să o iau de jos de tot. Evident, faptul că încă mă aflu în România este dovada clară că mi-a fost frică să fac treaba asta luând-o din nou de la lingură și furculiță.
Dar există oameni (cunosc și eu vreo câțiva) care au avut ocazii extrem de concrete să plece din țară. Ori că au avut oferte de joburi, ori că știau că au pe cineva acolo pe care se care se pot baza că-i ajuta până se pun pe picioare, ori că n-ar fi avut nicio problemă să-și găsească job-uri bune cu ce știau să facă.
Cert este că există mulți oameni care n-ar fi luat o de jos de tot, dar cu toate astea n-au vrut să plece din România. Că le-o fi fost frică de necunoscut, c-or fi avut alte motive, nici nu mai contează, ideea e c-au rămas aici.
Pe oamenii ăștia, care au avut ocazia reală să emigreze, dar n-au făcut-o, aș vrea să-i întreb dacă le pare rău că n-au plecat? Desigur, dacă avem pe aici pe cineva care să fi avut vreo ocazie de genul ăsta.
Și pentru că există pe aici pe blog mulți oameni care deja s-au mutat din țară, deci nu mai au treabă cu acest subiect, pe ei o să i întreb altceva: v-ați mai întoarce în România vreodată? Dacă da, în ce condiții s-ar întâmpla asta? Adică ce-ar trebui să se întâmple pentru ca voi să fiți dispuși să lăsați tot ce aveți acolo unde sunteți și să vă întoarceți aici?
Sau, dacă există oameni care au fost plecați și erau ferm hotărâți să rămână acolo, dar s-au întors în România, cu siguranță mi-ar plăcea să știu ce i-a făcut să ia decizia să revină.
P.S. Doar dacă aveți chef și timp mi-ar plăcea ca voi, cei care deja v-ați stabilit în alte țări, să ne spuneți și prin ce părți din lumea asta ați ajuns.
Mă-ntorc doar dacă România ajunge la nivelul Austriei din toate punctele de vedere. 😎
Comentariu beton!46
@John: Ai vrut sa spui Danemarca?😀
Comentariu beton!13
@Vic: 🤣🤣🤣
Nu, am vrut să spun exact Austria. Iubesc țara asta, deși habar n-am de ce.
Danemarca încă-i în tratative. 🤪
Comentariu beton!15
Austria are nivel de trai bun fata de media UE și slab fata de tarile de top ale lumii. De ce sa nu țintim mai sus? Eu as dori să ajungă la nivelul Elveției macar. In plus Austria e o țară mică plina de politicieni extremiști. Pe termen lung riscă o soartă similară cu Ungaria, izolare, inflație și dictatura.
Comentariu beton!18
@Cucurigu: s-ajungă România mai întâi la nivelul Austriei ș-apoi se poate uita mai sus.
Extremism, zici? Oh, iubesc extremismul austriac și-mi pare rău că nu-i mai agresiv de-atât. După mine, aș expulza toate putorile cu pretenții, care vin și stau cu mâna-ntinsă, nu mă interesează că vin din Asia, Africa sau Europa.
Aș mai expulza toți imbecilii cu pretenții religioase și culturale. „Vrei ca la mă-ta acasă? Foarte bine! Marș acasă cu interdicție pe viață!”
Sunt sătul până peste cap de liberalismul extrem și milogeala aferentă.
Comentariu beton!166
Da, puteam sa ma mut cu jobul la Barcelona, acum vreo 2+ ani, dar in urma unui consiliu in familie, am decis sa nu facem pasul pana la urma. Eu am fost doar semiconvins de asta, dar am zis ca cel mai bine e sa fie cu Zizin in familie, consens general. Nu am regretat atunci.. acum regret putin, cred ca in timp voi regreta mai mult 🙂
Oricum, i-am zis lui fi-miu ca nu ma intereseaza ce facultate va face, atata timp cat va fi la Viena si ne mai cheama din cand in cand pe la el :))
Comentariu beton!54
Am avut o ocazie, dar, din păcate, am fost atât de tălâmb încât n-am fructificat-o, pentru ca era mama bolnavă (deși ea m-a îndemnat să plec). Asta a fost! Acum e prea târziu să o mai iau de la capăt!
Bine măcar că a plecat fiu-meu!
Comentariu beton!35
„Pentru ca era mama bolnava”. Asta este cred unul din motivele principale, cred ca se aplica in peste 50% din cazuri.
Comentariu beton!35
@Vic & @Morrissey: dpmdv e cel mai prost motiv de a nu pleca din țară dacă ai o oportunitate faină.
Comentariu beton!15
Nu stiu daca e prost sau bun, chiar nu stiu, e doar o constatare. Ce e sigur e ca e un motiv tare trist.
Si e reprodus in atatea familii in tara asta.
Mie mi-a placut Taximetristi pentru ca dincolo de bascalie si injuraturi, au inserat si o astfel de poveste, foarte trista si frustranta.
Comentariu beton!21
@Morrissey & @John: tata a murit acum mult timp, când aveam 16 ani, iar mama era singură. Bine, finalul a fost același, până la urmă a murit si mama, dar cel puțin am fost acolo lângă ea, nu a murit singură. Mintea și sufletul meu știu că am făcut alegerea corectă, chiar dacă am ceva regrete pentru ce-ar fi putut sa fie.
Comentariu beton!109
@Vic eu sunt in asentimentul lui @John Temple. Fratele meu nu a fost lângă tatăl nostru când a murit ci în altă țară. Bine, nici eu, căci a făcut un infarct în alt oraș. Sunt însă sigur că și în iad, în cazanul cu smoală, tatăl meu tot rânji satisfăcut că pe el nu l-a spălat nimeni la cur la bătrânețe. Și cu mama a fost la fel, deși eram aproape, în timpul pandemiei. Totuși, dacă eram în situația mamei Dvs, îi scoteam pe copii mei din casă în șuturi, cu mătura, cu toporul doar că să-și vadă naibii de viața și familia lor în orice altă țară le ar fi fost bine. Dacă sunt bolnav și neputincios nu mă încălzește cu nimic să-mi fie alături copii sau nepoții să mă țină de mână, sacrificându-și viitorul, speranțele, năzuințele etc doar că să mă spele pe mine la fund sau să-mi dea de mâncare cu lingura, ce să zic de veghea până-mi dau duhul. Nu asta aștept de la urmașii mei și nici nu vreau să rămână cu o imagine decrepită despre mine – am avut de mic arhisuficient de multe experiențe de ăstea. Frumos că simt pentru mine ce ați simțit Dvs, dar aș urla la ei hai valea spălați putina și duceți-mi moștenirea acolo unde vă putea să crească și să se dezvolte mai departe.
Comentariu beton!48
@AleBlaga: După cum am și scris, maică-mea m-a indemnat să plec, dar nu am putut, pur și simplu. De sacrificat, nu pot spune că am sacrificat ceva, atâta timp cât nu știu cum mi-ar fi fost dacă aș fi plecat! Am un job decent, merg cu plăcere la birou, nu simt ca și cum mi-aș fi ratat viața doar pentru că am ales așa.
Rămâne răzleț gândul ăla „cum ar fi fost dacă…?”
În schimb pe fiu-meu l-am indemnat să plece și bine am făcut, că îî este bine în Olanda. Fiică-mea are doar 13 ani, dar are și ea gânduri de ducă și, evident, o voi susține în orice va alege!
Comentariu beton!22
Nu m-am gândit niciodată sa plec. Nu am cautat oportunități, nu mi-am dorit, profesia mea nu se poate exercita în alta țară, părinții și bunicii mei sunt aici, cei care mai sunt.
Sunt fericita aici, unde sunt toți oamenii care contează pentru mine.
Știu ca altul e targetul articolului, asa ca as vrea și eu sa-i citesc pe cei care au avut oportunitățile astea și au și profitat de ele.
Comentariu beton!51
Am avut multe ocazii de-a lungul vietii, cu joburi bine platite, fix pe domeniul meu, dar nu am avut curaj sa plec. Acum ca am copil ma tot gandesc serios la plecare. Mai ales ca jobul pe care il am poate fi facut din orice tara UE. Problema mea este ca nu stiu unde sa plec : ))) Dar voi afla la un moment dat si voi pleca 🙂
Comentariu beton!38
Am plecat la Sofia pentru un job. Am avut ocazia anul trecut să mă mut la Barcelona, am refuzat oferta (long story). Mă voi întoarce anul ăsta. Nu pentru că România a devenit vreun Rai, ci pentru că sunt multe alte lucruri care pentru mine contează și pe care nu le pot avea afară.
Comentariu beton!29
Am regretat cândva,n-am avut mâna întinsă de care spui tu,dar sunt convinsă că în orice stat european dezvoltat pentru copilul meu cu autism s-ar fi pus problema altfel decât se face în România. De asta am regretat,numai că în 2-3 ani de când umblam prin doctori tac-su s-a îmbolnăvit mai grav decât era și n-am avut posibilitatea de a face ceva sigur.Astăzi ,dacă mă întrebi pe mine,aș risca și aș face ,fiindcă viața mi-a dovedit ce pot și în urma lui.
Comentariu beton!52
Iti recomand UK pentru ca acolo stiu sigur ca au programe speciale si scoli care se ocupa de copii cu diverse probleme. Au grija sa ii integreze in societate si sa ii pregateasca pentru diverse joburi.
Comentariu beton!21
Nu, n-am regrete, pentru că n-am avut unde. Io îi apreciez pe cei care au plecat și au dormit pe sub poduri, pe câmp…oriunde, iar acum s-au realizat. Eu n-aș putea să fac asta
Comentariu beton!33
Nu m-as intoarce in ro pt ca nu pot. De fiecare data cind stau mai mult de doua saptamini, dupa ce se duce euforia revederii rudelor/prietenilor, muntilor -ador Cozia, vedeam muntele asta de pe fereasta unde stateam cind eram copil) incep sa ii vad toate hibele si ma enervez cumplit.
Sint din aprilie ’90 in Franta si chiar am luat-o de jos, de la spalat vasele in restaurante, apoi facut pe barmanita si chelnerita 15 ore/zi. Dar nu se compara cu ura pe care o aveam fata de sleahta lui Ilici si minciunile lui cu care a dus de nas o natie intreaga, atunci cind se putea ca tara sa ia avint catre democratie si libertate. Bine, e adevarat ca romanii trebuiesc condusi cu o mina de fier, altfel sint delasatori si chiar cred ca le place sa traiasca in romania asa cum e ea, altfel ar incerca sa se schimbe si sa o schimbe.
Comentariu beton!124
Mda, rascolesti.
Am fugit din tara in 1989, am ajuns in Germania de vest, facut lagar,etc
Fara rude, prieteni, cunostinte, fara sa stiu limba germana pe care am invatat-o acolo si avand in buzunar imensa suma, pentru mine , de 110 $.
Si au avut loc evenimentele din decembrie 1989.
In 1990 mi-am luat drept de munca si primul meu contract de munca a fost unul chiar foarte bun.
Trecand peste marele bulan avut, cunoscandu-mi angajatorul facand autostopul de la Nurenberg la Berlin.
Si uite asa, am lucrat ca si coordonator tehnic la o mare firma de ambalaje de cosmetica, in Stolberg, langa Aachen si Ansbach.
Dar ce sa vezi? Dupa doi ani, dat fiind ca de, in tara era democratie, etc, am alergat ca disperatul pe la ambasada Romaniei din Koln sa-mi fac acte si m-am repatriat.
Cu acte in regula, aprobare de repatriere, scutire de vama pentru bunuri, etc.
Cea mai proasta decizie luata.
Doar ca acum e prea tarziu sa mai plec iarasi, fac 59 anul asta.
A fost o experienta interesanta.
Comentariu beton!100
Cred că merită să ne povestești și cum ai reușit să fugi în Germania înainte de decembrie 89. Pe mine, personal, mă interesează.
Si ca sa completez, pana sa-mi iau drept de munca, am spalat vase intr-un restaurant, am lucrat ca barman, iar cand mi-am luat drept de munca, munca sociala, am lucrat ca si asistent in spital la fizioterapie, fiind platit simbolic, lucram in week-end la o familie de batrani in gradina si castigam cat primeam pentru 1 luna de munca in spital/zi la batrani, am incercat , tot in week-end si la o familie de tineri casatoriti care mostenisera o casa, sa-i ajut sa o renoveze, etc
Comentariu beton!24
@Mihai, e mult de povestit, daca vrei da-mi o adresa de mail si-ti scriu.
Comentariu beton!18
Păi e fix cea de la „Contact”, adică de aici: https://mihaivasilescublog.ro/contact/
Pai si noi cum mai aflam cum ai plecat in 1989?
@Livia vezi urmatorul articol de azi
https://mihaivasilescublog.ro/2023/02/15/sa-fii-liber/
Lumea asteapta deja continuarea
0
Am avut oportunitatea, am luat-o, și nu regret nici o secundă. Cred că nu realizam in Ro in 3 vieți ce am realizat aici in 12 ani. Dar nu este vorba doar de ce am realizat, ci de sentimentul pe care îl ai trăind aici, respectul față de tine ca cetățean, ca contribuitor la bugetul local. Și aceea oportunitate a venit la 47 de ani (46 când am aplicat pt viză) Când m-aș întoarce? La Paștele cailor! Atunci când părinții nu vor mai fi, cred că vizitele in România se vor reduce la câteva zile sau deloc.
Aussie, Aussie, Aussie, oi, oi, oi, oi! 😊👍
Comentariu beton!62
Confirm! Cea mai buna decizie a fost sa-mi impachetez viata in doua valize si sa o iau de la capat in Melbourne, la 38 de ani.
Comentariu beton!13
Eu am emigrat în Olanda acum 10 ani. Nu m-aș mai întoarce niciodată în România de bună voie, de altfel am și renunțat la cetățenia română. Aici e toată viața mea, sunt fericită și mă potrivesc în țara asta.
Nu am avut oe nimeni aici, am hotărât să emigrăm, ex-ul a aplicat la mai multe joburi, a fost la interviuri, a primit ofertă, am venit toți 3, în câteva luni mi-am găsit și eu job și asta a fost. Am construit restul de la zero. Emigrarea este una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat în viață
Comentariu beton!52
De ce ai renunțat la cetățenia română? Întreb pentru că nu mă prind dacă are vreo utilitate gestul, în afară de a fi un statement.
Nu e statement, a trebuit să aleg, Olanda nu acceptă dublă cetățenie (sunt niște excepții, dar nu mă încadrez).
Comentariu beton!34
Ah, ok, atunci înțeleg.
@MV: probabil că-i precum în Austria, dacă vreau cetățenia austriacă, legea mă obligă să renunț la cea română, care se poate re-dobândi ulterior.
Comentariu beton!15
Norvegia a reintrodus de vreun an sau doi dreptul la dublă cetățenie. Știu mulți care au trebuit să renunțe la cea română și acum se întreabă dacă le mai trebuie cu adevărat.
Comentariu beton!15
@OldJohn: mie, cetățenia română îmi folosește strict pentru cartea de identitate și pașaport.
În rest, n-am ce face cu ea.
E drept că nici aia austriacă nu mi-ar folosi la mai mult, că pe mine mă pasionează doar Europa pe planeta asta. În rest, pot să nu existe celelalte continente din partea mea.
Comentariu beton!19
După felul în care se comportă funcționarii publici români, nu îmi trebuie pașaport românesc, mulțumesc. A trebuit să fac multe reclamații inclusiv la dosarul de renunțare, îmi expirau toate actele obținute din România înainte să mă programeze să le depun. Și nu poți face programare înainte să ai actele. Nu mai doresc să joc în filme absurde.
Comentariu beton!44
am lucrat (și făcând ceva total diferit, și făcând fix meseria ce rezultă din diplomele mele) și am avut ocazia să mă mut în italia, în spania sau în olanda. m-am întors de fiecare dată și, de ceva vreme nu am mai plecat în străinătate decât în vacanțe, pentru că, pur și simplu, mi-am făcut un „cheag” în țară, am muncit mult ca să ajung la nivelul pe care-l am în țară și parcă nu mă simt în stare s-o iau de la 0 în altă parte. dacă nu aș avea un rost în țară, aș pleca și acum, dar nu e cazul. știu, trăiesc în țara imposturii și a lucrului făcut în bătaie de joc, dar eu văd și oazele de lumină, dincolo de mizeria omniprezentă.
sincer, nici pe fiică-mea nu o educ în ideea să plece cât mai repede și mai departe. va decide ea, în procesul de maturizare, iar noi îi vom sprijini orice alegere!
Comentariu beton!46
Dacă motivația de a râmâne aici o înțeleg, când e vorba despre tine, partea a doua, cu fata ta, n-o mai înțeleg. Evident că, în final, ea va decide, dar eu i-aș insufla dorința de a pleca într-un loc în care bătaia de joc să nu fie brand de țară.
păi ea oricum e setată pe plecat…
Comentariu beton!14
@berenger, dacă tu ești din Iași, noi doi ar trebui să bem o bere mai la primăvară;
asta pînă nu mă hotărăsc 100% să emigrez; am 49 de ani și nu știu decît să dau din gură, da’ mă gîndesc la fie-mea și ce educație aș putea să-i dau aici, iar asta mă face să vreau să plec mîine; de muncă grea n-am fugit niciodată, stofă de martir am…
Comentariu beton!32
@costicămusulmanu’:
ziarulromanesc.at/numarul-locurilor-de-munca-vacante-din-austria-in-2022/
Articolul e din 10 februarie anu’ ăsta.
@costică, doar o bere? 🙂
@berenger, normal că doar o bere, @costicăm e din Vaslui, după două beri trece direct la topoare. :)))))))
@costică,acu’ e vremea, ascultă la un batran care a plecat la 49😘
PS: am sa va scriu și de mine, dar mă pierd in comentarii
Comentariu beton!13
Plecat in Spania din 2015. Lucrez acelasi job remote pe care il lucram si in Romania, deci din punctul asta de vedere nu am facut nicio modificare. Am plecat pentru ca nu imi gaseam locul. Simteam ca as fi ramas cu ‘ce-ar fi fost daca’. Nu ma lega nimic in Romania, in afara de parinti. De altfel, in afara de cativa prieteni de-o viata, parintii sunt cei pentru care vin an de an in Romania.
Dupa ce traiesti iernile calme din sudul Spaniei si stii ca exista inca si mai bine de atat, in Canarias, unde de cate ori ai ocazie te duci cu placere, cu greu iti mai vine sa te gandesti ca ai putea macar vreodata sa mai petreci o iarna romaneasca, fie chiar si fara zapada sau temperaturi sub 0 (asta pentru mine, care urasc din tot sufletul frigul).
Trebuie sa recunosc ca de cand am plecat, am o relatie foarte frumoasa cu Romania. Ma bucur de cate ori revin si mai ales cand vad ca an de an se schimba si se schimba in bine, orice ar zice unii si altii, chiar daca inca lipsesc acele detalii mici care fac diferenta.
Acum traiesc intre doua lumi. Ma simt la fel de acasa cand aterizez in Romania precum in Spania. Probabil ca la momentul retragerii, daca voi apuca acel moment, voi alege tot viata calma de aici de unde sunt, insa o las pe señorita viata sa ma surprinda asa cum face de fiecare data.
Nu este numai despre bani, job, a reusi, a construi etc. Pentru mine este mai mult vorba despre mediul in care traiesti, ce iti place sa faci si ce poti sa faci in realitate.
Comentariu beton!97
Nu ai idee în ce hal te invidiez.
Pentru caldura as pleca si eu in sudul Spaniei sau in Tenerife.
Comentariu beton!13
„90/”92, nu am plecat pentru că mama se dădea de ceasu’ morții că plec și rămâne singură (vorba vine, trăia tata, n-avea probleme) am ratat o șansă imensă, 30% dintre foștii colegi sunt în USA și sunt foarte bine. Acum fiica mea este la studii în UK și nu are niciun gând/motiv să se întoarcă, nu a fost nevoie să o lămuresc de ce, experiența din perioada liceului a fost suficientă, anii de facultate petrecuți acolo au fost ce și-a dorit, masterul și PhD cu bursă, o parte o să fie și în Canada și USA. Pentru proiecte a primit finanțare/sponsorizare de la alte universități interesate de temele propuse de ea, lucru imposibil aici. Dacă nu ar mai fi fiumeu aici aș pleca acum, în rest nu mă mai reține nimic, a fost tâmpenia vieții să nu plec pentru că așa a decis mama (eram un adult tâmpit) nu am dus-o rău dar nici nu sunt mulțumită și este prea obositor să te zbați aicișa pe plaiurile mioritice pentru drepturile tale de parcă ai cere pomană. Târziu am ajuns la concluzia că nu trebuie să îți faci un obiectiv din a-i mulțumi pe alții și să îți viața pe hold că mai ai timp, nu, timpul meu se scurge la fel ca al celorlalți.
Comentariu beton!71
Nu m-am gandit srrios niciodata. Prin 90-2000 au plecat un frate si un cumnat, cu contract de munca din tara, temporar, fara riscuri.
Erau mai rare plecarilepe atunci.
Sotul meu zice: „nu te uita la mine, ca eu nu plec”. Nu ma uitasem deloc, am incercat sa imi imaginez cum as putea eu pleca de langa copil si nu am putut, asa ca nici prin cap nu mi-ar fi trecut sa ii cer lui asa ceva.
Am avut naivitatea de a crede in basme, cu binnili infrange, cu daca-ti vezi de treaba ta o sa fie bine, cu lungul nasului si cu barna din ochi..
Dupa o viata de munca, de implicare sociala, de trai modest, am o casa la tara, hernii discale si alte piese lipsa si, mai presus de toate, o uzura psihica majora, o deznadejde, o exasperare, ca, orincotro m-as iita, nu ma integrez, eu cu ideile mele…
Marele regret- de a fi privat copilul de o educatie pe masura inteligentei lui native si a conceptiilor pe care i le-am transmis, mai mult impotriva a ceea ce am vrut sa ii transmit.
Si da, mi-am ingrijit parintii, dar, cumva, am senzatia ca ar fi trait cam la fel si daca nu eram eu disponibila la aproape orice ora din zi si din noapte, asa cum am fost.
Un sfat, singurul, daca mi-ar fi cerut-du-te acolo unde poti fi maximumul a ceea ce poti fi, dar si asta vine prea tarziu daca nu ai un mentor, un parinte cu mintea luminata..
Comentariu beton!67
@Irinoush, copilul se adaptează foarte ușor dacă își dorește să fie într-un anumit loc, diferența de tratament și condiții îl ajută. Fiică mea nu se mai întoarce, fiumeu nu mai refuză ideea de a pleca dar deocamdată firma unde lucrează îi oferă cam ce își dorește, călătorește prin Europa des și nu cred că o să refuze o ofertă interesantă. Cred că este chestie de timp până o va face.
Comentariu beton!11
Soțul meu lucra deja de un an și jumătate în Germania când l-am cunoscut; după mai bine de 2 ani de relație la distanță, în care ne-am văzut doar la câteva luni, ne-am căsătorit și l-am urmat. Nu știam limba deloc, eram de profesie jurnalist, criza economică abia începea (2007), deci perspectivele mele profesionale erau cenușii, best case scenario. M-aș fi mutat însă și-n Papua Noua Guinee, doar pentru a fi cu el.
Am învățat limba de la zero. Am făcut internship-uri neplătite, doar ca să am ceva în CV. Primul job real a fost într-o companie aparținând de concernul Otto, unde lucram la bandă (ambalam haine), în schimburi. Asta am găsit, asta am făcut. Aș fi sfărâmat și bolovani cu furculița, dacă n-aș fi găsit altceva. Aș mai avea de zis despre trezitul la 04:15, condus 2.000 km pe lună și altele, dar m-am lungit oricum.
Am demisionat de acolo 8 ani mai târziu, din postura de specialist & team leader adjunct, pentru a ne muta la Hamburg, unde omul meu primise un post mult mai bun. Aici suntem azi și aici sperăm să rămânem toată viața.
Și acum ajung la subiect. Nu ne-am mai întoarce. Știu că multă lume scuipă disprețuitor că vai, nemții sunt așa și pe dincolo, că Germania nu e mare scofală. După un deceniu și jumătate de când trăiesc aici (și am trecut prin multe), pot spune în deplină cunoștință de cauză că aceia care zic asta habar nu au ce vorbesc.
Ce-ar trebui să se întâmple în România ca să vrem să ne întoarcem, ne întrebi. Sincer, nu există posibilitatea unei schimbări atât de radicale, nu în timpul vieții noastre. De nu m-aș referi decât la sistemul de sănătate. Omul meu a avut câteva operații de-a lungul anilor (cea mai recentă, anul trecut) pentru probleme vechi și numai când mă gândesc cum a fost tratat, cât profesionalism, câtă omenie… și în paralel mă gândesc la jivina de la Suceava ca exemplu recent, binecuvântez soarta care ne-a adus aici. De condiții medicale, igienă etc nici nu mai aduc vorba – aș putea scrie un articol întreg numai despre ce înseamnă o spitalizare aici. Da, sistemul nu e perfect (unde e?), însă față de România este ca de la zi la noapte.
Sper, sincer, ca Ioana și Maria să-și afle calea pe alte meridiane. De fapt, sper asta pentru toți copiii.
Cred c-am izbutit cel mai lung comentariu de când citesc aici 😇
Comentariu beton!107
Omenii vorbesc vrute și nevrute despre Germania pentru că e foarte greu să te adaptezi într-un sistem în care aproape că nu există compromisurile. Ok, or mai avea și ei pe ici pe colo, dar per ansamblu, nemții sunt foarte stricți când e vorba de legi și reguli. Treabă care te lovește peste față când vii din patria lui „merge și așa”.
Nu ma gandisem la asta, dar da, cred ca ai dreptate. Probabil de aceea unul dintre reprosurile frecvente este „rigiditatea”.
Sigur ca au si ei minusurile lor, dar orice este perfectibil. Insa oamenii astia au mai multa disponibilitate si bunavointa sa indrepte ce e de indreptat.
Asta e. Am luat cetatenia (pastrand-o amandoi si pe cea romana; mi se pare un plus semnificativ faptul ca Germania permite asta) si ne vedem de viata intr-unul dintre statele caruia, asa cum spuneai si tu, ii pasa de oameni.
Comentariu beton!32
Câtă dreptate ai, și vorbesc din perspectiva a 2 decenii in Germania (ii implinesc la anul). Si când ma întreabă familia cum e (nu binevoiesc sa ma viziteze), nici nu știu de unde sa încep, pentru ca e greu.
Regulile, amenzile legile funcționează, nu perfect, dar nu sunt termeni de comparație.
Si la mine tot cu practici puțin plătite a început aventura, deși știam ceva germană (mai mult ințeles decât vorbit).
Îmi iau timp mai târziu sa scriu detalii despre povestea mea.
Într-o propozitie: a fost cel mai greu dar și cel mai bun lucru pe termen lung pe care l-am făcut, și cu toate greutățile, tot aș repeta pasul.
Comentariu beton!19
Am fost plecat mai mulți ani și m-am și întors. Ambele decizii au fost bune nu regret nimic. Am avut oferte de job in multe tari din Europa și chiar în Bahamas. In IT. Singurul impediment a fost limba locală unde am stat. Daca as fi emigrat într-o țară unde sa îmi placă limba lor probabil nu m-aș mai fi întors. Știu suna ciudat, dar contează. Mai ales că eram cu planul de întemeiere al unei familii in minte. Și mi se pare mai greu sa schimbi continentul decât tara. In Europa mă simt acasă aproape oriunde. Suntem cu aceleași obiceiuri și sărbători, plus că ajungi acasă de oriunde in aceeași zi, daca ai vreo urgență.
Comentariu beton!38
@Cucurigu uite cu limba. Am învățat la școală engleza și franceza fără să am habar cum se vorbește, doar cum se scrie. Din cauza ca sunt surd. N-am visat vreodată să stau în Germania altcum decât în vacanță dar în final am ajuns să și vorbesc (bălmăjesc) germana fără să am habar cum sună. Hai că nu e greu nici cu mandarina, dacă o învață nemțișorii la școlile profesionale de comerț încă din clasa a 7-a.
Comentariu beton!41
Nu. Am încercat 2 ani Austria (și încă iubesc țara asta!) dar am văzut că nu e de mine. Nu e pentru toată lumea, dacă încă te gândești la România ca fiind acasă, nu e de bine, nu te adaptezi complet. Am rude perfect adaptate în alte țări dar și alții are se simt dezrădăcinați.
Comentariu beton!22
Am plecat acum 10 ani pe 26 Februarie 2013. De 3 ani cântăream mișcarea dar îmi lipsea curajul. In August 2012 am luat in final decizia, am anunțat familionul, m-am pus pe franceza și am căutat job. Pe 1 Martie 2013 aveam permisul de munca și începeam. Fiind medic, mi-a fost mai ușor sa găsesc job. Aveam o cunoștința care lucra in același loc, dar când am acceptat interviul nu știam asta 🙂
Am plecat cu 2 valize uriașe. Best decision ever.
Locuiesc in Alsacia, frumos, civilizat, curat.
Ieri am avut interviul pentru obținerea cetățeniei franceze.
Curaj celor care ezita! Dar plecatul ca și ramasul sunt decizii personale.
Comentariu beton!68
O să fie extrem de sincer când scriu asta: la ce nevoie de personal medical este în toată Europa civilizată, jur că nu înțeleg niciun medic care mai râmâne aici. Da, știu, avem și noi nevoie de medici, dar nu despre asta era vorba.
O sa încerc sa-ți răspund de ce nu pleacă.
Pe de o parte unii sunt idealiști (putini rău).
Alții au legături familiale puternice cum spuneau unii colegi de blog mai sus.
Apoi mai rămâne sfântul plic. Vezi cazurile discutate deja cu oncoloaga și cei 96 de susținători.
Iar aici in spital stai pana seara, nu pleci la 12 la cabinetul privat.
Personal practic o specialitate care in Ro e prost reglementată și prost executata, de aia am și plecat. Nu ma potriveam in peisaj cu pretențiile mele de a-mi face corect treaba. Sunt medic de medicina muncii. Asta lucrez și in Franța.
Dacă in Ro știam prea mult pt ce puteam face in mod real, aici a trebuit sa ma pun serios cu burta pe carte sa ajung la nivelul la care sunt acum. Iar asta înseamnă munca!
Comentariu beton!73
@Anca P, ai avut norocul ca Romania deja era in UE, astfel ai putut profesa imediat. Eu am plecat (in vacanta, fara nici un vis de emigrare, am mai povestit pe aici) in 1995, in Danemarca, unde Romania era plasata pe acelasi podium cu Africa. Faptul ca eram deja de 3-4 ani medic specialist a fost egal cu un mare zero. Deci: scoala de limba (si ce limba…), obligatorie si de nivelul cel mai inalt, cerut pentru doctori si juristi (si pe care 60% dintre bastinasi nu l-ar promova in veci), examen de licenta, stagiu, specialitate. Pe 1 ian. 2007 sant “declarata” medic specialist. La aceeasi data Romania devine membra a UE, deci automat studiile mele din Romania sant recunoscute. Si uite asa am prapadit eu 10 ani din viata, complet aiurea. Aa, plus ca Dania nu accepta dubla cetatenie. Am fost nevoita sa renunt la cea romana pentru ca era o bataie de cap enorma sa obtin vize de cate ori calatoream la congrese, conferinte etc. (foarte des, 2-4 ori pe an).
Ce sa zic, totul e diferit aici, clima 🌧️ 💨 🌫️, relatiile interumane, stilul de viata, mancarea 🥲. Multi ani m-am simtit dezradacinata, “acasa” nu era nici aici, nici acolo, dar incet-incet mi-au crescut radacini, si stau ca pe ghimpi cand vin in concedii in Romania si ma lovesc de multe chestii pe care nu le mai pot accepta.
Comentariu beton!31
@Mihai Vasilescu în Germania de exemplu medicilor li se deconteaza doar 10 minute de vizită. Am stat o lună la un medic neamț de țară lângă Luxemburg. Avea cabinet cu 8 camere pe care le parcurgea pe rând, 2 asistente și nevasta (fostă asistentă) pe post de secretară. Începea la 8, pauză la 10 pentru vorbit cu samsarii de medicamente, eventual game la pian și încă o pauză la 13. Lucra până la 16, făcea câteva vizite la nedeplasabili și apoi stătea acasă într-un fel de gardă până la 24, în caz că suna vreo urgență – doar una a fost, pacient decedat din infarct nedepistat la EKG de o colegă doctor prea crudă în meserie. A fost păcălit să preia al doilea cabinet și de atunci se chinuie să scape de ambele. Aproape 4 ani s-a luptat să-i se permită să angajeze primul medic român. Nici medicii germani nu vor la țară iar reglementările privind medicii non-germani sunt vechi, îmbâcsite și vetuste și nimeni nu se agită să le corecteze. Medicul meu e un fel de sas din Rusia. Adică asta a fost bafta lui că era etnic german deși din Rusia.
Cornelia A, da am avut noroc cu UE pt recunoașterea diplomei.
Dar a trebuit practic in timpul liber sa reiau rezidențiatul in studiu individual și sa învăț o noua legislație. Nu ma plâng, sa ne înțelegem.
Oricum înainte de admiterea Ro in UE nu aveam specialitatea, am dat examenul in Octombrie 2016. La început am fost și eu idealista, facem, reparam, înălțam România. După vreo 2-3 ani de șpăgi cerute pentru contracte m-am lămurit și începuse sa-mi treacă. Apoi am mai ascultat binevoitorii care ma întrebau cum o sa ma descurc in strainezia singura fără bărbat și familie.
Apoi m-am ales pe mine și am plecat.
Well, se pare ca se poate și fără bărbat. E doar un pic mai greu, dar nici nu Riști sa te futizeze nimeni la căpuț.
Dar da, aderarea la UE a deschis larg niște porți.
Comentariu beton!13
În 2010 ne-am pus casa la vânzare convinși că vrem să emigrăm în Germania. Al meu e pe jumătate neamț, așa că nu îmi făceam prea mari griji în ce privește limba. Găsisem acolo o proprietate de vânzare și ne gândeam să facem pensiune. Ne-am documentat în ce privește liceele unde puteau merge copiii, chiar și echipa de volei unde putea juca ăl mic. Am fost la ambasada Germaniei și la Camera de comerț, unde le-am spus ce avem de gând și ce putem face acolo. Ăștia au fost foarte deschiși, ne-au trimis toate documentațiile de care aveam nevoie. Știam inclusiv programul trenurilor cu care ar fi mers copiii la liceu. Dar a început coșmarul vizionărilor pentru casă. Cu arabi care voiau casa dar nu și curtea, cu bombardieri care ne dădeau la schimb terenuri și mașini, și tot așa. După aproape un an, am cedat nervos și am pus stop. Am zis că nu e să fie emigratul pentru noi. Și da, tata fusese diagnosticat cu Alzheimer iar eu eram singurul lor sprijin. Ne-am încurajat copiii să studieze afară, să emigreze. Decizia lor a fost să nu. Când am rămas amândoi șomeri, m-am gândit cum ar fi fost să fie emigrat. Dar nu am regretat, cum nu regret nici acum. Ne-ar fi fost mai bine acolo? Nu știu. Ne este mai bine aici? Tind să cred că da. Acum, la momentul ăsta, știu că am realizat foarte multe aici. Cum nici nu mi-aș fi închipuit. Că trăim într-o Românie așa cum o știm, este realitatea. Că e greu, dar nu imposibil, să faci business aici, și asta știm. Că țara asta e agonie și extaz, iar este o realitate. Dar am intrat în joc și acum dansăm. Ce va fi în viitor? Habar nu am. Poate ne vom retrage la pensie în altă țară. Sau poate copiii vor emigra. Cine știe? Niciodată să nu spui niciodată.
Comentariu beton!42
Am studiat pentru o scurta perioada in UK si asta a ajutat la decizia de a migra in 2014 (asta plus oferta primita pentru un proiect global, cam ceea ce faceam si din RO la nivel regional, doar ca platit mult mai bine si lucrand in conditii mai bune).
M-as intoarce in RO?
Nu. Pentru ca in ciuda evolutiei vizibile in anumite domenii, cele care ma intereseaza in principal pe mine sunt tot sub un nivel minim acceptabil in comparatie cu ce am / gasesc in UK sau in alte parti: sanatate, educatie, fiscalitate, etc.
Comentariu beton!15
Am avut posibilitatea de a pleca, chiar de doua ori. O data am avut o mana intinsa din Germania , de la cei ce-mi vor deveni mai tarziu nasi de cununie.Inainte, am avut „casa si masa” asigurate de cea care intre timp mi-a devenit sotie. Evident , si mai mult de atat :).De fiecare data , am refuzat. Nu m-am simtit in stare sa iau totul de la zero ( desi in ambele cazuri nu era chiar de la zero , aveam traiul asigurat ).In plus , n-am putut sa-mi las mama singura aici si sa plec.Am gandit ca traiesc decent aici , am strictul necesar si ca voi putea ignora mizeriile din tara asta. Acum , cand scriu,imi dau seama ca ,foarte probabil , m-am multumit cu putin, nu mi-am dorit mai mult si mi-am cautat scuze…Cu toate astea , nu regret. Am un principiu : nu face ceea ce SIMTI ca nu e ok sa faci , chiar daca STII ca ar fi ok.
Asta e , ii multumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce am insa uneori ma gandesc ca poate am gresit…Insa intotdeauna mi-am asumat deciziile si extrem de rar am regretat acele decizii.
Comentariu beton!22
La 53 de ani, după ce copilul era deja pe drumul lui, m-am urcat in avion cu o valiza si am plecat in Anglia. Aveam un loc de munca. Era in 2014.
După vreun an si ceva, n-a mai funcționat si am plecat in Germania. Nu cunoșteam limba si aveam un prieten care îmi fusese, cu ani in urma, oaspete Airbnb si care mi-a spus: vino, ca te ajut cu tot ce e nevoie. Toți nemții pe care i-am cunoscut m-au ajutat enorm sa ma integrez. Aici mi-am cunoscut actualul soț si aici e locul meu.
Băiatul, nora si nepoțica sunt in România si sunt singurul motiv pentru care, in fiecare an, conducem 2300 km dus si 2300 întors.
Nu m-as mai întoarce in România sub niciun motiv. Ceea ce îmi doresc eu de la o tara am aici si, la cum merg lucrurile in România, mi-e clar ca nu mai am timpul necesar sa ma bucur de ceva schimbări. Sunt într-o tara care, contrar prejudecăților, nu se da de ceasul morții ca sa ma facă s-o părăsesc.
Comentariu beton!80
Wow, atat pot sa spun!
Exact asta astept si eu: copiii sa fie pe drumul lor. Mai am putin 🙂
Pana atunci imi pregatesc plecarea, sunt omul care se bazeaza doar pe el insusi, asta e. Poate o voi lua de jos, din nou, dar imi asum.
Comentariu beton!16
Da, eu regret în fiecare zi că n-am plecat. Am avut un moment în care am fost disperați (să fii disperat e o motivație puternică, am văzut la unii prieteni care au plecat). Eram disperați că ne ploua în casă, la etajul 10, casă la care aveam de plătit 30 de ani (încă mai avem, dar într-un final problemele s-au rezolvat, blocul e renovat/reabilitat). In acel moment de disperare am vorbit cu prieteni buni stabiliți în Anglia, ne-ar fi luat la ei și ajutat. Dar copilul era prea mic și pentru mine nu a existat niciodată opțiunea de a lăsa copilul la mama și adus mai târziu. Nu s-au aliniat planetele atunci și apoi am găsit aici un job mai bun. Eu aș fi putut găsi ulterior un job și afară, dar soțul nu știe mai nimic engleză și deja ne făcusem o viață aici. Aș fi plecat și aș fi încercat să mă adaptez complet acolo și să nu mă mai întorc. Aș fi vrut să învețe copilul într-un sistem de învătământ „ca afară” cu respect și înțelegere. Da, acum o încurajez să plece cu facultatea sau cu masterul, când or fi, sper să ne permitem. O să-mi fie greu cu ea departe, dar o să fiu mulțumită că o să fie undeva unde-și poate împlini visele. Măcar mai mergem în vacanță prin Europa, vedem cum ar fi putut fi, îi arătăm și copilului cum ar putea să fie pentru ea. Eu am frustrarea că ne prinde bătrânețea în țara asta, mi-ar plăcea, la modul ideal, să vindem și să plecăm spre sfârșitul vieții undeva la bine și cald, bilet doar dus și să ne încheiem zilele în altă țară.
Comentariu beton!21
Neața’! Am.avut ocazia să plecam în Germania în 2015. Soțul primise o ofertă foarte avantajoasă, cu un salariu bun, cu platit relocarea și chirie pe 3 luni. Mi-a fost frică și am zis NU. În perioada aceea eram însărcinată, erau atentate idioate pe strazile din Munchen (parcă) și am preferat să rămân în România. El ar fi plecat fără să clipească.
Nu îmi reproșează nimic dar știu că îl deranjează, pentru că regret eu.
Anul trecut, nervoasă fiind pe cum merg lucrurile la noi, am zis că dacă nu ne aprobă creditul pt casă, facem demersuri pt NZ.
Acum deja am început o casă, copiii sunt la școală și nu mă mai gândesc serios la emigrat.
Aș vrea, sincer, ca ai mei băieți să aibă suficient creier încât să își facă o viață în altă parte a lumii. Și noi vom vinde tot și ne vom muta la ei😂
Comentariu beton!11
Mi-aș dori să am tăria de a pleca, dar sunt prea atașat de locuri și familie încât nu pot. În plus, ideea de a o lua de la zero necesită mult curaj, pe care încă nu îl am, din păcate.
Comentariu beton!15
Dacă stăm să ne gândim, România este casa noastră.
Da, eu mi-am încurajat fiul să lucreze în Germania. Acum are deja mai mulți ani de stat acolo, îi merge bine, pentru el regulile și conformarea la ele se potrivesc cu felul lui de a fi.
Dar sunt conștient că încurajându-l să emigreze, e ca și cum l-aș fi alungat de acasă.
Asta este cel mai tragic, că ne alungăm copii de acasă ca să le fie bine.
Comentariu beton!24
„Dar sunt conștient că încurajându-l să emigreze, e ca și cum l-aș fi alungat de acasă.”
Ăsta-i cel mai egoist comentariu dintotdeauna.
Dacă statul român ți-ar oferi o rentă lunară de €20000 atunci te-aș înțelege perfect.
Altfel, e doar egoism 100% ș-oleacă invidie, c-altfel nu se poate. 🤬🤬🤬
Comentariu beton!17
Mama si bunica mea m-au sustinut cand am zis ca plec. Au facut CARuri si mi-au spus ca daca nu e ok pot oricand sa ma intorc.
Nici macar o milisecunda nu m-am simtit alungata, ci sustinuta si iubita.
Sunt sigura ca si baiatul dvs crede la fel 🙂
Dar da, pot intelege sentimentul din perspectiva parinteasca. Doar ca nu ajuta pe nimeni
Comentariu beton!16
@acader, copiii mei știu că oricând și în orice condiții/situație pot veni „acasă” oriunde ar fi casa asta ( am aproape 60 și tot aș face acum valiza) poate pentru că i-am crescut singură și îi iubesc mai mult decât orice pe lume, i-am învățat să aleagă ce le face bine lor nu mie. Dacă ei sunt mulțumiți, de dorit și fericiți, nimic nu mai contează.
Comentariu beton!11
Pt JT. Nu cred, nu cred ca-i egoism, doar multa tristete in comentariu lui acader, cel putin eu asa l-am perceput. Plus ca stiu din proprie experienta sentimentul de a nu-ti avea copilul langa tine. A plecat imediat dupa liceu, facultate, master iar acum lucreaza in alta parte decat Romania. Desi ei ii este bine, si desi si mie imi este bine stiind-o pe ea ok, tot am o tristete si-un nod in gat ca binele nu poate fi (inca) aici.
Cand am plecat aveam inima cat un purece. Sunt tare atasat de ai mei, si a contat mult sprijinul lor. Tin minte ca mi-au spus : decat sa iti plangem de mila mai bine iti plangem de dor. Asa ca am plecat si nu regret nici un moment.
Răspuns: DA. Acum mi se pare un pic târziu pentru mine, la 46 de ani. Cred că aș putea echivala cu foarte mare greutate studiile, pentru un job cat de cat, iar pentru munca fizica grea nu mă mai țin de mult balamalele. De fiecare dată când mă întorc dintr un citybreak, realizez că ar fi trebuit să plec din țară, doar pentru civilizația care nu există la noi
Teoretic nu mă ține nimic legata (poate doar părinții care au o vârstă destul de înaintată). Sotul ar pleca oricand, copii nu exista, apartamentul poate fi vândut și platit creditul, pisicile pot fi luate cu noi sau lăsate momentan cu părinții
Comentariu beton!17
Eu am plecat la 49, nu cred că vârsta e o problemă, mai degrabă o justificare pentru egoul tău
Comentariu beton!22
In Romania câștig cat un necalificat în străinătate, iar aici lucrez cu capul iar în străinătate cu spinarea (care nu ma mai tine), nu e ego, e teama de a nu buli de tot coloana
@Mojo: frate-miu lucrează pe stivuitor în fabrică de faruri auto, iar nevastă-sa muncitoare la bandă, în aceeași fabrică.
Amândoi câștigă împreună undeva la €4500 lunar.
Nici unul nu lucrează cu cârca.
Eu am plecat la 54, e greu, dar nu imposibil. Învăț și germana (greu frate, lumbă grea🤣), ma felicit de fiecare data când vin din RO, pentru decizia luată.
Comentariu beton!21
@Mojo
am avut un coleg care a avut un doctorat in ornitologie si pe la 50 de ani s-a apucat de invatat programare, a iesit recent la pensie ca programator. Alta pe la 55 de ani s-a apucat de Adwords (reclame online). E o chestie normala ca multi pe la 40-50 de ani sa se apuce sa invete altceva. Unii se apuca de zugravit, altii de dansat, altii de programare. Partea faina e ca sunt cursuri disponibile tot timpul, pentru toata lumea. In discursul zilnic prin media – la radio, tv sunt prezentate ghidaje in cariera, consultanti care povestesc de directori care s-au apucat sa isi schimbe cariera sa faca joburi mai creative, mai fizice sau invers.
Mai stiam si in Romania un caz care s-a apucat pe la 40 de ani de medicina si a ajuns medic. Asta e unul din lucrurile care ar fi obligatoriu pentru mine de schimbat in Romania pentru a reveni – ideea asta normala ca oamenii pot sa se apuce de studii oricand si ca pot sa isi schimbe jobul oricand, in orice oras si in orice tara din Europa.
Comentariu beton!25
Salut!
Am plecat din Romania in 2010, in decembrie.
Am revenit in 2016, in martie.
4 ani in UK, 1 an si 4 luni in US.
Regret ca m-am intors? DA, acum dupa ce lucrurile in viata personala nu au mers cum trebuie si am divortat.
Marea problema este adaptarea sotului/sotiei. Eu sunt genul care ma adaptez oriunde si o iau de la zero de cate ori e nevoie. Fosta sotie nu, asa ca nu a venit cu mine nicaieri. Am revenit eu pentru ca aveam un copil de care imi era dor si langa voiam sa fiu.
As pleca iar? Bineinteles, daca primesc o oferta buna plec si maine.
Romania nu se mai face bine. Am fost angajat, acum sunt antreprenor – atatea piedici din partea statului nu cred ca am mai intalnit in alta parte vreodata.
Nu mai vorbesc de sistemul medical, de cel educational, de modul in care esti tratat cam oriunde.
Daca business-ul pe care l-am inceput in Romania nu va functiona cum vreau eu am mut cu tot cu afacere si oameni dragi.
@MV – poti pleca oricand. Daca nu te adaptezi te intorci. Ai un business care poate rula de oriunde. Experienta unei alte tari/culturi pentru fete va fi de nepretuit.
Comentariu beton!21
Am emigrat acum un an impreuna cu familia mai mult de teama razboiului in Germania. Cumparat biletele miercuri, zburat sambata 🙂
Lucram deja pentru o companie din zona, remote, astfel incat tranzitia a fost simpla.
Pe vremea aia scoala era inca online in RO. Copii au continuat cateva saptamani in online pana i-am inscris la o scoala internationala in DE.
Gasit chirie, cumparat mobila, job, plictiseala zilnica stil german 🙂
Ceea ce este perfect pentru noi in aceasta faza a vietii.
Nu m-as mai intoarce dar cine stie unde ne duce viata 🙂
Comentariu beton!30
Știu că întrebarea era pentru cei care au avut o oportunitate reală, dar o să-mi vărs și eu oful. E regretul vieții mele că n-am reușit să plec. De ani de zile îmi fac planuri să plec, dar am ajuns la concluzia că n-am nicio șansă. N-are cine să mă aștepte, fiică-mea încă se chinuie să urce ea însăși în UK, după facultate, și nu vreau s-o pun în situația să aibă grja mea și al lui frate-su. Am făcut singura facultate care, odată ce am trecut granița, își pierde valabilitatea. Cu toate astea, jur că aș fi dispusă s-o iau din nou de la zero, de la lingură și furculiță, la aproape 50 de ani, dar n-am ce vinde aici să mă duc măcar cu o rezervă care să-mi țină cald dpdv psihic, iar numai cu bani de bilet de avion și mâncare pe o săptămână nu mă duc cu copilul după mine. Dacă aș fi singură, aș pleca și așa, atât de tare urăsc ce s-a ales de țara asta. Efectiv mă îmbolnăvește traiul aici, e fix ca într-o relație abuzivă, văd numai ce e rău. Nu-i înțeleg pe cei care au reușit să plece de-aici și s-au întors, mi se pare că-s masochiști. Cum naiba să ajungi undeva unde nu-și bate statul pula de tine și să te întorci aici? În fine, deci da, e ratarea vieții mele.
Comentariu beton!34
@Ligia, sfat: când mai scrii cuvinte precum denumirea populară a cuvântului „penis”, scrie-l și tu ori „pwla”, ori „plua”, ca să nu-ți mai intre comentariul la moderare. 😉
Ok, sorry 😀
Fix, dar fix așa simt și eu. Și în aceeași situație: n-am plecat, e prea târziu să mai plec și nici n-aș putea profesa.
Altfel, minunate poveștile de aici!
Așa este. Însă dreptul nu este singura facultate care-și pierde valabilitatea în afara țării. Eu sunt expert judiciar și expert contabil, consultant fiscal și expert evaluator, cu grămezi de calificări, legislația românească în aceste domenii, exact ca la drept, nu mai este „valabilă” altundeva decât în România. Iar la 50 de ani este mult mai greu să muncești cu cârca 🙁
Bună dimineața! După 37 de ani în România, 14 ani în Ungaria și 7ani în Austria cel mai rentabil este să mă întorc în România într-o frumoasă urnă pictată cu delfini. Austria este singura țară din cele trei unde nu am simțit șovinismul! În România eram ungur, iar în Ungaria eram român, cu poreclele aferente. În Austria sunt un cetățean european respectat și apreciat.
Comentariu beton!64
Bună asta, mi-ai făcut senină dimineața și mă apuc să scriu până nu rămân ultimul expat fara poveste
La asecte de genul acesta nu m-am gandit. Dar am fost moldoveanca crescuta in Dobrogea, sigur gasesc instrumente…
Dacă m-o ajuta Bărbosul, nici urna nu o vreau pe aici 😁 , dacă lucrurile merg rău prefer sinucidere asistată și gata. Copiii știu și îmi vor respecta decizia, altfel îi bântui 😂
Eu sunt idealista – am ramas aici si rămân aici pentru un ideal – sa schimb lumea, sa fac din România un loc in care oamenii sa vrea sa trăiască. Am avut ocazii să plec imediat după facultate, dar si ulterior, însă mereu am considerat ca ar trebui sa rămân aici sa incerc sa schimb. Altfel, închidem țara asta, o declarăm nulă si plecam toți. Nu știu cum m-aș fi putut gândi la părinți, cu tot ce le-aș fi trimis, dar să știu ca ei au rămas și pentru ei nimic nu se schimbă.
Cred ca toți care am rămas aici din convingerea si dorința de a construi avem momente de … n-as zice regret, dar deznădejde. Lucrurile se schimbă fff greu, uneori nu in direcția pe care o dorești si care ar însemna o evoluție. Dar rămân totuși la idealul că ar trebui, măcar cei care credem, să continuăm să facem lucruri. Nu simt ca duc o munca sisifica, cred ca as fi muncit mult oriunde m-as fi dus si as fi avut si proiecte de implicare.
Nu spun ca nu voi pleca niciodată, e greu de zis unde te poartă viata.
Momentan ma ajută bula sa rămân
Comentariu beton!17
Asa am gandit si eu. Nu am nici o bula.
Mi-e rusine ca scriu corect, ma fac ca nu vad cand si colegii si sefii nu o fac. Mi-e rusine sa spun ca citesc. Carti. Mi-e jena, ma ascund ca sa imi fac meseria asa cum stiu ca trebuie.
Am plecat de la un.loc de munca prost platit pentru ca, desi seful era ok si, profesional si etic, eram cumva pe aceeasi lungime de unda, interferam cu familia, reciproc, si nu am mai vrut, era prea mult. Aici sunt mai bine platita dar trebuie sa fac compromisiri mari, nu mai zic ca e mamal si tatal metehnelor comuniste, al metehnelor in general.
Nu ma mai ajuta nimic.
Comentariu beton!16
Am fost una dintre miile de fraieri care după OUG 13 au ieșit în Piața Victoriei și copiii mei alături de mine, mă rupe neputința și inutilitatea demersurilor, a frigului și gazelor inhalate în 10 august degeaba. De vreo cinci ani mă lupt în justiție pentru o amărâtă de adeverință de venituri, lipsa ei înseamnă undeva la 50% mai puțin la pensie, ideea unei perioade de viață trăită urât și prost mă sperie tare de tot, de asta pe la 55 de ani m-am apucat de învățat dreptul muncii. Muncă sisifică, am doar satisfacția morală că am câștigat la toate instanțele 🤬
Comentariu beton!30
Incepe sa ma roada la ficat marlania politicienilor nostri si atitudinea aia “romaneasca” a multora, dar legaturile cu familia si prietenii sunt prea puternice.
Emigratul ramane oricum ca optiune, putem in continuare sa plecam oricand.
Apropo de varsta, fac 45 anul asta, nu mi se pare deloc “tarziu” nici la 50.
Comentariu beton!16
Da, aș pleca de tot și cred că nici nu aș vrea să mai revin vreodată. Asta din cauza cocalarilor din viața de zi cu zi, cocalarilor din politică și cocalarilor din televiziuni.
Am lucrat ultimii 20 de ani în țări din Orient, sau Middle East cum se zice. Am permis de conducere in Kuweit, Qatar si UAE și am avut rezidență în tot atâtea țări. In țările astea nu e voie să rămâi (legea lor) dar eu aș fi rămas, aveam ( și încă am) asigurări sociale f bune, mediul social multicultural politicos și fairplay, nu ai motiv să te apuce dracii luni întregi. ( Dacă nu citești /asculți presa din Romania).
Știți ceva? Mă gândesc cu groază că va trebui la un moment dat să stau de tot în țară.
De pe aeroport începi să te enervezi, cărucioare lipsă, trotuare rulante nefuncționale, prețuri de Paris la bar etc. Nu mai zic după ce pleci din aeroport și intri în vâltoarea vieții reale pe străzi, magazine parcări ( chestia cu locurile de parcare rezervate ocupate pe nedrept de cretini cu ceafa groasă, și tot așa.
Despre vest nu stiu să spun. Am fost doar ca turist in UE si e OK una peste alta dar la amănunte mă uit si eu la ce scriu cei de pe acolo. Dar si aici cred că esențialul e să ai munca, venit decent, asig sociale.
Comentariu beton!23
Sunt cu soțul de 11 ani în regiunea pariziană și nu ne-am mai întoarce. Dar am știut asta din ziua în care am plecat. Asta ne-a ajutat foarte mult, pt ca am dus-o f greu, mai ales în perioada de studenție/stagii.
De ce nu m-as mai întoarce? Am avut o ascensiune profesionala fulgurantă în ultimii 6 ani, care nu ar fi fost posibila în România.
Ne-am făcut acel „cheag”, casă, mașină, carieră în timp scurt. Ne permitem financiar ce ne dorim, iar Franța are mai multe concedii decât prin alte părți, deci putem sa ne și bucuram de timp liber.
Întoarcerea în România ar însemna să o luăm de la 0, deci nu încape în discuție. Dar motivele plecării au fost legate de societatea românească și cum nu exista șanse reale de schimbare, nici noi nu avem de ce sa ne schimbam parerea.
Plus ca nu vreau sa trăim între doua lumi și sa nu fim fericiți în niciuna. Patria de adopție e Franța, avem cetățenie, siguranță socială, viata noastră e aici și nimic nu ne mai așteaptă în România.
Comentariu beton!31
Am plecat din Romania la 43 de ani intr-o tara unde nu mai fusesem niciodata si unde nu cunosteam pe nimeni, urmandu-mi prietena (acum sotie 🙂 ) care acceptase un job. Un an a trebuit sa ne descurcam cu un singur salariu si nu a fost usor. Apoi lucrurile s-au asezat si de atunci avem aceealsi job-uri pe care le aveam in Ro, ne-am facut noi prieteni si viata curge asa cum ar trebui, fara stres si fara marlanismul si proasta crestere din Ro. Nu avem stiri alarmiste la tv, politicienii fac ceeace promit si nu fura, colegii de munca nu te judeca si nu te barfesc si lista ar putea continua.
Daca m-as intoarce in Ro si in ce conditii? Raspunsul e „poate”, daca as vedea ca se schimba ceva in tara. Dara in 5 ani nu am vazut nicio schimbare care sa conteze, ba din contra. De fiecare data cand vin in Bucuresti il gasesc tot mai murdar si aglomerat, nesimtire in trafic si oameni tristi si grabiti. Foarte rar intalnesti oameni care se comporta dragut, omeneste. Sincer, nu cred ca in urmatorii 20-30 de ani se va schimba semnificativ ceva, asa ca deocamdata mai stam pe aici si venim in tara in vizita la familii si cei putini prieteni care au mai ramas pe acolo.
Comentariu beton!31
Am plecat din tara de 8 luni si nu m-as ma intoarce decat in vacante. Credeam ca am plecat din cauza politicului, sistemului de educatie si sanatate. Acum realizez ca am plecat din cauza oamenilor. Rautatea si furia care transpira prin toti porii, suspiciunea bolnava fata de ceilalti, indiferenta fata de cei care nu fac parte din cercul tau, toate astea nu se vor schimba, sa cel putin nu fara un eveniment atat de puternic precum instalarea comunismului. Comunismul a reusit cu adevarat reeducarea poporului.
Comentariu beton!35
am rămas pentru ca economic am dus-o ok. Adică nu am avut Mercedes și vila dar amar avut salariu mare, loc de munca cât de cât sigur cu excepția nebuniei lui Basescu, casa aici mă rog apartament al meu plus apartament de serviciu în București, ai mei aproape și cât de cât sănătoși. Și înainte vreme părinți mei o duceau ok tata a fost militar pe flota militara.
Plus ca de plecat din punctul meu de vedere au plecat doar cei ce erau săraci aici.
Asta cu „au plecat doar cei care erau săraci aici” e fabuloasă. Bia Khalifa, tu ești?
Doar eu cunosc trei familii care aveau aici tot ce le trebuie, erau mult peste medie (joburi bune, case, mașini), familii care au plecat în ultimii doi ani și nici că vor să audă de reîntors.
@Radu: am lăsat în România un apartament cu 4 camere făcut țâță de mâță ș-un BMW X3 vechi de doi ani.
Dar da, am venit în Austria de sărac.
🤣🤣🤣🤣🤣🤣🤣🤣🤣
Spune-ne că ești bugetar și te-nțelegem. Nu-i nici o rușine. 😉
Comentariu beton!42
si 3 sunt statistic semnificativ?
E suficient sa iei avionul low-cost și o sa vezi 1 / 2 în tot avionul care nu au ce caută acolo mai spalati. Nu mai zic de autobuz ca acolo o sa auzi discuții ce mai e de furat în Berlin…
Evident că nu e un număr seminificativ din punct de vedere statisitic. Era o replică la „doar” ăla din „doar cei care erau săraci”.
Ce încerc eu să-ți transmit este că oamenii printre care mă învârt eu n-au plecat din cauza sărăciei. Lumea mai pleacă și din alte motive, să știi, nu banii sunt totul în viața asta.
@Radu, sărakule, caută comentariul meu mai sus. Eu am plecat la salariu excelent😜, doo apartamente in Bucicurești fără rate… să continui?
Tu ai văzut câți medici și alte joburi decente au comentat pe aici? Nu desconsider pe nimeni, eu sunt acum zugrav
Comentariu beton!17
Radu, poti sa ai oricati bani ai avea, daca ajungi la mana sistemului de sanatate de stat, e posibil s-o dai nasol oricat ai mitui. Pentru ca nu toate se rezolva in sistemul privat.
Ungi medicii, ungi asistentele sa nu te lase sa crapi de durere fara calmante, ungi infirmierele ca sa-ti schimbe asternutul, dar nosocomialele nu le poti „unge” cu nimic sa nu se prinda de tine, cand dezinfectarea e facuta in stil romanesc cu aqua chiorensis.
Ti-as mai spune ca civilizatia nu este data exclusiv de bani, ca asa si Bia Khalifa si Bahmutzeanu si Zavoranu sunt civilizate pana-n cercei, dar cred ca-mi pierd timpul.
Comentariu beton!12
Domnu Radu,cunosc cel putin cinci milionari(facuti pe valoarea lor,nu au vindut un teren)care au plecat in ultimi cinci ani la 45 plus virsta.
Nu cred că ai dreptate, legat de sărăcia celor care au emigrat. Anul trecut, un bun prieten, medic primar, specializare extrem de căutată, cabinet, pacienți mai mulți decât ar fi putut trata, casă, motociclete, concedii, tot ce vrei, a decis să emigreze . Și nu pentru bani mai mulți sau din cauza lipsei lor. Ci doar pentru că aici nu se mai regăsea. Mediul politic, viața de zi cu zi, lipsa „luminiței de la capătul tunelului”, mizeria umană, birocrația extremă, tot, l-au făcut să plece împreună cu soția și cu copilul de nici 2 ani. Așa că, faza cu sărăcia, nu ține. Lucru care reiese și din comentarii, de altfel.
inca nu eram de tot „full ma doare in pl”. Dar programator. Nevasta-mea doctor. Inca rezident, cand am plecat, dar peste vreo 4 ani devenea specialist. Se castiga bine pe domeniu ala, stiu de la fostii ei colegi. Fara spagi, ca e chiar nesimtire
Da. Am plecat de saraci
@Radu Aveam de toate in Romania: apartament in centrul Bucurestiului, casa data in chirie tot in centru, masina, motocicleta, job bun, bani in banca, zero rate. Am plecat din tara la 37 de ani pentru ca m-am saturat de coruptie, mizerie, rautate, lipsa de educatie, pupincurism si toate cele. Am plecat in Germania la 37 ani, fara sa stiu limba, cu pisica in sacosa, la o propunere de job. Nu m-as mai intoarce in Romania nici platita. Aici e casa mea, aici sunt respectata, aici pot in sfarsit sa traiesc cum vreau.
Eu cu sotul am plecat in Germania (Bavaria) acu 2 ani si jumate. Doar eu aveam o oferta de job, in 4 luni si-a gasit si sotul. Amandoi avem joburi similare ca in RO, eu in IT, el inginer. Cand am luat hotararea sa plecam, am zis ca nu avem ce pierde, daca nu ne place, ne putem intoarce oricand. Mai devreme de primul an stiam deja ca nu ne mai intoarcem in RO. In RO aveam salarii peste medie, si totusi o vacanta la ski trebuia bine calculata, schimbat masina la fel, ratele la apartament tot pe 30 ani erau. Si aici avem salarii peste medie iar in 2 ani am reusit sa platim apartamentul in RO, sa cumparam un teren, sa mergem in vacante mult mai des ca inainte (Bavaria e superba in sine, plus ca suntem in buricul europei, ajungem in locuri suberbe in cateva ore de condus/ tren), sa ne luam masina noua, acum daca vrem la snowboard, resorturi cu sute de km de partie sunt la 2-3 ore distanta cu masina si nu ma mai uit de 3 ori pe card daca imi permit un strudel la 3000m. In cariera am facut amandoi un pas urias, am la fel de multi amici ca si in tara. Ah, am uitat sa precizez, amandoi lucram in Engleza, eu am invatat si Germana ca ambitie personala, plus ca mi se pare normal sa stii limba tarii in care intentionezi sa locuiesti pe termen lung. Schimbarea a fost grea, chiar cu toate avantajele pe care le vedeam, pentru ca eu sunt o fire anxioasa, dar acum sunt mandra de mine si de noi ca ne-am adaptat frumos. Prea multe ar trebui sa se schimbe in RO ca sa ne intoarcem, deocamdata ne e ft bine aici, in 2 ore de zbor imi vad familia, mai vin ei aici, ne vedem cam la fel de des ca atunci cand eram in RO. Ma mir de fiecare data cand aud prejudecati ca nemtii sunt reci si neprietenosi, experienta noastra e complet diferita, daca vii cu mintea deschisa si ei te primesc la fel.
Comentariu beton!34
@M. parcă ai fi scris cu degețelele mele, mă refer la detaliile despre Bavaria și nemți. Sunt și eu pe acolo, în Franken.
În 2007 ar fi trebuit să plec. Eram deja redactorul-șef al ziarului pentru care lucram și mi s-a propus să vin să-l conduc de la sediul său din Londra. Oamenii aranjaseră tot, o perioadă urma să stau cu un doctor român într-un apartament de 2 camere, salariul nu era chiar mic pentru Londra, dar nici mare.
Am refuzat. Nu știu de ce. Poate teama, poate faptul că am cerut 300 lire în plus și mi-au spus că pe moment nu se poate, poate toate la un loc.
Este lucrul pe care azi îl regret zilnic, mai ales văzând ce bine s-au acomodat prietenii mei în Anglia atunci când au plecat. Nu sunt deloc fericit aici și probabil că nu voi fi vreodată pentru că na, țara este făcută de așa natură încât să nu ofere fericirea unui om ca mine.
Asta este. A fost și s-a dus.
Comentariu beton!25
Am emigrat in Belgia acum 11 ani. A trebuit sa luăm totul de la 0, de la furculița si cuțit, așa cum ai spus. Persoana care a spus ca ne ajuta ne-a dat cu flit după o lună. Nu a fost deloc ușor, si câteodată nici acum nu e. Dacă ne-am mai intoarce? Îți răspund spunând ca momentan ne cautăm o casă în Spania, pentru când ne vom retrage.
Comentariu beton!23
Spania continentala sau vreo insula?
Nu de alta dar poate facem schimb de impresii (ref la cautarile de pana acum) si-i dam niste idei lu’ Misu’.
Regrete? De fiecare data cand imi amintesc.
In 1995 m-a chemat fratele lui mama In SUedia, Goteborg, Mi-a zis telefonic:
–Hai la noi, ti-am gasit de lucru la o ferma de vaci, salariul este 3 mii coroane suedeze dar, fiindca animalul mananca si in week-end, totalul este de 5 mii coroane suedeze. Erau aproximativ 1 la 1 cu marca germana. O sa stai la noi si te ducem cu masina si te aducem, ferma e la 16 km de oras. De haine nu-ti face griji, iti alegi din ce se doneaza la biserica. de adus te aduce un prieten care e din Cluj, merge lunar acasa. Ori mergi la el ori va intelegeti si-l astepti in vama. Tot ce trebuie sa faci e sa mergi la Sibiu sa iei viza, chiar si pentru o luna, o prelungim noi aici findca avem posibilitatea.
Ei, mi-au trimis chemare, parca o vad si acum, in 5 exemplare, fiecare de alta culoare. Nu e greu de ghicit acum de ce am e-mail sloimi idiotul.
Azi, cu ceva peste… kilogramele tale, as pleca maine.
Comentariu beton!34
dap, uite că mi-am amintit de un tip, veterinar, care a muncit la porci în Danemarca; adică dădea din butoane pe computerul morii, să facă mixul de furaje pentru diferite categorii; după ce i-a reproșat patronului că plătește degeaba veterinarul de acolo, ăsta i-a dat pe mînă un sector micuț cu scroafe, iar românul, mai ales din alimentație, i-a adus un spor de natalitate de (nu cred că mă înșel) peste 50%; după ce s-a întors în țară (cu bani grei) a venit danezul să-l implore să se întoarcă…🤣
@Costică, ar fi o variantă pentru @JT🤔
In ’96 aveam 26 de ani, terminasem de un an stomatologia, cînd soarta mi l-a scos în cale pe primul soț, român emigrat în SUA încă de pe vremea „ailaltă”. Am zis să încerc, n-o fi dracu’ așa negru, cît despre cîini…aveam deja unul și știam că nu merg cu covrigi în coadă nicăieri în lume. Așa că am făcut pasul. Am făcut și școală acolo, ca Făt-Frumos, 2 ani în 6 luni și mi-am luat diploma de dental hygienist(la noi nu știa nimeni pe vremea aia ce-i meseria asta). Apoi m-am întors acasă, după ce, mai întîi, am divorțat la notar(și 2 ani mai tîrziu am reușit asta și aici, acasă, a fost tare palpitant să fiu simultan divorțata în SUA și încă măritată în Romania ☺). Nu mi s-a potrivit omul și nici țara. Sau poate am avut ghinionul ca el să locuiască în sud, poate dacă trăia în Boston vedeam altfel lucrurile. Nu regret nici o clipă că m-am întors, o parte din ce om sînt acum se datorează și acestei experiențe. Dacă nu m-ar durea oasele și articulațiile la fiecare ploaie, aș fi in Anglia de cel puțin 10 ani, de cînd jumătatea mea, aia adevărată, nu mai e printre noi. Mi-aș fi luat copilul și l-aș fi dus deja acolo, ca să crească într-o țară civilizată în care fiecare își vede de ale lui, nu de capra vecinului. Dar fiindcă asta nu s-a putut, se va duce singur, pe drumul lui, iar eu nu numai că nu-l voi împiedica să facă asta fiindcă nu vreau să rămîn complet singură, dar chiar o să-i suflu vînt din pupa. Și dacă o fi să mai apuc, o să mă bucur de el că-și trăiește fericit visul și viața. Na, iar m-am lungit, dar dacă dai mereu subiecte grele…
Comentariu beton!30
Incep sa am sperante ca suntem tot mai multi care nu fac copii sa aiba cine sa aiba grija de ei la batranete
Comentariu beton!27
@Liana așa sper și eu. O parte din motivarea de a-mi lua câteva arme cu aer comprimat a fost că la o adică să am mână să detun cu un pușcoci pe bune să-i pun pe goană pe ai mei când oi boli pe vreun pat. Așa e că e mai ușor de apăsat un trăgaci decât azvârlit toporul?
@Liana, ah, mi-a mers la suflet comentariul tau. Eu am avut-o pe mama 3 ani imobilizata la pat. Au fost cei mai chinuitori ani din viata mea. De cate ori aveam momente de cadere psihica si aduceam vorba de o casa de batrani, incepea sa planga si imi servea aia cu „eu am avut grija de voi, acum e randul vostru”, mi se facea mila de ea si renuntam la idee. Asa ca eu le-am spus copiilor : bagati la cap ce va spun acum cat inca mai am toate tiglele pe casa, daca se intampla sa cadem la pat vreunul din noi, ne gasiti un stabiliment decent (asta e singura pretentie) si ne duceti acolo. Sa nu prind pe vreunul din voi ca se chinuie cu noi ca va bantui dupa moarte! Sa isi vada de viata lor ca doar nu faci copii pentru batranete!
Comentariu beton!19
Am plecat din Ro pe vremea lui Ceausescu, in Israel, cu parintii. Deci famillie de evrei, parintii mei cu tatuajul numarului de la Auschwitz pe mina. E altfel povestea decit a celor de aici. Am multe rude in Israel, dar nu am primit ajutor de la nimeni, ei religiosi si noi nu. Ai vazut „Stissel”, deci poti intelege. In schimb am primit ajutor de la stat si de la oameni necunoscuti. Am luptat ,nu e usor sa incepi de la 0. Mai ales ca eu fiind profesoara a trebuit sa invat ebraica la perfectie. De intors nu mai e vorba, am 35 de ani de cind am plecat. Copiii sint mari, realizati, nepotii mari si mici, si cum am zis evrei. Acum ca am iesit la pensie amindoi nici nu ne-am pus problema sa ne intoarcem. Dar citesc cu placere blogul tau, care ma tine la curent cu ce se mai intimpla
Comentariu beton!73
La inceputul lui 2008 aveam 23 de ani si eram de parere ca daca toti plecam, cine mai aduce tara asta pe o linie de plutire. Pe urma l-am cunoscut pe EL. Si ELul meu si-a gasit job platit cu 2000ish de euro pe luna (ceea ce era ireal pentru Hunedoara la vremea aia) la cateva luni dupa ce am zis “bai, mie imi place de tine, hai sa vedem ce iese”. Eu ma chinuiam sa scriu licenta. Problema era ca il vedeam 4 zile pe luna pe vremea cand nu era facetime and crap. Si chiar daca ar fi fost…
Si am zis “pana aici. Nu vreau asa”. Asa ca ne-am facut bagajele si am plecat in Anglia cu vreo 2000 de lire in buzunar. Fara sa stim pe nimeni, aveam doar eu job platit la comision. Si nu eram buna la el :))
Am avut o tona de noroc. O tona infinita.
Suntem inca aici. Crestem 3 pisici, una din care am facut-o noi.
Am avut un singur moment in care mi-a venit sa dau dracu’ tot, sa impachetez tot, sa luam pisicul (pe vremea aia era doar 1) si sa mergem la mama acasa. Eram de 3 luni in lockdown, eram super insarcinata si zoomul imi mancase toti neuronii. Nu am facut-o ca nu iei life changing decisions cand hormonii sunt on crack si treci printr-o perioada fara precedent.
Daca depinde de mine, nici nu plecam. O sa sune fitos, dar pe mine ma plezneste atitudinea din Romania de fiecare data cand merg. De la tanti care vorbeste la telefon cand intri in magazin si iti intoarce spatele sa nu o deranjezi la sistemul scolar la tot.
Ieri imi zicea o conationala la lucru ca sunt putin nebuna ca vreau ca pisica bipeda sa faca scoala aici, sa ii spele astia creierul. Cu ce, nu m-am lamurit, dar ok.
E greu fara ai tai pe langa, dar prefer sa ii vad pe facetime si sa fim toti ok.
Fetita are dubla cetatenie, cand o creste poate alege unde sta.
Din nou, sunt constienta de cat noroc am avut cand am plecat si ca povestea noastra nu e a tuturor.
Comentariu beton!30
Acu’ mai bine de 10 ani eram subcontractant la o mare firmă din USA. Jobul era pe trei luni, la final ni s-a propus să rămânem (eram patru). Eu am fost cel care nu a rămas. A, inițial am fost doi, celălalt s-a răzgândit, dar nu a mai putut semna atunci, a rămas ilegal oarecum (încă mai avea viza valabilă câteva luni) și a găsit ceva job intermediar, apoi s-a angajat în domeniu.
Dacă regret? Câteodată. Totuși, mie nu mi-a plăcut modul de viață american. Mi-ar plăcea să mă stabilesc în Spania, totuși.
băi, da, n-am văzut mult din usa (un best western în Atlanta 1 noapte și umpic din județul california), da’ nu cred că m-aș muta acolo; deși am rude care m-ar putea ajuta, în județ la mamaie Dolly Parton; cum ziceam și acum vreo 2 zile, m-ar tenta o canadă; chiar nu avem nici un canadian pe aici, să ne zică ce și cum?
ioropa, sincer, mă cam îngrozește pe termen lung din cauza micimii oamenilor politici, a interferențelor omniprezente a urșilor și a (opinie subiectivă) efervescenței curentelor naționaliste
@Costică, cred că am văzut un comentariu du prin 🍁
@costicămuslmanu fără să-mi zgudui memoria mi-au venit în minte pronto 12 foști colegi, vecini, rude care au plecat și rămas în Canada fericiți. Fără gând de întoarcere, preferă să-și cheme neamurile, amicii etc acolo decât să vină ei în Ro. Și eu m-aș fi dus dacă mai eram holtei. Totuși se pare că Msieur Trudeau s-a căm împuțit.
Am emigrat in 2002 in Belgia. Copiii au terminat aici studiile, au job-uri foarte bune, au o viata frumoasa si asigurata bine pentru viitor. Am avut 20 de ani minunati, am calatorit in toata Europa, vacante de 2 ori pe an( ceea ce n-am avut cat am fost in tara!). Acum, la pensie, ne intoarcem: tari minunate si orase superbe sunt peste tot dar doar in orasul in care am crescut sunt OAMENI: prieteni pe care poti sa-i suni la miezul noptii si ii chemi ca ai nevoie de ei, prieteni cu care sa mergi la un teatru, la gratar in weekend sau intr-o vacanta, prieteni vechi cu care sa joci o canasta sau pur si simplu sa ii suni sa le spui ca ai facut sarmale si nu pot fi mancate decat alaturi de ei! Asta ne-a lipsit in 20 de ani de viata relaxata, minunata, bogata in Belgia : n-am gasit OAMENI!
Comentariu beton!21
@Lucia: io n-am avut parte de OAMENI nici în România. 🤷♂️
Singuru’ Om de care am parte-i frate-miu.
Am scris Om cu m mic pentru că uneori îmi vine să-l strâng de gât, da-mi trece repede.
🤣🤪🤣🤪🤣🤪
Comentariu beton!20
@Lucia, corectează-mă dacă greșesc, dar părerea mea e că dacă în 20 de ani nu ați reușit să vă faceți prieteni adevărați și acolo (acei „oameni” de care vorbești) înseamnă că nu ați fost cu adevărat și complet integrați în țara de adopție. Pe de altă parte e frumos că ați rămas în asemenea relații strânse cu cei din țară, în ciuda distanței.
Pe de altă parte, să fim sinceri și realiști, traiul în Romania cu o pensie de Belgia arată mult mai bine decât traiul acolo cu pensia respectivă. Are și bunica niște prietene întoarse „la vatră” după ani de străinătate și e clar că motivul financiar a fost cel puțin la fel de important ca dorul de „glia strămoșească”.
Comentariu beton!14
@JT: am in Galatiul meu drag ( stiu, nu e ca Sibiul sau Alba Iulia dar eu acolo am trait copilaria-adolescenta-maturitatea!) cum spuneam, am acolo prieteni de plus sau minus patruJdeani pe care ma pot baza la orice ora si care se pot baza pe mine oricand, oameni minunati, nu multi dar suficienti cat sa ma faca sa ma intorc in tara si sa traiesc ultima perioada a vietii langa ei!
@R: Sunt cetatean belgian si mi-am facut prieteni belgieni numai ca ei au alte valori, alta conceptie despre prietenie, cu telefoane de fixare de randez-vous cu saptamani inainte si programarea vizitelor….PS Sa fiu contrazisa de cei plecati din tara, dar greu iti poti face prieteni romani in strainatate; un bun prieten emigrat in SUA mi-a spus odata” Cea mai urata natie pe pamant este formata din romanii emigrati” …sunt multe de povestit, as putea scrie o carte despre „rudele si prietenii” romani din Belgia care numai nu m-au injunghiat si despre cat de mult m-au ajutat la inceput de drum belgieni pe care nu-i cunosteam….
Eu am familie în Italia de o viață, și nu m-a atras ideea de a pleca și eu lângă ei. Până am devenit părinte. Copilul are 6 ani acum si îmi cam pare rău că nu am plecat (nu neapărat în Italia) cât a fost mai mic.
Acum vine primul an de școală, și încă mă gândesc dacă e un moment bun pt că fără limbă, el clar va pierde un an. Dar aș pleca și mâine. Încă mestec ideea și caut locul.
Cred că momentul potrivit e oricând te simți pregătit să faci pasul, indiferent de vârstă sau alte aspecte.
Italiana o invata in 3 luni maxim. Al meu a invatat germana de la zero in 3 luni. Si e mult mai grea.
Fugi!
@alinoidul românoidul, ia-ți repede vânt la picior! În 3 luni trăind cu copii italieni și mâncând italienește trece clasa fluierând. Ai mei au făcut în Ro grădinița în germană de baltă și după o lună cot la cot cu viitorul Germaniei au făcut ravagii la școală.
Ștefan avea 9 ani și nu știa nici măcar engleză, Maria avea 13 dar știa foarte bine engleză. După 6 luni vorbeau intre ei in norvegiană ca să nu ii înțelegem noi.
La școală nu au pierdut nici un an pentru că au învățat laolaltă cu norvegienii nu in clasă de emigranți. Depinde și de noroc, dar la noi la țară nu erau alți copii români ca să le facă clasă separată.
Nici eu nu intelegeam când mi se spunea că NU e nicio problemă cu cei mici
Comentariu beton!11
Aștept după soț, el nu e convins încă, și-a schimbat și jobul luna trecută și vrea ca capete experiență în domeniu ca să fie mai ușor. Eu cred că va fi mai greu pt copil dacă apucă sa între deja în sistemul nostru școlar. Dar rămâne de văzut. Cum am zis, eu aș pleca și mâine. 🙄
Nu țin neapărat să fie Italia, si aici e de dezbătut unde mai exact să mergem. Nu ne lipsește nimic în Ro, avem o situație chiar bună, dar de fiecare dată când ies din țară și revin, nu îmi place ce văd, ce aud, ce miros. Când îmi vine fluturașul și văd cât dau la stat imi pușcă venele la cap. Ca am 0 beneficii de banii ăia, pensia dacă o apuc o să mă ajute să mor mai repede – de foame.
Ioi, m-am stârnit!
@OldJohn, n-am cuvinte. ❤️
Pur și simplu, dacă se vrea se poate. Cam atât. Copiii sunt extrem de inteligenti, n-am dubii. Ne dovedesc asta în fiecare zi.
@Alinoidul, caută comentariul/povestea mea mai sus. Eu am plecat la salariu excelent si tot nu regret😜
@alinoidul ăăă scuze că am luat nick-ul la genul masculin. Dacă tot vă recomandă Oidjohn să-i citiți povestea, zăboviți la partea în care Oldjane, pupa i-aș mânuțele (cu permisiune), a preluat controlul situației. Înțeleg dilema soțului, dar pe undeva e ca și cum și-ar fura singur căciula. Aia cu experiența e relativă, în Germania sunt deseori preferați inginerii proaspăt absolvenți. Chestie de salariu scăzut, evident, dar tot mai pregnant se doresc persoane ‘imaculate’, ‘albe’ pentru că e nevoie de ceva nou, de schimbare de paradigma și ‘experimentații’ vin cu un bagaj de deprinderi și obișnuințe practice și eficiente poate dar nedorite. La fabrica unde lucrez e gârlă de muncitori săriți de 50 ani, dar ingineri foarte tineri în toate deprtamentele. Bătrânețea manufacturieră tăbăcită nu se sperie să pună în practică ideile zurlii ale tinerilor. Inginerii vechi preferă căile bătătorite, verificate, terne. Circumspecția ‘experimentaților’ a făcut să se piardă multe oportunități. Ideea nu este ca soțul să aibă experiență sau job solid, ci copii Dvs să crească și să se dezvolte într-un mediu mai asanat – de asta continuă și azi exodul din Ro, mai mic dar cu pregătire mai elevată.
@AleBlaga, sunt de aceeași părere, chiar dacă soției nu prea îi spun. Ei se datorează această nebunie!
Eu am o ofertă de job în Canada și dacă totul merge ok iau copilul, pisica și plec. Am parcurs cam 70% din drum. Nu e târziu nici la 41 de ani să o iau de la capăt într-o altfel de țară. 🙂
Comentariu beton!30
Noi am avut posibilitatea sa plecam (sotul meu avea multe rude in S.U.A.), am si trimis o data la Loteria Vizelor dar cred ca nu ne-am dorit cu adevarat sa plecam. Inainte de 89 era greu de calatorit inapoi in tara iar comunicatiile nu mai spun ce grele erau (socrul meu a aflat dupa 3 saptamani ca a murit fratele lui din State, a fost securistul care a citit scrisoarea mai omenos si a lasat-o sa treaca; la telefon nu au reusit sa prinda legatura). Probabil astea au cantarit ceva in decizia de a ramane (amandoi aveam parintii si fratii aici). Am regretat? De multe ori dar asa a fost sa fie. In schimb au facut-o baietii nostri, amandoi aflati acum la Londra, amandoi IT-isti. Ei nu au plecat din motive financiare, in Romania castigand mult peste medie, au plecat cu job-uri, pentru o societate mai asezata si o viata mai comoda. Cel mare prin transfer la un studio al multinationalei pentru care lucra. A beneficiat si de un pachet de relocare f. bun (le-a platit o luna hotelul pana au gasit o casa, transport si depozitare lucruri personale, plus o suma de bani). Acum, de cand cu lucrul de acasa, vad ca cocheteaza cu ideea de a se muta in sudul Frantei la Nisa. Cel mic, care a facut software engineering in UK, s-a intors in Romania in ideea aia naiva de a ajuta tara. Dupa faimosul 10 august s-a pus pe cautat job la Londra, a gasit fara probleme si in cateva luni a plecat. Acum vin in tara din cand in cand si noi o data pe an in vizita la ei. Comunicarea obisnuita se face via chat in scris si uneori cand imi este dor de ei mai tare le zic: „acum cu imagine sa va vad moaca”. Nu regret nicio secunda ca au plecat.
Comentariu beton!28
Casatorit in vara 1989, la 20 de ani, de frica demolarilor (nu am fi primit locuinta separat, ca sotul meu locuia cu parintii), fericire si planuri dupa „revolutie”, vazut primele mineriade si hotarit plecarea (vara 1990). De atunci sint in Germania. Am trait bucurii si tragedii cit pentru doua vieti, dar intors in Romania…niciodata. Motivul: niciodata nu m-am simtit acolo acasa, si acum ma simt in nesiguranta cind ajung acolo. Parintii mei, dimpotriva, m-au incurajat sa plec, nu m-au facut sa simt ca i-as fi parasit. Chiar daca am realizat material foarte mult, pentru mine conteaza cel mai mult ca mi-am gasit locul unde sint acasa. Acum am o fiica vecina de sat cu @JT si un baiat student, pentru care a fi liber sa traiesti unde doresti inseamna ceva firesc.
Comentariu beton!21
Am plecat din tara in 1995, cu intentia de a ma intoarce (cam dupa un an). As spune ca am plecat de la zero, si, aici, as putea scrie un roman. Dupa un an eram tot aici, ca si acum, de altfel.Nu mai stiu pe unde citeam, dupa un timp, „prinzi radacini” pe unde stai.Sa ma intorc?! Din pacate, nu. Sa ne intelegem: aici ma simt bine.Ne pare rau ( mie si sotiei ) pentru ca statul roman a investit in noi, si nu am reusit sa dam inapoi ceva pentru tara noastra (am studiat pe vremea cand era o selectie sa fii admis la facultate). Sa ma intorc? Ipotetic, da, doar sa am posibilitatea sa am activitatea mea.In alte conditii, absolut nu. Locuiesc intr_o zona frumoasa, casa mea este aici, fac parte dintr_o comunitate, mi_am facut prieteni……cum spuneam, ar fi multe de povestit.Salutari din Brianza (Italia).
Comentariu beton!15
Regret, evident.
Am plecat in 2009 ofertat sa fac aceiasi munca, ca si in tara, insa pe bani cum nu mi-am imaginat vreodata, si sigur o sa ma intorc in tara iar, no sa raman intr-o tara musulmana sigur, in ceea ce il priveste pe ala micu mereu l-am povatuit sa stea in tara ca sunt sufiecient eu plecat, degeaba insa, e undeva prin atlanticul de nord de anul trecut, eu la calduri extreme el invers, si el probabil se va intoarce, nu sunt sigur insa banuiesc asta.
Am plecat acum 20 de ani. Fără nici un ajutor, deși aveam multe rude afara ( in cazul meu, când e vorba de ajutor, nu te mai cunoaște nimeni).
După Israel, Franța, Anglia și Maroc, acum 12 ani am aterizat in Luxembourg. Nu am de gând sa ma întorc in România. Nu apuc eu timpurile alea când România va oferi siguranța, protecție socială și un nivel de trai asemanator cu Luxembourg.
Evit cât pot deplasările in România. Atunci când e musai sa fiu in țara, abia aștept sa ma întorc Acasă. Provin dintr-un orășel de provincie, unde toată industria a fost distrusă, nu mai exista locuri de munca, nuanțele de gri ale clădirilor devin mai închise cu fiecare reîntoarcere, fețele oamenilor ma șochează, îmbătrânite înainte de vreme și fără dinți in gura…… Gata, ca intru in depresie.
Comentariu beton!15
După 23 de ani de Spania cred că m-aș întoarce in Ro. Știu că ce mă trage e familia dar uneori chiar îmi vine să-mi bag picioarele și să plec. Copiii sunt născuți aici amindoi (20-15ani) și totuși nu mă simt pregătită să își schimbe ei cetățenia.
Nu te simți TU pregătită să-și schimbe EI cetățenia? Nu prea are logică formularea asta. Ce treabă ai tu cu ce își doresc ei? Nu crezi că e decizia lor și numai a lor? Ca să nu mai vorbim despre fatpul că unul dintre ei e ditamai adultul.
@MV: mămică manipulatoare,”ea le vrea binele”. 🤣🤪🤣🤪🤣
Comentariu beton!11
Am fost aproape copil cand am plecat de acasa. Mult mai mult de jumatate din viata mi-am petrecut-o aici unde sunt. Este un loc ce se potriveste firii mele, felului meu de a fi. Simt, pe undeva, ca trebuia sa ajung aici din foarte multe motive.
La inceputurile mele, aici, am fost ocupata sa-mi construiesc o viata si am reusit, mai bine decat as fi reusit acasa. Nu a fost timp de doruri si regrete desi ele existau, ascunse, mocneau, ca un foc inabusit.
Acum, la cativa ani de sedere aici, am timp. Am timp sa privesc inapoi. Si o fac cu un dor nespus de tot ce am cunoscut acasa, parintii, vorba, muzica, aerul, cerul, iarba, pamantul, toate romanesti. Imi dau seama ca le-am avut tot timpul cu mine, le-am avut in sange, in suflet, in minte.
Si desi mi-e bine aici si nu m-as mai intoarce niciodata in Romania pentru ca nu as reusi sa ma adaptez stilului de viata, simt ca pe undeva, fenomenul pribegiei nu este unul normal, natural. Nu este natural sa fi obligat sa te rupi de tot ce esti si cunosti, daca ar fi, nu m-as mai simti ca si cand nu sunt om intreg. Normal este ca omul sa aleaga daca sa plece sau sa ramana.
P.S. Nu vreau sa influentez pe nimeni cu propria experienta, dimpotriva, incurajez pe toata lumea sa actioneze dupa cum simte, dupa cum crede ca ii este bine. Eu sunt si sentimentala (de-aia ma si inflamez patriotard pe aici, uneori😅) si ar fi un dezastru sa se ia cineva dupa mine.
Desigur, asta nu este toata povestea mea, ca in intregul ei este mult mai mare si, in general, destul de frumoasa.🙂 Sper ca Mihai, care obisnuieste sa vorbeasca deschis, sa nu se supere ca am sarit detalii fizice (am motive) si in loc de ele, am descris trairi.
Comentariu beton!18
@Tia, simt ce spui, eu am fost un optimist incurabil, am crezut că tara aia se va face bine, am plans cand mi s-a cântat imnul și ridicat dtapelul național, fiind peste hotare.
Nu mai simt nimic, nici un fior și imi pare rău.
Comentariu beton!12
Să mor de vă-nțeleg p-ăștia de vă udați la imn și steag.
Da, am pus steagul Austriei la balcon (mai mult să-l sâcâi pe frate-miu 🤣), dar asta nu înseamnă că dacă o altă țară îmi oferă condiții mai bune, le voi refuza. Din contră. Bagajele, ura și la gară.
Comentariu beton!16
@OldJohn Eu sunt invers, daca la inceputurile mele aici, la o varsta mica si extrem de egoista, ocupata fiind de a-mi gasi un drum in viata, m-am distantat de origini, de radacini, acum am ajuns sa „vad enorm si sa simt monstruos” in legatura cu tot ce inseamna Romania. Vibrez la orice cuvant romanesc, vibrez cand aud Eminescu, Stefan, Tepes, cand aud zarzar, zumzet, zambet.. Cand ajung pe acasa, bat orasele si satele la pas, vara, iarna. Mai ales iarna, imi place sa trec prin satele ardelenesti care au supravietuit, sa colind ulitele pustii, sa ascult clopotele ce bat seara, sa ascult cum latra cainii, cum cineva striga la poarta pe altcineva, cum se inalta fumul din cosurile caselor tacute, iubesc sa dau de oameni ce ma intreaba a cui sunt! 😅Iubesc sa colind orasele in dimineti de duminici, cand sunt pustii si orasul poate fi vazut in detaliu pentru ca oamenii lui inca dorm. Si pe urma imi place sa vad cum prind viata strazile ce se umplu de oameni si atunci simt si imi spun: „sunt acasa”. Stiu ca in mare parte e dorul de parintii mei ce ma face sa simt asa dar stiu ca sunt si radacinile mele ce ma cheama. Eu cand ascult imnul, plang. 🙂
Comentariu beton!20
@John Temple Tradatorule! 😅
@Tia, inteleg foarte bine ce spui, si eu simt ca sint cu fundul in doua luntrii. Dar asta face doar sa largeasca deschiderea intelectuala si aria posibilitatilor in toate domeniilor.
Simt romania ca pe o doctorie dulce-amara. Am nevoie de ea ca sa poti functiona, dar are o gramada de efecte indezirabile. De asta si merg des (cam de doua ori pe an) dar nu stau mult. Atit cit sa imi incarc bateriile de „neamul meu cel romanesc”, de peisaje, de glumele sarate sau ne, ca oameni care fac atita bascalie nu cunosc in alte parti.
@Anca, asa e, ca si tine port cu mine bagajul romanesc dar iau cu ambele maini tot ce mi se ofera aici, munca, limba, cultura, sunt un om deschis si foarte incantata sa cunosc lucruri noi.
Sigur, cum ziceam, pe undeva ma simt bogata dar si saraca pentru ca am castigat ceva ca sa pierd altceva.
Si ai dreptate, desi gust umorul altor neamuri, parca nimeni nu face ca noi haz de necaz! 😅
@Tia: 🤣🤣🤣🤣🤣
Acum, la cum se prezintă România, nu m-aș reîntoarce definitiv chiar să-mi dea statul român €5000 lunar pe viață.
Cât despre trăiri, LoL.
@John Temple Am inteles destul de repede ca trairile noastre, ale tale si ale mele, sunt foarte diferite.😅 Nu au cum fi la fel. I’m a woman, you’re a man.😅
@Tia: trăirile tale patriotice-s cam erotice.
🤣🤪🤣🤪🤣🤪🤣🤪🤣
@John Temple Eu cred ca ai vrut sa zici Eroice! 😅
Sunt plecată, împreună cu soțul, de aproape 3 ani. Mai am 7 ani pâna la pensie, din această cauză am și plecat. Pentru a avea o bătrânețe liniștită, să nu fiu nevoită sa fiu întreținută de copii. Am lăsat casă, copii, nepoți și ne-am mutat în Germania. Soțul a avut probleme de sănătate, nu știu ( adică știu!!!) cum am fi trecut peste dacă, nu eram aici. Ce o să facem peste 7 ani, nu știm. E foarte greu dar, rezistăm.
Comentariu beton!12
Asta da curaj!
Da. Eu! 🙂
Am avut multe sanse sa plec, as putea sa plec si acum, in unele perioade din viata mi s-a zis zilnic sa plec.
Dar eu n-am regrete prea nulte. La modul general in viata, nu doar legat de plecat. Am fost in vizita in diverse tari, inclusiv in SUA si nu am facut click cu niciuna sa zic ca „gata! Aici iau tot si raman”, desi ador Spania sa-ti zic drept.
Desi sunt overthinker, refuz sa ma gandesc asa tare la subiectul asta. Am mai luat decizia asta de vreo 100 de ori minim.
Dar, cadou pentru tine, stiu un articol genial. L-am adorat.
https://balkaninsight.com/2016/11/07/i-apologise-to-everyone-who-left-bosnia-11-07-2016/
Am petrecut ceva din viață și printre bosniaci. Asta îi reproșează si lui Bregovic, că a plecat când a fost greu. Și toți erau mândri că au dus-o greu in război. E o zonă complicată cu un conflict înghețat. Situația e puțin diferită de a românilor.
Am plecat in Germania in 2017 impreuna cu sotia. Am avut oferta concreta de munca in domeniul IT pe care am acceptat-o fara sa clipesc. (Limba germana nu mi-a fost ceruta si fiindca lucrez intr-un mediu international nici nu am invatat-o). Am avut un mare avantej fiindca sotia vorbea deja foarte bine germana (geek 🙂 ) si s-a ocupat ea de tot administrativ. Intre timp am reusit sa ne cumparam si o casa aici (banu jos) si nu ne-am mai intoarce in Romania. Luam in considerare pe termen lung sa ne mutam spre sud-ul Europei unde vremea e mai calda.
Germania nu e perfecta din foarte multe de vedere si la multe parti e sub Romania. Va vine sau nu sa credeti dar birocratia de aici e mult mai mare (functionala dar sub nivelul din Romania). Traficul pe langa marele orase e ingrozitor (imi vine sa rad acum cand ma plangeam in Romania de traficul spre Constanta sau Brasov care se intampla doar ocazional in weekenduri. Aici e zilnic!) Oamenii sunt mai reci si nu stiu sa se distreze ca noi. Pentru distractie mergem in Olanda sau luam avion catre insulele din Mediterana.
Comentariu beton!15
Voi incerca sa fiu succint: pornit de la un loc de munca bun, unde simteam ca pun umarul la progresul tarii (in Romania), plecat fara tragere de inima intr-una din tarile nordice (fosta isi continua studiile acolo si am decis sa o urmez), platit regeste dar mi-a displacut profund climatul (si uman), mutat in Londra in zona premium de lifestyle, si mai dezamagit de climatul (si uman), mutat iarasi (de data asta pentru suflet, nu pentru buget) in sudul Spaniei unde oamenii au fost extraordinari si e cred singurul loc in care poate m-as intoarce vreodata sa traiesc, daca as fi nevoit. In final decis intoarcerea in Romania (sunt foarte activ de fel, iar modul mega-relaxat al spaniolilor in sud ma facea sa clocotesc – dar si sa ma sting instant la cat de simpatici erau). Au trecut mai mult de 10 ani de atunci si nu regret. Cum spunea cineva mai sus, m-am intors pentru OAMENI. Acum traiesc la mama naibii, intr-una din cele mai sarace zone ale tarii si ma simt extraordinar, viu, complet viu. Am intalnit aici oameni minunati, din toate paturile sociale, de la cioban cu 4 clase de o duiosie launtrica de invidiat, pana la eremiti intelectuali pe care fara sa privesti atent nici nu ai sti ca exista.
In momentul in care incetezi sa mai schimbi lumea (generic), in care renunti la ura, si in care te concentrezi pe ceea ce poti face cu adevarat, lucrurile capata o cu totul alta lumina. Evident ca nu pot schimba clasa politica sau delasarea, furtul, mizeria, etc. Dar pot sa vad o singura persoana de langa mine care are nevoie de ajutor, de sprijin, de o vorba buna – ei bine, acolo pot face cu adevarat ceva. Si e suficient si mi-e foarte foarte bine.
Comentariu beton!38
faci parte dintre acei oameni pe care mi-ar plăcea să-i cunosc. Vorbim aceeși limbă. Și nu mai cred că suntem foarte puțini
Am plecat in 2008 pentru ca m-am indragostit de un belgian si ne-am casatorit. La inceput m-am gandit ca cel putin la pensie o sa ma intorc inapoi in România. Acum avem un copil de 9 ani si nu m-as mai intoarce decat in vacanta. Am un copil, e pe jumatate român, dar viata lui e aici. Si clar mult mai bine decat in România. Si aici ma refer la mai putina corruptie, sistem de invatamant si sanitar peste media europeana. Am plecat din România cand aveam un salariu acceptabil asa ca din punctul asta de vedere nu ma puteam plange. Am stat 2 ani fara serviciu in Belgia, am invatat limba, am facut extra cursuri. Am decis ca daca tot am venit aici, voi incerca sa gasesc un loc de munca cel putin egal cu cel din România. Si mi-a reusit chiar mai bine. Nu, nu am pe nimeni aici in afara de sot si copil. Toate rudele mele au ramas in țară.
Si nu cred ca as fi plecat din România daca nu ma indragosteam 🤷♀️
Comentariu beton!16
Nu pot scrie până nu citesc toate comentariile și ele continuă să vină, așa că mgar prinde seara.
Observ că in mare parte scriu cei care au plecat. Sau cei care regretă că nu au plecat.
Eu am plecat in Norvegia după ce fiică-mea, Maria, mi-a spus că ea nu a făcut nimic la fizică in clasa a7a. A fost un an cu punți, zăpezi de un centimetru de inchidea Firea școlile, recuperări pe hârtie etc.
Lucram in învățământul superior, cu salariu pe care mulți saraki și l-ar dori (sic!), am fost patriot și am reprezentat țara, cu mândrie pe multe continente, dar mi-am adus aminte de un promo la un film cu Mălăele: „‘Această lehamite’, un film despre lehamitea aceasta”.
Vorbeam cu un vecin de scară din copilărie despre toate astea și mi-a zis „hai in Norvegia”. Eu nu l-am ascultat că știam că e pe meleagurile bahice de nivel cronic, dar Oldjana a preluat conducerea și nu a lăsat vrabia din mână. Ea a venit prima, introdus copiii la școală, eu după un am că aveam un contract/proiect de terminat.
Nu am fost primiți decât cu scepticism, eu sunt realist și spun. Nici măcar norvegienii cu care am lucrat pe vreo trei continente nu mai vor să ma cunoască.
Profesor e greu să fii aici dacă nu stăpânești limba, iar eu sunt prea leneș la 53 de ani, plus că nu ma lasă engleza, limba in care eu am predat, și pe cate 95% din norvegieni o vorbesc.
Am inceput să mă ocup de vopsitorie 😜, eu făcând multe chestii pe acasă ca hobby și acum nu aș vrea să mai fac altceva. Nici macar nu vreau să imi echivalez tot biblioraftul de diplome.
Foștii colegi din România nu știu cu ce mă ocup și nici nu le-aș spune că am încercat cu vreo doi și după ce s-au schimbat la față mi-a fost clar că nu vor înțelege ca eu sunt fericit. Ce fac eu aici e platit câteodată mai bine decât un inginer constructor, iar flexibilitatea pe care mi-o oferă statutul de PFA e extraordinară. Dupa ce termin de scris mă duc să patinez, am un lac de 20km cu gheață permanent virgină.
Copchiii au învățat limba in 6 luni, chiar Ștefan a mers in paralel și cu engleza din care nu știa o boabă. Ei înțeleg și suedeza și daneza (succes la limbi @JT), nu au teme pentru acasă in fiecare zi, pe mine mă cheamă semestial la ședința de progres (individuală) cu părinții și imi zice cum stau. Am uitat de bani de mărțișoare (sic!), de cadouri oentru doamna, de școli închise de mers la doctor pentru enterocolite. Aici dacă e zăpadă de un metru, vine autobuzul, dacă plouă copiii se dau cu bicicleta sau se plimbă cu prietenii. Vremea nu sperie pe nimeni.
Maria a declarat că in momentul in care va putea să schimbe pasaportul cu unul pe care scrie Norge, o va face fără regrete. Despre întoarcerea in România nici nu își pun problema.
Am vrut să le ofer o altă șansă, chiar dacă mie îmi era lejer acolo.
Nu îmi pare rău decât de teatre, dar ma pot duce la operă unde au subtitrare pe un ecran aflat pe tetiera scaunului din față, deh operă fără tradiții.
Prefer statutul de emigrant, care ma va urmari toată viața, decât statutul de „sarakii” cu care își tratează parlamentarii români enoriașii.
Revin mai tarziu pentru comentarii, acum plec la patinat😘
Comentariu beton!58
@OldJohn: dacă ajung în Danemarca să știi c-o să te caut ca s-o punem d-un grătar. De ren. 😎
A propos de statut si emigrant, eu ma simt in minoritate in Romania. Da, aici m-am nascut, limba materna, “canta cucul bata-l vina”, dar daca ma raportez la valori morale sunt in minoritate.
Comentariu beton!15
@Ioana: exact așa m-am simțit și io în România. Ca un extraterestru.
Comentariu beton!12
pai cum bah. Tu mare profesor sa te apuci sa lucrezi ca ultimu paezan cu mainile?
Ce daca faci bani, DAR PRESTIGIUL?!!!oneone11!!!
@mareanimal ești 😂😂😂 e tot ce mi-am dorit in viață: ăa lucrez ce vreau, dacă vreau, unde, când și pentru cine vreau. Imi satisfac hobbyurile din țară pe bani, oferind cele mai inalte standarde.
Știu, sunt defect!
Am refuzat pe șeful școlii doctorale să mă ia în coordonare, pentru că am considerat că nu am nimic important de transmis Umanităţii. Colegi de-ai mei nu au refuzat și acum au stetoscop (să mă scuze medicii, era o glumă acidă pe holurile universității).
Sunt aia pe care pandemia i-a forțat sa schimbe caietele de pe care predau de 20-30 ani.
si asta intr-o tara unde cat timp muncesti ii cam doare in pl ce faci si cu ce te ocupi. Asa e si coleasha la sud.
Oameni asa mandri de toalele lor de santier, nu vezi nicaieri. Oricum, nicaieri in europa nu vezi santierele pline de bastinasi, ca in nordia
Eu sunt un caz atipic. Am plecat in Londra acum 22 de ani, dupa 5 ani m-am intors, pur si simplu eram cu mintea in Romania, este singurul loc unde vreau sa traiesc.
Practic am parasit munca de birou pentru cea de pe santier. La 15 ani de la intoarcere imi merge destul de bine material, am tot ce am sperat si nu ma vad traind in alta tara.
Comentariu beton!24
Cred ca as avea regret daca nu as face-o, in special pentru copii.
Inca suntem tineri sa o putem face si sper sa ne si iasa pana la capat.
Pana acum ceva timp, era doar la stadiul de idee, dar acum am inceput sa aplic activ la joburi in Elvetia.
Daca este cineva pe aici care a trait pe acolo sau traieste si poate sa zica niste pareri pro sau contra traiului din aceasta tara, ar fi minunat.
Un prieten ar spune ” Elveția nu are puncte negative”…sta împreună cu familia intr-un sătuc de lângă Bellinzona și se bucura realmente de viață…returnarea unui colet însemnă pentru el sa îl pună în fața ușii și sa scrie în aplicația postei ca e de preluat dimineața următoare (asta e o metafora pentru cum funcționează serviciile în țara asta!!)…viel Glück!!😉
Da.
Avand in vedere cati prieteni si cunoscuti s-au repatriat in ultimii ani, nu am niciun regret ca am ramas aici (am avut ocazia sa emigrez in anii ’90), desi injur zilnic tot ce merge prost in tara asta.
@Ana,cred ca a mai fost o Ana.
Ce legătură au repatriații cu faptul că tu nu ai plecat? Eu cred că totuși regreți ca nu ai încercat
Am plecat la 40 ani in 2019 in Londra. Pana atunci, am tot incercat in Germania, Elvetia dar nefiind pe ‘tehnic’, nu am gasit nimic. Fiica mea s-a nascut in anul cu Colectiv si asta a fost un impuls puternic, mai ales ca am pierdut o colega acolo.
Nu m-as mai intoarce niciodata in Romania, nici la pensie, nici in vacante.
Singurul regret este ca nu am plecat mai devreme. Imi place Londra enorm, nu regret ca am ajuns aici si nu in Germania, prima mea dragoste. Desi sunt singura cu fiica mea, ne permitem vacante cat nu am avut pana sa vin aici, ea merge la balet, inot, cursuri de arta. Stiu, pare pueril dar nu as fi reusit aceste lucruri in Romania dpdv logistic si material.
Am avut mai multe ocazii de a pleca, dar nu le-am folosit, pentru ca imi era frica sa ies din zona de conforz, sa ma aventurez in necunoscut. Iar acum 2,5 ani ne-am facut curaj si am plecat totusi. Pentru copii. Din cauza sistemului scolar si a coruptiei celui sanitar. Nu imi doream ca ei sa trebuiasca sa „supravietuiasca“ in Romania, dar nici sa inceapa de la zero asa ca noi, daca ar fi ales sa plece. Am lasat totul, nu suntem nici tineri, avem 40+. Am inceput de la zero aici, nu aveam pe nimeni sa ne ajute. Initial ne-am dat ragaz 1 an de „proba“. Am zis ca atat suntem dispusi sa asteptam sa vedem daca le e mai bine copiilor in noua tara. Initial eram toti siguri ca ne vom intoarce, pentru ca era totul foarte greu pentru noi toti, adulti si copii, ei fiind destul de mari deja (8, 12 si 14 ani). La finalul anului scolar am facut consiliu de familie sa vedem cum stam. Copiii au spus clar ca isi doresc sa ramana aici, unde am emigrat. Periodic mai luam pulsul, mai mult pentru linistea noastra, sa ne asiguram ca nu am luat decizia gresita pentru copii. Deocamdata e totul in regula. Niciunul din ei nu regreta. Noi nu suntem 100% multumiti, dar faptul ca ii vad pe copii bine, mai bine decat erau in Romania, imi ofera o oarecare impacare si acceptare.
Nu am avut initial circumstante concrete care sa ma ajute sa ma decid. Dar aveam 29, nu eram happy si dupa un training de aproape 2 luni in Irlanda, in care am vazut cum se traieste si altfel, nu am avut pace. Am plecat initial un an in Olanda, pentru un master. Mi-am dorit, dar nu am putut sa raman. Piata muncii nu era free pe vremea aia, iar eu la negru nu, niciodata. M-am intors vreo 2 luni in tara, suficient cat sa imi dau seama ca nu, nu mai e cale de intoarcere pt mine, nu mai puteam sa raman. Nu aveam in plan Portugalia – desi aveam prieteni aici si vorbeam limba, profesorii mei din NL ma avertizasera ca nu e tara potrivita pt domeniul meu – dar vazandu-ma toata deprimata, tata mi-a luat un bilet doar dus pentru Lisabona. Dupa 12 ani sunt inca aici si desi nu e totul perfect, ma simt acasa. Daca ar fi sa ma mut de aici, sigur sigur nu ar fi inapoi in Romania. Viata e prea scurta ca s-o traiesti in Romania. Si da, stiu, e o tara frumoasa, sunt de acord. Dar cam nimic in afara de peisaje e ok.
Comentariu beton!17
Plecat din țară în 2000 in Italia, cu viza cumpărată de la băieții de la SPP, convins fiind că va fi doar pentru 2-3 ani (calculat timpul pentru a strânge ceva bani). Doar ca socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Și uite așa au trecut primii 5-6 ani, cei în care am prins rădăcini. Am făcut de toate, nu mi-a fost nici rușine, nici frică. Planul s-a modificat treptat pe traseu și de întors în România nu se mai vorbea. Am avut o singură tentativă, când voiam să devin „om de afaceri” și în teorie aș fi fost ajutat de ceva rude sa o fac. Norocul meu a fost să îmi dau seama la timp ca era țeapă și pierdere de timp și în felul acesta mi-au sărit impresiile de patron. Acela a fost declick-ul care m-a făcut să îmi doresc un viitor oriunde, dar NU în România. Consider că este cea mai bună decizie luată în viață. Am dublă cetățenie de vreo 11 ani. De fiecare dată când am avut de a face cu funcționarii români din consulatele de aici simțeam că pierdeam 2 ani din viață. Pentru orice document pe care îl ceream practic trebuia sa fac minim 2-3 drumuri (organizație proastă din partea lor, practic mergeam pregătit mereu, dar nu aveam basca sau alte chestii de felul ăsta). In urma unor controale mai amănunțite, în urmă cu 15 ani am aflat că am o boală degenerativă. Sunt absolut convins că dacă m-aș fi întors în România aș fi fost „oale și ulcele” de mult timp. Aici s-au comportat în mod exemplar și m-au învățat ce și cum să fac ca să conviețuiesc cu boala. Aș avea de povestit 2 zile fără să mă opresc despre cum văd diferența dintre viața din România și cea de aici, o sumedenie de gânduri. Ca sa răspund la întrebare: din prisma experienței de viață acumulate până aici zic că nu m-aș întoarce niciodată. Și vacanțele le fac la 4-5 ani în România. De câte ori pun piciorul acolo mă încearcă un sentiment de disconfort, un nod în stomac, nu știu exact cum să mă exprim. Când mai vorbesc cu alți români pe aici încearcă să îmi explice că de fapt sunt cu nasul pe sus. Doar că eu nu văd treaba așa. Pur și simplu am considerat că dacă țara aia nu m-a vrut și m-a făcut să emigrez, nici eu nu am mai vrut-o.
Comentariu beton!37
Am plecat in Austria cu 10 ani in urma si a fost cea mai buna decizie ever. Lucrez in IT si adevarul e ca sunt joburi in IT pe aproape toate continentele (nu sunt sigur despre Antarctica). Sunt casatorit si am doi copii. La vremea respectiva aveau varsta de 1.5 si 3.5 ani. I-am dat la o gradinita in limba germana si au invatat foarte repede limba la nivel basic (cateva luni). Acuma sunt amandoi la scoala si vorbesc mai bine germana decat romana, desi noi acasa vorbim numai romana.
Si eu si sotia am lucrat si in invatamant (in urma cu ani de zile) si privim cu alti ochi partea asta, si ne felicitam ca am plecat din Romania si numai pentru un invatamant mai bun. Nici nu as sti de unde sa incep, daca ar fi sa compar invatamantul din Austria cu cel din Romania. Totul se ia in serios in invatamant aici, si cultura generala si limbile straine si sportul (ala mare a fost o saptamana la ski cu scoala acuma in februarie de exemplu).
Toata lumea ne-a tratat cu respect si nu am fost judecati dupa faptele altor romani care au fost pe aici inaintea noastra.
Institutiile statului isi fac datoria si in majoritatea cazurilor poti sa folosesti si limba engleza fara probleme din partea lor. Multe ministere au si explicatii/documentatii si in engleza. Nu mai e cazul la noi acuma sa folosim engleza, dar am folosit in primii ani aici.
Sistemul medical functioneaza foarte bine. Chestii de genul ca ai nevoie de un Computer Tomograf si primesti programamre peste 6 luni nu se intampla aici.
Intrebarea e daca exista coruptie in vest si in Austria. Da, exista, dar coruptia inseamna ca unul de la un minister isi angajeaza pe cineva undeva, si nu ca nu se fac autostrazi ca s-au furat banii. Nivelul coruptiei este asa de mic (dar exista), ca nu impiedica tara sa se dezvolte mai departe si sa realizeze ce si-a propus. Au spus ca mai fac cateva statii de metrou pe linia 1 in 3 ani, si au facut, au spus ca mai fac cateva statii de metrou pe linia x si au facut, au spus ca mai fac o autostrada in directia Cehia si au facut-o, etc, etc.
Cred ca oamenii care spun ca „si in vest exista coruptie”, fara sa mentioneze ca tarile din vest (nu stiu daca toate) au coruptie, dar este la un nivel mult mai mic decat in Romania si nu impiedica societatea sa functioneze normal, fie sunt naivi, fie cumva beneficiaza de coruptia din Romania si nu le convine sa schimbe „status quo”.
Politica. Exista politicieni de toate felurile in Austria, inclusiv extremisti. Exista un procent din populatie care ii voteaza si o sa ii voteze. Mi-am pus intrebarea daca se intampla la fel si in alte tari, si din mica mea cercetare se intampla. Nu spun asta ca sa justific, dar mi-am pus problema daca sa ne mutam din Austria din cauza unui procent din populatie care voteaza extremisti. Din ce am vazut situatia nu e mai roz in Franta, Germania, Danemarca si alte tari. Majoriatea populatiei nu voteaza cu extremistii si de cate ori extremistii par ca prind aripi, se prezinta mai multi la vot si voteaza alte partide. Cel putin in Austria. Pe de o parte ii intelegi ca nu le place ca vin unii si vor sa profite de sistemul social de aici. Eu am lucrat din ziua 1 cand am ajuns aici si nu imi convine cand ii vad pe unii ca freaca menta de ani de zile si primesc bani sociali. Parintii romani ai unui coleg al fiului meu mic au divortat, dar locuiesc impreuna, si au facut asta ca sa poata lua mai multi bani sociali de la stat. Ne-au spus ei, si nu pareau sa aiba nici rusine, nici nimic. Astia suntem, oriunde mergem.
Concedii. Nici nu stiu de unde sa incep :). Situatia e cu alta aici cu concediile. Vrei la mare? Ajungi in 5 ore in Italia la mare. Vrei la munte? Well :). Si asa mai departe.
Daca ne-am intoarce in Romania? Cred ca numai daca am fi fortati sa o facem, altfel nu. In principiu ar trebui ca Romania sa ajunga la acelasi nivel ca vestul Europei, ceea ce in practica stiu ca nu se va intampla. Au plecat din Romania foarte multi oameni care ar fi putut sa puna umarul la o schimbare in bine a Romaniei, si cu fiecare an care trece pleaca altii si altii, si tot cu fiecare an care trece sansele Romaniei ca sa se schimbe in bine scad dramatic. Majoritatea populatiei ramase in tara nu isi doreste cu adevarat o schimbare in Romania, pentru ca daca si-ar fi dorit, ar fi facut-o. Ar fi facut schimbarea prin vot, prin modul cum te comporti pe strada cand nu e nimeni si tu arunci un gunoi pe jos si asa mai departe.
Am ajuns la pace cu Romania si vorbim frumos despre Romania ori de cate ori ne intreaba austriecii despre Romania. Problema e cand ajunge si aici un scandal si ne intreaba concret ce si cum, si atunci trebuie sa le spui adevarul despre situatia respectiva (de exemplu Colectiv).
Austria nu e tara perfecta, si nu stiu daca exista tara perfecta, dar sa plecam de aici? Poate, dar in alta tara din vest, in nici un caz in est.
0
Comentariu beton!34
Coruptia in vest, nu neaparat ca e la un nivel mai mic, ci e la un nivel mai inalt. Nu ii lasa pe oamenii obisnuiti sa fie coruptibili, si de aceea coruptia e mai putin perceputa de catre populatie.
O sa ajunga si Romania acolo in 20-30 de ani, cand se mai concentreaza capitalismul.
@Dan, cum ar spune electoratul romanesc: „oricum fură, dar sa ne dea si nouă”
Când țineam ceva prezentări prin școli, licee și uneori facultăți încurajam publicul să meargă, dacă are posibilitatea, la studii în străinătate, eventual să capete și ceva experiență în țara respectivă ca mai apoi să revină în țară și să schimbe în domeniul respectiv si nu numai. Eu revenisem după experiența SUA. Am crezut și încă mai cred în schimbarea de „atitudine”. Am fost, sunt și voi rămâne probabil un naiv și un visător. Momentan Londra îmi este prima casă dacă ne luăm după numărul zilelor locuite aici. Posibil să mă reîntorc la un moment dat în țară, dar doar dacă vor fi schimbări majore în toate domeniile și voi putea continua să mă bucur de pasiuni fără prea mult stres. Sau să spunem să pot locui și în țară măcar 3 luni consecutive fără stres. Desi după recenta experiență avută cu „privatul” din România, aș zice că prea curând nu se va întâmpla asta.
Am plecat pentru o vreme la un job temporar care era doar vag legat de meseria mea, puteam probabil să-mi găsesc altul, dar m-am întors pentru că nu am vrut să fac compromisuri profesionale și cred că n-o să fiu niciodată 100% împăcată cu asta.
În țară lucrez pe cont propriu și-mi place foarte mult ceea ce fac, n-am vrut să renunț la ce am obținut în ani de muncă pentru un job ca angajat pe undeva. Probabil că n-am fost suficient de disperată să scap de aici ca să fiu dispusă să fac compromisul ăsta, deși nu-s deloc fan al țării ăsteia, ba din contră.
Teoretic, aș putea lucra de aproape oriunde, practic mi-ar scădea „nivelul de trai” dacă ar trebui să plătesc o chirie într-o țară mai răsărită din UE din veniturile actuale de aici. Cu siguranță dacă aș fi fost mai nefericită profesional și financiar, mi-ar fi fost mult mai ușor să o iau de la 0 altundeva.
Dar never say never…
Am plecat, m-am intors, am plecat din nou.
Nu ma mai simt acasa in Romania, nu ma simt acasa nici in Austria. Dar nu regret absolut nimic.
Am plecat de fiecare data cu job, prieteni, totul asigurat. M-am intors dintr-un sens gresit inteles de familie si hai sa fim toti aproape, sa creasca copilul langa bunici. Eu ma simteam oribil (coruptie, mizerie, probleme in spital), bunicii isi traiau bine mersi viata, veneau sa vada copilul 1 ora o data pe luna, sa il admire de la distanta ce mare s-a facut.
In mijlocul pandemiei, la 40+, cu un copil care tocmai se pregatea sa intre la scoala, am plecat inapoi in Austria. Copilul nu vorbea o boaba de germana. A ajuns in iulie si in septembrie a intrat la scoala de cartier, 100% in germana.
E curat, e ordine, e birocratie dar macar simti ca functioneaza, in 5 minute sunt in padure la plimbare si nu e plin de gunoaie pe poteca, copilul are inot, patinaj, cursuri de bicicleta si hartie igienica la buda. Poti merge pe trotuar fara sa faci slalom printre masini. Am renuntat la masina si sunt in majoritate, nu o minoritara dubioasa.
Bunicii vin o data la 3 luni si stau cate o saptamana. Avem o relatie mai apropiata asa decat daca stateam in Romania. Nu m-as intoarce nici daca ma platesti. Daca se imbolnaveste vre-un parinte il aduc aici. N-am stomacul necesar pentru spaga si mizerie.
Comentariu beton!21
O sa fie un comentariu luuuung!🙂
Suntem 5 copii la părinți,2 băieți și 3 fete.
Primul a plecat băiatul mare,cred că prin 1999-2000 avea 22 de ani,când a plecat. Aveam un unchi stabilit în Franța avea nevoie de cineva să-i ducă o mașină din Romania in Franța. Fratele meu a ramas acolo,fascinat probabil de mirajul străinătății. S-a chinuit mult. Ne suna de la telefoane publice o data pe săptămână 5 min,că să știm că e bine. Nu de puține ori spunea că nu mai poate,că el vine acasă ..😔Câțiva ani a dormit intr-o caravana,care era amplasată într-o curte,alaturi de altele,unde plătea chirie. El este mecanic auto…zi-noapte,frig-cald stătea afară și repara la mașini…Dupa câțiva ani a venit rândul celuilalt frate sa plece(terminase liceul) …și dus a fost…ca idee a fost ceva de genul ” o sa fiu alaturi de fratele meu…o sa fie bine…să-l ajut….sa mă ajute”.
După un an a plecat și cel mai bun prieten al fratelui meu,care între timp s-a combinat cu sora mea și s-au căsătorit și bineînțeles au plecat în Franța.
Acum,sunt toti cu copiii,au joburi și plătesc taxe în Franța.
Nu vor sa se întoarcă în țară,vin doar in vacante și atunci când vin zic că viața în România este scumpa,se duc banii repede.
Am rămas 2 fete in Romania asta până când acum 7 ani mezina familiei după ce și-a terminat liceul,s-a hotărât că nu are ce face aici și a plecat în Austria cu soțul ei. Și sunt bine mesi.
Ghici cine mai este în tara???? EU
Am fost și eu plecata in Franța,după 4 luni m-am întors acasă. De ce?? Nu mă regăseam acolo,nu m-am adaptat..alte reguli…alt vibe….nu știu exact de ce.dacă îmi pare RAU?? Îmi pare RAU că nu îmi văd nepoții crescând…că nu pot sa-i îmbrățișez,sa rad alaturi de ei, sa plâng.
Îmi pare rau că nu pot sa dau o fugă până la sora-mea sa bem o cafea.
Deocamdata eu rămân aici.
Comentariu beton!11
Am plecat acum 5 ani, in Germania. Nu-mi gaseam locul in Romania cu toate ca aveam un salar bun, imi era groaza de orice interactiune cu sistemul (posta, secretare, proprietari) si ma speria inflatia (locuiam in Timisoara). Mi-am gasit job dinainte sa plec si am continuat sa fac munca de inginer exact ca in tara (defapt am si asteptat sa am o experienta relevanta ca sa pot pleca). Nu stiam limba, de asta singura optiune a fost o multinationala care acceapta asta. Imediat dupa ce am plecat m-am simtit foarte bine si am realizat ca locul meu nu era in Romania. M-am simtit in siguranta si sistemul e usor de folosit iar daca citesti regulile poti avea rapid independenta. Iar eu asta mi-am dorit. Acum locuiesc in Paris, aici m-a adus inima (relatia mea cu un francez). Nu m-as mai intoarce.
Acum nu sfatuiesc pe nimeni sa plece fara sa stie de ce pleaca (te va ajuta sa-ti reamintesti cand dai de greu) si fara sa se asigure ca poate avea acelasi confort financiar ca in tara. Adica daca isi permitea o chirie separata, sa poata sa si-o permita si in afara, altfel va fi inconfortabil. Iar partea cu ajutor pana te pui pe picioare se poate, dar evident ca depinde ce inseamna asta pentru fiecare. Daca e pana iti gasesti chirie, e una. Daca e sa-ti gasesti de munca, dupa care chirie, e deja altceva. Dureaza. Iar locuintele sunt in general mici, ai eventual o canapea pentru musafiri, nu exista mentalitatea de „camera de oaspeti”, pentru ca ft rar ti-o permiti (mai ales in orasele mari gen Paris). Altfel, nu va recomand sa plecati fara job daca nu stiti limba sau daca nu aveti sprijin in partener. Dureaza sa inveti o limba noua incat sa poti munci in limba aia. Adica vorbit, scris, citit. In Germania fiind intr-un oras mai mare m-am descurcat doar cu engleza, insa mutatul in Franta a fost un soc. E ft rar cand se vorbeste engleza iar atitudinea lor e ft defensiva.
Comentariu beton!15
Am plecat acum 6 ani cu doi copii mici părinte singur unde compania la care lucram m-a trimis.Au fost motive profesionale și multe personale care mi-au făcut ușoară alegerea.Cert este că de la propunere până la decizie mi-au trebuit fix 4 h apoi am întrebat unde semnez.Nu regret nicio clipă decizia cred că este cea mai nebună și bună decizie pe care am luat-o in ultimii 10 ani in afara de a păstra sarcina număr 2 fiind în curs de separare definitiva de fostul.La momentul deciziei nu aveam nicio mâna de ajutor aici insa am găsit oameni minunați ce mi-au devenit a doua familie aici ne-am adaptat perfect eu și copiii, profesional sunt fericită unde sunt și nu m-aș întoarce decât în caz de forță majoră.
Comentariu beton!27
Hello!Eu nu pot sa spun ca m-am mutat din Romania ci mai degraba mi-am dorit mult sa traiesc o iarna in Stockholm, orasul in care veneam doar vara.Locuiesc aici de aproape cinci ani si cu siguranta nu m-as mai intoarce de unde am plecat.
Ai nimerit o iarnă mai lungă 🤣
acu niste ani. Multi, sa tot fie 10, ca de atunci am schimbat 2 gajici, tzashpe locuri de munca si multi neuroni. Era iarna. Stiu asta ca pe jos era zapada. Dar era o zi d-aia misto in care se incalzeste afara, incepe sa curga tot, si zapada sa aiba starea aia de agregare in care iti intra si in chiloti.
Si eram la universitate. Asteptam, mahmur, troleul. Si ma uit jos. Un cacat. De om. Sanatos. Starea zemoasa din jur nu prea facea cacatu ala imposibil de vazut si nici imposibil de ignorat. Ba, as zice ca era chiar „atractiv”.
Ei bine. Pe langa trece o tipa. Termenu „tipla” era ideal. Blonda, inalta, bunoaca maxim. Si tipa manca un covrig. Si trece pe langa cacatu ala, mare, zemos, vizibil. Si nu are nici macar o tresarire. Isi manca covrigul ala linistita.
Moment in care am realizat ca poate nu este cea mai buna idee sa stau intr-o tara in care existenta acelui cacat sa nu imi provoace nici o stare de greata, mai ales ca eram si mahmur, iar unei tipe stil pitzi (nu e nici un fel de atac la tipa!) sa ii trezeasca, la fel, 0 emotii.
Dupa care, peste niste ani, am mers in Germania la Dusseldorf. 7 luni. Momentu ala chiar am inteles cam cum ar trebui sa arate un oras. Atat ca Germania nu era chiar ce imi trebuia.
Am venit acasa. Am facut nunta. I-am zis nevesta-mii ca „bah, cred ca plecam”. Dar, cumva creieru tot nu ma lasa sa o fac. Asa ca in toamna am bagat cam 2000e in apartament. Dupa care am injurat, am zis „aia e”, si mi-am dat demisia de la munca, sa vin in Stocolm sa caut de munca. Pe 23 sau 24 decembrie m-au sunat unii ca m-au acceptat, cu jobu. Ce era si mai misto era ca „pe contract” nu pe salariu, ceea ce a insemnat cam 1.6salarii timp de 1 an. Perfect pentru mutare linistita.
De 5 ani nu am avut 1 secunda in care sa am vreo dilema cu privire la alegere. Macar din greseala sa zic „wow…ce bine ar fi fost sa nu”
de intors? Eventual la pensie. Desi cred ca atunci ma duc in Spania
Comentariu beton!18
Până ieși la pensie, când vine @JT in Danemarca , trec și te salt ca pe Iorga și mergem la el la un grătar. El zice că de ren, dar nu știe că elgul e mai bun😋
Nush ce ai mancat tu, dar Renu e superior
Elan, in toate formele și varietățile. Renul nu m-a impresionat
Povestea mea e similara multora dintre cele deja scrise, dar are si un element care o diferentiaza.
Am plecat in martie 2011 in Germania. Motivele principale au fost sistemul sanitar (circumstantele in care s-a produs moartea tatalui meu si modul in care a fost tratat sint inca o trauma) si dorinta de-ai oferi fiului meu (de 2 ani, la acel moment) sansa unei educatii intr-o tara cu un sistem de valori corect.
Ce am facut diferit este ca am luat-o pe mama cu mine. Ideea de a o lasa singura, traumatizata fiind si de modul in care l-am pierdut pe tata, mi s-a parut de neconceput.
Prima ei vizita la medicul de familie din Germania (roman si el) a condus la internarea ei in spital si la diagnosticul de cancer de colon. In 3 saptamini era operata si externata, fara spagi, fara cadouri, fara ca macar sa vorbeasca limba. Nu are rost sa povestesc despre conditiile de spitalizare sau de cabinetul de oncologie in care a avut sedintele ulterioare de chimioterapie, de taxiul platit de casa de asigurari sa o ia de acasa si s-o aduca inapoi, de amabilitatea medicilor si asistentelor.
A mai trait 9 ani cu o calitate a vietii aproape de normalul virstei datorita faptului ca a avut sansa sa fie diagnosticata si tratata in Germania.
Pentru mine, teama cea mai mare de cite ori ma intorc in tara, este sa nu avem vreo urgenta medicala. In special pentru fiul meu. Iar asta in conditiile in care, desi nu mai lucrez de mult in clinica, sint medic.
In alta ordine de idei, mi-este dor uneori de Bucuresti si mi-e drag sa ma plimb pe jos ore in sir prin locurile copilariei, mi-e dor de limba romana, pentru ca este limba ale carei nuante le cunosc in profunzime si cu care ma pot juca si ma pot face inteleasa fara efort, dar nu cred sa ma mai intorc de tot vreodata.
Visez, ca multi alti comentatori, sa ma retrag la pensie undeva la sud, la soare si mare :-).
Comentariu beton!24
Mmm sunt aici o grămadă care visează bătrâneți doar în Spania. Totuși grosul românilor au probleme cu inima. Recent o rudă a soției a renunțat să se retragă la un Heim lângă Bodensee și a ales la naiba un altul recomandat de medic la sud de München în munți. Sigur că e răcoare bine acolo dar nici nu avea probleme cu inima decât cele caracteristice vârstei. Io m-aș pensiona în Alpi.
Frate @AleBlaga, toată Scandinavia visează pensie in Gran Canaria, așa că e coadă mare😜
Eu vreau la rece, să mă învăț cu condițiile de apoi
Am trăit povestea cu mama in spital în străinătate, am scris mai jos. A mea a fost diagnosticata prea târziu, dar da, sistemul de sănătate este pus la punct, avem toți șanse egale, fara șpăgi și fără trageri de șireturi. Asta este de necomparat.
Revin după ce pleacă Johannis!
Am venit in Dublin in 2012, la 22 de ani, după ce am terminat facultatea, cu gândul de a sta doar pentru o perioadă.
Eram într-o relație la distanță de câțiva ani în care ne vedeam doar câteva luni pe ani și am zis că dacă e sa mergem mai departe ar fi bine sa vedem și cum merge cu traiul în doi zi de zi.
Urma să mă întorc după un an sa fac masterul…ei bine planul ăla s-a transformat in 10 ani de Dublin, casă și familie aici. Amândoi am considerat inițial că străinătatea va fi doar un boom financiar după care urma să ne retragem in țară. Dar odată aici te înveți cu…binele – adică respect, corectitudine, oameni care îți zâmbesc pe strada, lipsa birocrației, oportunități reale etc. Acum nu că ar umbla câinii cu covrigi in coadă, au toate pădurile uscături dar parca aici nu la fel de multe. Și dacă vrei cu adevărat să muncești nu ai cum sa nu reușești.
Mergem în continuare macar o lună pe an în România, avem mare parte din familie acolo, mai vin și ei pe aici. România este o țară tare frumoasă, are atât de multe de oferit comparativ cu Irlanda dar managementul ei si mentalitatea lasă de dorit. Aspecte cheie într-o societate precum sanatatea, educația, politica, simțul civic – sunt praf. Nu vreau sa generalizez, știu sigur ca sunt si oameni cu potențial imens și bunătate fără măsură…dar par mai curând in minoritate. Poate mă înșel și mi-am pierdut perspectiva fiind plecată de atat timp dar așa se vede de la distanță.
Ca să ne întoarcem ar trebui îmbunătățite considerabil cele mai sus menționate.
Și prind cumva ironia, căci pentru schimbarea dorită mai mulți ca noi ar trebui sa se întoarcă acasă sa lupte cu sistemul. Dar sunt realistă și parțial egoistă. Nu vreau sa imi risc tinereța, nervii și viitorul copilului pentru un vis cu slabe șanse de concretizare. Schimbarea cu forța nu se poate și sentimentul ca te lupți cu morile de vânt e….pregnant.
Rămân momentan cu mersul la vot, proteste și facut bine in bula mea.
Și cu sentimentul că suntem cumva prinși între 2 lumi. Rădăcinile nu ți le poți smulge pur si simplu, dar ne-am aclimatizat cu succes in noul sol.
Urmărim constant știrile de acasă, adesea cu tristețe și cu confirmarea că nu mai avem răbdarea sa ne construim un viitor acolo chiar daca am avea capacitatea. In plus, acum avem o fetiță de 2 ani și mă gândesc că dacă ne-am întoarce în Romania, la vârsta maturității sunt șanse mari să vrea sa emigreze ea și nu as avea argumente sa o țin pe loc într-o țară în care îți e frică să mergi la spital iar șpaga e a doua valută 😔
Nu vrem sa devenim a doua generație în care părinții sunt într-o țară și copii in alta. Aici avem mai multe sanse sa ne creasca copii și eventual nepoții lângă noi. Știm deja din experiență cat de greu e pentru ambele părți când nu se întâmplă așa. Momentan nu avem niciun regret, doar…doruri.
@Anca, am și eu un dor: încearcă să particularizezi puțin numele. Văd că tu scrii cu diacritice și cu respect pentru punctuație. Ar fi păcat să se creeze confuzie cu alte persoane.
Cu respect, OJ
@Anca, Irlanda nu e o tara in care sa imbatranesti.
Sa te documentezi putin cum e cu waiting list, patients waiting on trolleys, A&E waiting time.
@Dan Mersi de sfat. Am mai auzit povești, trăim aici de 10 ani și da, nu-i ideal. Din fericire nu am avut probleme până acum. Am stat în spital doar 2 zile când am născut și am fost mai mult decât încântată de cum a decurs totul. Am prietene care au născut în țară și au rămas traumatizate de nu mai au curaj pentru al doilea. Încă nu știu dacă pus în balanță mi-e mai frică de spitale din România sau cele de aici. Luăm în considerare și privatul, și un zbor de 4 ore până acasă în caz de forță majoră. Sperăm să nu fie vreodată nevoie. Știu prea bine că nu e Irlanda țara ideală pentru îmbătrânit, și doar clima ar fi motiv suficient din punctul ăsta de vedere.
Luăm ca toată lumea în considerare Spania pentru bătrâneți lipsite de reumatisme 😂 Dar avem jumătate din familie și prieteni stabiliți în Dublin, cu case proprii și copii prin școli (deci aici rămân și ei) – jumătate în țară. Pe alt continent nu m-aș muta, am fi prea departe de ai noștri și familia e mare, frumoasă și importantă pentru noi iar oriunde altundeva in Europa m-aș izola prea mult de cei dragi. Țara ideală nu cred că există, mereu vor fi inconveniențe dar pentru următorii ani Irlanda bifează cele mai multe căsuțe pentru noi.
@OldJohn O să țin cont pe viitor, merci! Până atunci mă duc în colțul meu să mor încet de rușine – lucrez in digital marketing de ani și nu mi-a trecut prin cap un lucru atât de simplu😂. Se vede de pe lună că mai mult citesc decât comentez blogurile. 🙈
Am avut ocazia de a pleca in Suedia acum ceva ani, oferta de munca pentru o suma buna, dar pozitie de consultanta IT, platita pe un fel de pfa, am cerut mult peste ce se oferea (suma deja mare), pentru ca nu imi place frigul si nici dupa tara nu ma omor si in al 2- lea rand pentru nesiguranta pozitiei. Mi-a parut putin rau la vremea respectiva, dar cred ca am facut o alegere buna, altfel as fi avut mai multe regrete legate de viata mea personala, probabil m-as fi invinovatit de anumite deceptii si toate astea, intr-o tara pe care eu o vad ca fiind destul de deprimanta. Daca imi ofereau ce am cerut, eram dispusa sa risc toate astea, de asemenea as pleca pe mai putin de atat intr-o tara calda.
Da, regret, dar e prea tarziu pentru mine. In 2005 terminasem specialitatea, eram somera, parintii morti, nu ma retinea nimic decat teama. Nu aveam incredere destula in mine, nu stiu cum m-as fi descurcat la un interviu, nu cunosteam destul calculatorul. Un an mai tarziu am luat-o de la zero in alt oras si acum mi-e bine financiar, nu am sef, am cabinetul meu, nu fac garzi. Ar fi putut fi mult mai bine in strainatate la aceeasi munca, de aici regretul. Daca as fi avut copii nu ramaneam, e clar. Asa e prea greu s-o mai iau inca o data de la zero, si cum spunea AncaP mai sus, in strainatate muncesti din greu, cel putin asta vad la cei care vin la congrese, zi-lumina in spital. Prefer sa pun un ban deoparte pentru emigrat la un tarm de mare la pensie.
@SAM: depinde de specializare.
Medicul de familie al fratelui meu nu se omoară cu munca. Are 3 asistente și face un munte de bani.
În spitalele din orașele mici/comune e boierie curată. 😎
teama de munca?
in strainatate se munceste mai mult decat in Romania? In strainatate unde garzile sunt de 12 ore?
Pai, nevasta-mea, in Romania, avea un uichend liber/luna. Avea garda de 24 urmata de munca. Practic, pleca dimineata azi si se intorcea maine la pranz.
Aici, are uneori 2ture de noapte una dupa alta. Dupa care 5zile nu mai da pe la spital
@JT alergologie
@Animaloo nu, doar pretuire a tuturor aspectelor vietii. Cat sunt la munca muncesc. In contract cu CAS, deci nu sunt salariata, daca nu vad pacienti, nu iau bani, n-am concediu platit, exact ca orice PFA. Nu sunt angajata la spital deci n-am garzi.
Dar timpul meu liber e pentru mine, si ala ma mentine pe linia de plutire, sa pot face fata la cabinet.
@SAM: sunt ferm convins că ți-ai găsi de muncă oriunde-n Austria.
Partea nașpa e că acum se cere doctorilor nivelul C1 de limbă germană, iar asta-nseamnă aproape doi an de curs. 😬
Timp în care trebuie să trăiești din banii tăi, adică aproape €50000.
@JT stiu engleza si franceza, deci exclus tarile vorbitoare de germana, pe unde, ce sa vezi, nu exista alergologie ca specialitate deplina. Si-mi place prea mult ca sa ma apuc la 49 de ani de altceva.
@sam: as said, ai informatii cam gresite. Poate franta? desi ceva ma face sa am dubii.
In suedia stiu doar urmatoarele specializari
– psihiatrie
– radiologie – asta muncea mult, da si facea banu gros, ca pleca uneori de nebun prin suedia sa lucreze pentru alte spitale
– medicina de familie
Nevasta a lucrat, la inceput, pe fiziologie clinica, unde fiind specializare de laborator avea program 8-5. Da nu i-a placut ca nu vedea sante
Acum e pe urgenta. Daca ar lucra la nivelul din Romania nu am stii ce sa facem cu banii 😀
@John Temple poate nu. Dar eu mă gândesc la situația din Germania. Și acolo se cere C1 la doctori, însă nu-i musai să faci curs să arăți diploma. Poți învăța oriunde, și în Ro, germana și să te prezinți undeva acreditat și să dai examenul de certificare a nivelului limbii. Pentru C1 costa vreo 360 eur acum vreo 5 ani.
@SAM, ca o completare la AncaP (AST 😉 )- ce a uitat sa zica e ca medicii au asistenta care completeaza hartiile. In Romania acelasi medic petrecea 50% din timp ingropat in birocratie. Si acelasi medic (aceasi specializare) in Romania era solicitat sa aiba 500 pacienti pe zi! (caz real).
Munca e mai multa dar e mai usoara pentru ca are sens.
alexnicolae: confirm. Si aici e la fel. Sta doamna si dicteaza ce are de dictat. Si o tipesa de la capatul dictarii sta si scrie tot. In modu asta doctoru face mai multa medicina iar cei de la capul dictarii se misca oricum mai bine.
Aici intervine partea amuzanta. Daca nu mai pot scrie urat, unii doctori dicteaza cu prune in gura 😀
daca mai vorbesc si de sistemul IT deja ma apuca rasu
@AleBlaga: scrie clar pe site-ul colegiului medicilor austrieci că diploma de limbă nivel C1 e obligatorie. 😎
@alexnicolae, ce surpriză! tot in autonom? 🙂
Da, am secretara și infirmieră (=asistentă medicală in sistemul românesc) care-mi preiau din sarcinile parazite.
@SAM nu știu exact ce formare au alergologii in Franța dar nevoie este!
@TemplierCăpos am înțeles că trebuie C1 dar eu am zis că în Germania pentru Sprachzertifikat nu e cazul să arzi în 2 ani ăia aproape 50.000 euroi pe un curs de limbă stând pe cracă! Înveți germana unde îți vine fără să posteşti cu pâine şi apă şi dai direct examenul! Nu cred că certificările Goethe Institute sau TELC sunt de atârnat pe perete la baie în Austria. Acum am aruncat un ochi şi pentru nivelul C2 certificarea, adică diploma dacă treci, costă 260 euro.
A trecut soția mea pe la Honterus din Braşov dar nu a terminat că a trecut la alt liceu, de matematică. Când am îndeplinit restul condițiilor pentru cetățenie a dat direct examenul de limbă şi l-a luat fluierând.
Salutare!
A mai fost un fost cu plecarile, fix acum un an. Mi-l aduc aminte pentru ca atunci comentasem ca sunt plecat de apropae o luna. Ei bine, iata ca s-a facut un an de cand sunt in Olanda (un an si o luna, sa fiu mai exact).
Am vrut sa emigrez de multi ani, de prin 2012 cel putin. Fosta nevasta era impotriva emigrarii (am fost juma de an in SUA, cu jobul, si a venit cu mine. A zis ca nu e de ea). Astfel eu am renuntat la vis, ca nu se cade sa iti lasi nevasta si copilul pentru asa ceva, nu? 🙂
Dupa divort mi-a luat ceva mai putin de 3 ani sa ma conving (mai mult tot din cauza copilului). Si acum am deja un an de cand sunt aici. Culmea, iubita actuala la fel mi-a zis, ca sa nu plec, ca e bine in Bucuresti (ce-i drep, nu am plecat de bani: aveam deja un apt, masina ok, vreo 35 de zile de concediu pe an impartite prin tara sau afara la care se adaugau ore suplimentare lucrate si ce mai era) . Dupa juma de an de facut naveta Ro-Nl, s-a mutat si ea si a zis ca nu-i mai trebuie altceva 🙂
E greu? Da. E frumos? Clar! M-as intoarce inapoi in Ro? Acum zic ca nu.
Oricum, nu ma intorc urmatorii 4 ani chair de ar fi mai rau decat rau. Cred ca e perioada buna (5ani) in care sa imi dau seama de bunele si relele de aici. Cel mai probabil nu ma voi intoarce.
Am copilul in tara la care merg o data pe luna sau o data la doua luni. E inca suparata pe mine ca sunt asa departe. Mai vorbim la telefon, ne mai vedem, o voi aduce in vacanta aici. Asta ar fi singurul regret.
Insa dupa un weekend prin Bucuresti, imi vin in fata toate motivele pentru care am plecat. Sper ca lucrurile sa se aranjeze intr-o zi si cu copilul, pentru ca restul s-au aranjat deja.
Am prieteni si cunostinte pe aici plecati de 1 an sau de zeci de ani. Cu copii sau fara. Oamenii, copiii, se adapteaza. Trebuie sa vrei si sa nu te lasi influentat de ce cred altii ca e mai bine pentru tine. Tu trebuie sa iti dai singur seama ce e mai bine pentru tine. Si, parerea mea, o poti face doar incercand. Mai bine sa regret ca am facut decat ca nu am facut 🙂
Succes tuturor fie ca sunteti plecati, fie ca nu!
Comentariu beton!17
Exact așa, cand mi-e dor de România, ma duc și iau o doza de o săptămână de București și îmi aduc aminte de ce am plecat.
@Oldjohn mie îmi ajunge doar drumul Bucăle-Brașov nu contează cu mașina sau CFR și imediat visez Weißwurst bavarezi la fața locului.
Am fost pe punctul de a pleca cand eram tanar, insa n-am fost suficient de determinat s-o fac. In acest moment, lucrez pt o firma din afara, remote, pe un salariu „ca afara”, asadar, as putea sa ma mut aboslut oricand vreau eu (pardon, oricand vrea nevasta) in orice tara as vrea, dar, cu toate acestea am hotarat sa ramanem in Romania. Motivul oficial este ca parintii sunt batrani si vor avea nevoie in curand sa fim prin apropiere (e relativ spus, oricum locuim la cateva sute de km de unii si cateva mai multe sute de altii), insa motivul real e ca avem o situatie buna aici in timp ce in afara, cu aceiasi bani, nu ne-am permite acelasi stil de viata (iar banii ar fi aceiasi, avand in vedere ca jobul/salariul meu nu depinde de locul in care traiesc). Poate peste ceva ani vom decide totusi sa ne mutam undeva prin „tarile calde”, intr-o tara unde e vesnic primavara, are plaje si apa si tot ce-i nevoie pentru o viata tihnita si lipsita de stres. Dar, asta e doar la stadiul de gand (al meu) deocamdata…
Am plecat acuma 25 de ani in Canada, cumva cu valul ca plecau toti colegii din universitate. Cu patru bagaje si bani imprumutati. Am fost ajutati de la aterizare de prietenii si colegii care erau aici de citeva luni, gazduit la ei, pus garantie ca sa putem inchiria apartament, cum sa facem/trimitem un resume (vorbim de anul 1997), cum se deschide un cont bancar (primul din viata noastra, in Ro inca primeam salariul in numerar). Intr-o luna am avut job (invatasem engleza de acasa) in domeniu si am reusit sa returnam banii imprumutati, aproape fara sa intram in ei. Apoi am urmat noi sa gazduim si ajutam pe urmatorii care au emigrat. Au fost timpuri grozav de faine, care a mai taiat din dorul de tara, weekenduri petrecute impreuna descoperind Canada. Am ramas prieteni si acuma, ne-am crescut copiii impreuna, ei sunt la rindul lor prieteni acuma, am avut noroc de comunitatea aia care sa te ajute sa te integrezi. Daca m-as intoarce, eu zic ca nu. Am ramas in contact cu se intimpla in Romania prin blogul asta, filtrind din stiri si nu cred ca m-as mai adapta. Never say never… ca nici Canada nu mai e locul care m-a primit asa frumos acuma 25 de ani.
Comentariu beton!25
Încerc să scriu deja al treilea text,după ce telefonul m-a aruncat afară de pe site.Am scris o grămadă,cu toate literele la mine(sic!).Dar cum sunt chioară de la munca pe calculator, și nu suficient de rapidă la butonat pe telefon ,voi scrie fără diacritice din nou, dar cu experiență interesantă în spate,din Germania.
Am plecat in 2017 in Germania , dupa o oferta de munca, fara sa cunosc mai mult de „buna ziua” sau „multumesc” , nu ca dupa 6 ani sunt mult mai avansat. Dupa 2 luni (in care am stat la hotelul platit de firma) am reusit sa gasesc un apartament de inchiriat cu 3 camere, aproape de scoala si cu 4 gradinite in jur , m-au urmat sotia si cele 2 fete (4 si 7 ani).
Dupa 3 ani am vandut tot ce aveam in tara(apartament, masina etc).
Sa ma intorc? Nu vad de ce… desi lucrez in IT si probabil as putea sa obtin si in RO acelasi salariu ca si aici, nu vad de ce sa renunt la 34zile de concediu, de faptul ca in 6ani nu am facut deloc nici o ora de overtime si nimeni nu mi-a cerut .
Sunt multe pro si contra Germaniei(au fost discutii si mai sus), dar pentru mine si familie, societatea lor , cu bune si rele mi se potriveste mult mai mult decat cea din Romania. Prefer o mutra acra de german la ghiseu, dar care imi spune clar ce acte/cerinte sunt si stiu 99% ca daca ma duc a doua zi cu acele acte si chiar daca nimeresc o alta persoana, cerintele sunt identice. Prefer multitudinea de autostraz sau trenuri (cu intarzierile care sunt si aici), dar cu care te poti misca in orice colt din Germania sau jumatate din Europa, prefer spatiul verde respectat, sumedenia de piste de biciclete, acei oameni de 70+ care ies zilnic la alergat si parca te trag si pe tine dupa (sa nu ramai tu de caruta).
Ce sa se schimbe in Romania sa ma intorc? autostrazi? – nici o sansa . Sistem de sanatate? – nici o sansa. Sistemul PCR ? – nici o sansa…
Comentariu beton!18
Am revenit,de pe tastatura mea cu Ä,Ü,Ö
Primul comentariu il scrisesem cu dedicatie pentru Radu. Geez ,cat de usor este sa judeci oamenii cand nu ai habar ce si cum.
E adevarat ca o mare parte dintre cei care pleaca sunt motivati de saracie , dar crede-ma, exista si alte motive.
In cazul meu o dragoste oarba,ca altfel nu imi explic cum naiba o persoana a carei existenta este (aproape) perfecta din punct de vedere financiar,profesional,ar pleca asa galop din tara.
Mie imi lipsea ultimul nivel din palmaresul devoltarii profesionale,doream sa devin expert judiciar in domeniul meu.No,si cum nenea Murphy sau Seful de sus, sau habar nu am cine si-a bagat coada ,toata viata mea s-a dat complet peste cap.
Acum, dupa o serie de probleme si provocari si evident evolutie timp de 12 ani , am deja o pozitie de pe care pot sa observ anumite lucruri si sa le analizez.
O sa le insir cum imi vine:
1: Educatie,respect,profesionalism ,loialitate , punctualitate ,deschidere pentru acumulare de lucruri noi, capacitate de evolutie si acceptare a altor culturi . Nu le ai „la pachet” , atunci ramai frate si stagneaza acolo unde te simti tu bine si confortabil. Nu te-ai trezit in Romania la 6 ca sa mergi la lucru,nu ai fost ok ca om,atunci gandeste-te serios daca vrei sa pleci.
2: La pachetul numarul 1 se adauga ,pentru a functiona intr-un domeniu tehnic,obligatoriu sa vorbesti germana.Experienta mea personala unde lucrez : firma germana,de mare calibru,la 20 km de granita cu Franta. sunt SINGURA din firma care poate sustine o conversatie de specialitate in limba franceza cu birourile de arhitectura sau cu beneficiarii din Franta,Elvetia si Luxemburg. Nu mai discut despre clienti din Hong-Kong sau Canada , engleza este obligatorie.
3: cocalarismul, mica intelegere,miciunile ,inselaciunile, misculatiile ,profitorismul, putorile si lichelele ,parazitii : daca esti ” antrenat si angrenat” in asa ceva sau esti unul din astia,poti sa uiti. Nu te vei integra NICIODATA ,nicaieri.Tolerat,poate! Integrat si respectat ,never!
4: Nu,Mihai,nu cred ca as mai putea sa lucrez in Romania ,dupa experienta acumulata aici. In primul an de munca in birou mi-au trecut prin mana peste 1200 de proiecte. Valoarea? Pentru Romania astronomica.Pentru Germania ok,pot doar spune ca fiecare proiect e o suma care incepe de la 6 cifre in sus. Acum am ajuns la peste 1700 proiecte pe an.
Plictiseala se exclude.
5 :Prieteni OAMENI .Gasesti de toate natiile,totul este sa vrei sa ii gasesti,si sa fii la randul tau OM. Tampenia aia cu oameni frumosi,minunati ,cu FB full de pozitivitate ,bla bla,poti sa o uiti.Cand esti la 1800 km departe de Romania ai nevoie de oameni cu „cojones”,cu coloana vertebrala, pe care sa poti conta. Daca ramai pe Autobahn in pana,exact de like-uri nu ai nevoie!
6 : Ce faci tu pentru stat si ce face statul pentru tine.No,aici e muuult de spus. atat timp cat tu ,avand calitatea de cetatean european locuitor in DE ,iti vezi de treaba ta,platesti impozite si asigurari ,respecti legile si cetatenii acestei tari, si functionezi dupa cele mentionate la Nr.1 si Nr.2,beneficiezi de o gramada de lucruri normale conform ideii de tara cu „apa calda”.Servicii medicale,super sosele,asigurari care chiar functioneaza. Respectul cu care esti tratat cand vrei sa rezolvi ceva cu autoritatile .Produse de calitate pe care le poti cumpara fara „pile si cunostinte”
7. Pot sa iti spun ca 50% dintre fostii mei colegi de liceu sunt plecati. Am avut intalnirea de 30 de ani de la terminarea liceului si am vazut clar. Sunt medici,profesori,arhitecti,asistente medicale,ingineri. Raspanditi in toata lumea ,integrati si respectati. Probabil o foarte mare parte nu ar fi plecat din Romania ,daca acolo nu ar fi inflorit acel sistem cretin si miserupist , care promoveaza non-valori ,corupti si infractori in functii politice si administrative. In Romania nu functioneaza mai nimic pe criterul competentei si profesionalismului ,e musai sa ai pe „cineva” .
De aceea din pacate ,deocamdata merg in Romania doar in vacante,si alea scurte,sa imi vad obligatoriu familia,sa admir peisajele,sa respir aerul din padure . si pe de alta parte in timp ce ma lupt din rasputeri sa nu imi rup gatul ocolind gropile din asfalt si sa nu fac o criza de nervi cand vad stirile .
Multumesc pentru rabdare celor care citesc pana la sfarsit.
Comentariu beton!34
Sunt plecat in Canada din 2002, oct 12 … cu 7 bagaje și un copil mic de 7 luni. Mulțumesc lui SOV și FNI care mi au luat banii. Am strâns din buci și am reușit sa plecam legal. Rezultatul după 20 de ani: ma doare la basca, lucram amindoi pt guvernul federal și provincial; am început de jos cu cursuri de lb franceza și engleza! Am fost de 3 ori in vizita, ne am simțit străini din toate pdv. Dacă m as întoarce? As da cu barda in toate putorile și asistații sociali care stau la pula PSDR și PNL la cerseala. La munca, nu la întins mina!!! Asta e sloganul meu. Adevarul ca noi cei din Diaspora avem mentalitatea diferită fata de cei de acasa. Cu înjurăturile de rigoare care le aștept. Nu mai e vreme de întoarcere, atita timp cât copiii tai sunt stabiliți aicicu joburi, prieteni, obiceiuri. Nu ar fi corect sa i abandonam. Da, cunosc familii care au fugit de vaccinare și s-au întors înapoi. Alții s au acomodat, alții încă caută sa și găsească locul. Dificil pt adolescenți cu școala, prietenii, etc.
Comentariu beton!11
hai ca sa mai limitez din niste chestii care mi se par infiorator de dureroase. Mituri urbane, culmea, propagate si de astia care lucreaza aici. Vezi Ligia mai sus.
– nu. Nu tre sa te trezesti la 6 ca sa faci fata in Germania sau Suedia sau Franta. Tre sa te trezesti la ora la care tre sa te trezesti. Nevasta-mea se trezeste la 5jumate. Io la 8 sau 9. DEpinde daca in ziua aia lucrez in chiloti sau in pantaloni.
– sunt si aici multiple chestii de cacat. Mancatorii, politici, cacaturi de genu asta. Doar ca sunt mai usor de ignorat
– nu. mancarea din Roamania nu e mai buna. Ci depinde. De exemplu legumele is mai bune decat in suedia. Dar nu decat in franta sau italia. Carnea din Suedia e de super calitate
– oamenii de aici nu sunt mai reci. nu sunt expansivi, treji, ca romanii. Si normal, daca nu stii limba te vor izola, ca vor si oamenii sa vorbeasca in limba care le e mai comoda.
– nu pleaca lumea pentru ca saracie. Plm, poate acu niste ani, dar acum medic+programator in Romania. Ce ziceti, faceam de o ciunga?
– in general as zice ca diferenta mare este la „aici traiesc viata pe easy mode”. Asta cand nu te apuca vreun retardism sa iti cumperi casa de renovat de la 0
Comentariu beton!22
Du har ret
Am plecat acum 4 ani si jumatate in UK pentru a studia o facultate în domeniul ce mă pasionează (culmea totuși, nu lucrez in acel domeniu, dar ma gândesc la opțiuni cum să contribui in acel domeniu).
Nu am făcut-o pe banii părinților, am strâns bani, deci a fost greu, am muncit și am tras mult în anii ăștia. Aveam 22 de ani când am plecat. Mutarea a fost după un job in mediul corporate in Timișoara la care am lucrat un an. Am plecat că îmi doream să văd cum e în altă țară, cum e să studiezi in sistemul de invatamant britanic și imi plăcea oricum cultura britanică, voiam să am o perspectivă mai globală, să simt cum e să fii mai degrabă un locuitor al planetei, nu doar să aparții unei țări, și eram nemulțumită de mentalitatea românească și mediul corupt politic. Am vrut să mă provoc pe diverse planuri – oameni noi, limba engleză, cultură, mentalitate etc. Sunt stabilită in nordul Angliei – Sheffield.
Ce m-ar face să mă întorc în România… Nu prea știu, nu cred că m-aș întoarce (cel puțin nu permanent) – vacanțe, șederi de cateva saptamani sau luni ar merge dacă găsesc motive (sinceră să fiu aș vrea să explorez locuri frumoase în România), dar cam atât, permanent nu cred. Oamenii zic ca e usor sa pleci cand ai 20 si un pic, nu ai ce pierde, nu ai aproape nimic construit, si sunt de acord cu asta. Nu ai copii, familie, ești la vârsta la care încă te formezi, deci relatiile cu oamenii se pot schimba, preferințele pot varia mult, deci e momentul prielnic de explorat. La 40-50 ani având multe lucruri stabile deja intr-un loc, imi imaginez că e greu să te muți și mai ales să experimentezi. Cam ai nevoie de o certitudine dacă faci așa o alegere. Faptul ca am studiat in UK nu mi-a garantat că voi și găsi un job bun ulterior. Deci am avut emoții, mă gândeam, poate ajung înapoi in România și nu prea voiam asta. Am găsit job fain – companie faină, postul fiind de junior software developer, deci am flexibilitate cand vine vorba de locație, dacă vreau. Am ajuns să construiesc legături cu oamenii, comunitatea de-aici, prietenii, rezultatele mele se duc încet în direcția dorită, deci n-aș lăsa asta pentru a mă intoarce in Romania, desi tin legătura cu oameni dragi de-acolo.
Aș pleca în altă țară totuși dacă englezii o iau rău pe arătură și se privatizează NHS-ul. Dar sperăm să fie ok pe partea asta. Sincer, m-ar cam bate gândul peste ceva ani oricum să aleg ceva cu vreme mai bună, prea mult mi-a plăcut vremea in Insulele Canare și m-a cam pus pe gânduri 😂
Aveam 43 de ani si trei copii, al lor tata in pamant. Eram plini de datorii si mai mereu flamanzi, imbracati si incaltati cu lucruri primite de pomana. Dar aveam trei copii minunati, inteligenti peste medie, care meritau mult mai mult decat viata aia mizerabila. Aveam familie, adica mama, tata, frate. Dar ii cam durea pe toti in coor de problemele noastre. Am plecat in ianuarie 2011 cu o suta de euro imprumutati, printr-o agentie contactata in internet, spre Germania. Eu singura. Fiul meu avea 18 ani si a ramas mama si tata fetelor de 14 si 16 ani. Am muncit cateva luni ca ingrijitoare pentru o batrana, apoi ca menajera. Abia dupa un an cumplit, de dor si griji, am reusit sa-mi aduc puii aici. Care pui nu stiau pe atunci o boaba germana, iar eu abia balmajeam ce imi mai aduceam aminte din scoala. Azi copiii au facultatile terminate, joburi cat se poate de decente,eu lucrez intr-un birou frumos intr-un combinat chimic urias.Nu traim luxos dar fiecare din noi isi permite o locuinta frumoasa, o masina buna, concediu. O viata normala, as spune, pe care insa in veci nu am fi avut-o in Romania. Daca m-as intoarce? Categoric nu! Dincolo de faptul ca cei dragi mie sunt aici, nu as putea sa mai rezist valorilor rasturnate care guverneaza Romania. Cum s-a mai tot scris mai sus, nemtii nu sunt deloc reci, sunt chiar calzi, empatici, saritori. Ma rog, cei cu care intru eu in contact, pentru ca exista peste tot si intoleranti si nesimtiti dar asta e si in functie de nivelul de educatie.Dar peste toate aici functioneaza legea. Aceeasi pentru toti, ceea ce face diferenta intre lumile astea doua.
Comentariu beton!44
Eram plini de datorii si mai mereu flamanzi, imbracati si incaltati cu lucruri primite de pomana. -> o locuinta frumoasa, o masina buna, concediu.
As zice ca ba da. Traiti luxos. Bravo.
Comentariu beton!14
@animaloo, da, prin comparatie avem un trai luxos. Dar stii ce e mai frumos? Ca stim de unde am plecat si stim sa ne bucuram de tot ce avem azi. Si sa fim recunoscatori tarii asteia care ne-a primit cu bratele deschise. Win-win, noi traim bine, Germania are patru cetateni in plus care lucreaza bine si de placere si care platesc impozite grase
Comentariu beton!24
sa stii ca nu era nici o gluma. Am impresia ca multi cred ca traitul luxos inseamna sa ai lamborghini la curte si restu.
Dar, deja cand ai o casa buna, o masina buna si o arzi in concedii…deja de pe acolo incepe traiul luxos.
Mai ales cand pleci de acolo, e si mai usor sa te bucuri de chestiile astea linistite
Mai e si partea aia in care esti calm. Si totul e rezonabil si ai senzatia aia de dureren in pix, pe model sobolan in sopron.
Comentariu beton!15
In martie se fac 15 ani de Abu Dhabi. Amindoi ingineri petroliști, primul plecat prin lume a fost soțul meu. Dupa 7 ani, timp in care ne-am vazut la 6 luni sau la 3 luni, am realizat amindoi ca trece timpul si fiica noastră creste avind de toate, mai putin un tata in permanenta in viata ei. Primul job cu statut de familist a fost in Germania, am fost la o saptamina de cartea verde. A picat jobul pentru ca nemții mai vechi in firma s-ar fi revoltat la salariul pe care ar fi trebuit sa-l primească soțul meu care avea 30 de ani atunci. Al doilea job cu statut de familist a fost in Abu Dhabi. Fata avea 8 ani, baiatul 4 luni. Am împachetat si am plecat cu gindul sa stam 2 ani, perioada de concediu maternal. 2 ani s-au facut 15, cum am mai spus. Material aveam tot ce trebuie acasa. Am rămas pentru scoli, pentru sistemul medical si pentru siguranța de a merge pe strada la orice ora din noapte fără sa-mi fie teama. Daca am regrete? Da, am primit acel telefon cind tata nu a mai fost, deși in ultimul an al lui am bătut România-Abu Dhabi frecvent. Degeaba.
Nu le putem avea pe toate in viata.
Va doresc o dupa-amiaza linistita acasa!
Comentariu beton!25
Am plecat in 2015, in Franta. Cochetasem deja cu Belgia in 2003 si 2005, dar pe vremea aia eram rezidenta si fara obligatii, doar mi s-a deschis apetitul pentru vest si franceza. Apoi m-am indragostit, am facut un copil si proiectul plecarii a ramas cumva ascuns pana in 2014, cand am venit in Franta pentru un contract de foarte scurta durata (3 saptamani). M-am indragostit de zona, mi-a placut spitalul, colegii. Am redescoperit cerul cu stele (da, stiu, suna dulceag, dar chiar asa a fost, la propriu). 6 luni mai tarziu ma intorceam in Ro dupa al 2-lea contract de scurta durata, hotarata sa fac o schimbare radicala. Fii-mea avea 5 ani, nu vorbea o boaba de franceza, conditia esentiala pe care mi-am pus-o a fost ca ea sa se adapteze. S-a adaptat in cateva luni. Eu simt ca sunt in locul in care trebuie. Ma bucur cand plec in concediu prin Europa si ma bucur cand ma intorc pentru ca ma intorc „acasa”. Imi place in continuare ce fac, atmosfera, colegii, plus ca toata viata am visat la un job care sa inceapa la 9, acum il am :))) (urmatoarea tinta e sa muncesc 3 zile pe saptamana pe acelasi salariu 😀 ).
Faptul ca traieste in Franta nu o impiedica pe fii-mea sa vorbeasca bine romaneste si sa petreaca verile la bunici in Romania.
Daca m-as mai intoarce? doar in caz de forta majora, nu stiu, sa se intample o catastrofa aici si sa nu am alta solutie. De fiecare data cand vin in Romania ma strange in spate cand vad cainii morti pe marginea soselelor si traficul de pe E85. In fiecare an se intampla cate ceva (alegeri, scandale gen Hexifarma, Covid…) care ma face sa ma felicit pentru decizia pe care am luat-o.
Same here sister, te înțeleg perfect
@Ană, nu am făcut niciodată un deziderat din a solicita copiilor să știe bine limba română, mai degrabă aș vrea să vorbească foarte bine norvegiană, engleză, spaniolă, franceză. Ei vor rămâne cu româna de nivelul clasei a 4a, respectiv a8a. Dacă vor avea vreodată nevoie, vor aprofunda.
PS: ca tot ziceai că a fiică vorbește corect limba română: se spune „scandalURI”
Am plecat în 2003 ca au pair (baby-sitter) la o familie in Suedia la care am rămas 4 ani, in ultimul am lucrat la liceul francez din Stockholm. In 2007 am venit în Franța, par amour, pentru ca viitor soț era (este hahaha) francez. Am făcut un master aici pentru că nu aveam drept de muncă decât dacă aveam un bac+5 francez (sau căsătorie) și am început să lucrez. Nu m-as mai întoarce în România. Aici totul e simplu, medicul e medic, profesorul profesor, manichiurista manichiuristă, etc. Autobusul vine la timp, metroul la fel (chiar daca greva uneori hahaha). Totul e mai ușor, nu trebuie sa fiu șmecheră, sa „mă descurc”, nu trebuie sa cunosc pe nimeni, nu îmi trebuie pile…
Din păcate, sau din fericire, mama a fost bolnava rău, incurabil și totul s-a petrecut aici, in Franța. Nu voi fi niciodată îndeajuns recunoscătoare sistemului francez de sănătate, pentru cum a fost tratata mama aici. Într-un spital public. Totul a fost organizat, ședințele de chimio, randevuu-rile medicale, medicamentele, noi nu am avut decât să ne batem cu boala (care a câștigat într-un final). Însă mă gândesc des și cu groază, cum ar fi fost dacă totul s-ar fi derulat în România. De asta, nu m-aș mai întoarce. Oricât de dor mi-e de satul meu, de casa copilăriei și de familia (tot mai puțină) pe care am lăsat-o acolo. Cred că în cazul meu, dictonul „ubi patria, ibi bene” se potrivește perfect.
Aici sunt perfect integrată, mă simt mai mult franțuzoaică decât româncă, vorbesc românește cu fiu-meu și gătesc și românește, nu mi-am pierdut accentul și nici nu vreau să îl pierd, dar da Franța azi e țara mea, și aici votez și aici plătesc impozitele și aici sunt fericita. Și aici mă uit la televizor 🤣🤣🤣
Comentariu beton!19
Ubi bene, ibi patria
@Oldjohn: am vrut ca fiica-mea sa vorbeasca romaneste pentru ca mi se pare normal sa se inteleaga cu bunicii. N-a fost vreun efort deosebit.
Da, stiu, „scandaluri”, scuzati goana tastaturii. Also „mi-aU placut spitalul, colegii”. Macar virgulele le-am pus cum trebuie?
Nu știu, nu mai sunt profesor😘
PS: scuze, ma ambalez mereu referitor când vin vorba de româna copiilor, poate că acel „foarte bine” m-a stârnit.
See you around
Nici eu nu ma mai intorc… prima experienta a fost in 2003 in Aalborg, Danemarca, cu o bursa de 6 luni (am predat engleza intr-o scoala, un fel de profesor asistent). Era prima data cand am plecat din Romania si da, am avut un soc – mai ales la partea de reguli si cum totul se respecta, civilizatie etc.
Apoi m-am intors in tara, am mai facut un master, lucram cu contract plus freelance si mai mult in joaca m-am inscris la un concurs pentru un post UE. Si cumva am trecut toate etapele si abia la interviul final mi-am dat seama ca chiar am sanse sa reusesc. Am avut initial o oferta la Bruxelles (care, din fericire zic acum, nu s-a concretizat), apoi alta la Luxemburg.
Si uite asa au trecut mai bine de 15 ani de cand sunt aici si pot sa spun ca acum e acasa. Nu a fost usor, dar nu m-as mai intoarce altfel decat in vacante. Baiatul nostru s-a nascut aici si nu stiu daca s-ar mai adapta in Romania. Cand mergem in tara ma intreaba de ce parcheaza masinile pe trotuar, nu stiu ca nu au loc sa treaca carucioarele?, de ce arunca lumea gunoaie pe jos… apoi tot el cauta explicatii (poate ca nu stiau ca alea erau gunoaie si trebuiau puse la cos), de ce claxoneaza masinile atat de mult? Ma mai sacaie ca nu vorbeste corect romana, dar la 7 ani are deja cinci limbi, asa ca pana la urma e normal sa faca inca greseli. Nu e vorba ca nu se intelege cu bunicii, doar ca mai face dezacorduri, mai greseste cate un verb, sper sa-i treaca mai incolo.
Cum spuneau si multi altii, e vorba nu doar de stabilitatea financiara (desi e bine sa nu te mai intrebi daca iti ajung banii la sfarsitul lunii), ci mai ales de linistea ta. Ne-am facut prieteni aici de toate natiile si chiar daca ni se mai face dor de familie si uneori ploua cam mult, e acasa. 🙂
Moien! Hai ca azi e soare!
@Claudia A fost…
Dar e bine si asa. 🙂 Am uitat sa spun ca imi place ca e verde aici si chiar daca a crescut enorm populatia si s-au inmultit masinile, tot e mai curat aerul.
Si intr-o zi o sa-i dau si eu de cap la luxemburgheza asta – prima incercare s-a oprit la A1, a doua la A2, acum imi fac curaj pentru a treia (ca nu mai inteleg tot ce vorbeste fiu-meu si ma roade curiozitatea).
Prima oportunitate a fost prin anii 90, prietenii mei emigrasera in Canada si ne-au chemat, oferindu-se să ne ajute până ne punem pe picioare. N-am vrut, era prea departe, eram prea tineri, nu prea știam încă ce vrem să facem în viață.
A doua oară a fost prin 2007, un colaborator mi-a făcut o ofertă de job în Munchen. Am refuzat pentru că lucrurile păreau să înceapă să meargă mai bine în România, cel puțin așa ni se părea (eram tare naivi) și am hotărât să dăm o șansă țării.
În cele din urmă am plecat în 2019. Lăsând în urmă tot ce am construit în mai bine de 25 de ani: job, locuință, prieteni etc. Pur și simplu am zis gata, aici nu are ce sa ni se mai se mai întâmple bun.
Acum avem o viață zen, joburi care ne aduc venituri un pic peste medie, am uitat ce înseamnă stresul în viața de zi cu zi și ce e cel mai important – ne simțim respectați de cei din jurul nostru și protejați de stat.
Privind obiectiv, știu sigur că ne-ar fi greu să ne adaptăm din nou în România. Nu imposibil, însă foarte greu.
Eu am fost plecat vreo 4 ani, m-am si intors. M-am intors pentru ca am avut niste probleme medicale si mi-am dat seama ca sistemul de sanatate de acolo e mult mai slab decat blamatul sistem medical romanesc (de ce crezi ca atatia romani vin in Romania sa se trateze pentru probleme medicale mai complexe?).
Dar nu regret ca m-am intors, cum nu regret nici ca am plecat. Am putut sa vad cu ochii mei ce probleme reale avem, ce probleme sunt inventate si intretinute zi de zi de media, si unde stam mult mai bine decat tarile din vest.
M-ai făcut să râd. Oamenii vin să se trateze în România pentru că E MAI IEFTIN, nu pentru că performează sistemul medical românesc.
@MV – sunt niste chestii unde e mai ok sa vii in Romania. Mai ieftin si mai rapid. De exemplu am o problema cu un genunchi. Si…nu prea imi vine sa ma duc aici ca mi-e teama ca ma pun astia sa imbratisez vreun copac, ceva 🙂
Si evident: dintii ii fac in Romania.
Pentru probleme serioase…LOL. „romania”
@Dan: Unde sta Romania mult mai bine decat tarile din vest? Intreb din curiozitate si fara nicio urma de ironie. Eu am plecat din Romania acum cateva decenii si in mod sigur nu mai sunt la curent.
@MV, pentru o programare la specialist, prin medicul de familie, poti aștepta și 3 luni.
Dentistul mă știe de 25 de ani, are prețuri și materiale din vest, la cat mai dau și pe avion ajung la același preț, dar nu vreau să îl schimb că trebuie să mă recunoască cineva după dinți in caz de cutremur 😬
@Dan Sistemul de sanatate de unde e mai slab decat cel din Romania?!?! sigur, poate ca in privat in Romania lucrurile se intampla mai repede, dar nu intotdeauna si mai bine. Si nu sunt plecata de chiar atat de mult timp incat sa fi uitat cum e sistemul medical din Romania.
Mie mi se pare normal sa trec pe la medicul de familie inainte sa sun la specialist, sa astept pentru o programare daca nu e urgenta, sa anticipez si sa sun sa-mi fac programari cu 6 luni inainte pentru examene de rutina, anuale.
@Oldjohn, medicul știe cât de serioasă e problema ta. Dacă el decide că poți aștepta 3 luni, apăi poți.
2 exemple (unul al meu, unul al unui fost coleg).
Eu:
Mă duc la medicul de familie pentru o scolioză pe care o aveam din primii ani de viață (tratată cu gimnastică medicală și înot, niște ani, dar încă supărătoare pe alocuri; voiam să-mi dea trimitere la kineto. M-a trimis la specialist ortoped. Am dat telefon să mă programez (nu că ar fi musai relevant, dar întâmplarea a făcut să fie unul dintre cei doi specialiști în chirurgie spinală considerați cei mai buni din Germania; ălălalt fiind șeful lui). La telefon, am fost întrebată: dureri care să necesite analgezice? Nu. Probleme de sensibilitate a membrelor inferioare? Nu. Dificultăți respiratorii? Nu. Programare peste 2 luni, nefiind considerată urgență. Dacă răspundeam cu Da la vreuna din întrebările alea, altfel stăteau lucrurile.
Fostul coleg (tot român, emigrase recent):
Și-a ales un medic de familie, i s-au făcut toate analizele (în vederea întocmirii unui dosar) și, pentru că omul a spus că are niște antecedente de ordin cardiac, i s-a dat un fel de electrocardiograf mobil pe care să-l poarte timp de 24 de ore – inclusiv noaptea, așadar – urmând ca medicul să citească apoi rezultatele și să ia eventuale măsuri.
Zis și făcut, poartă aparatul după cum i se explicase, îl returnează la cabinet în ziua următoare și vine la muncă, în schimbul 2. La scurt timp însă, primește un telefon de la medicul de familie, care-i spune că trebuie să lase orice și să se prezinte imediat la spital.
Omul, contrariat… care-i graba, zice, mă duc după serviciu sau mâine dimineață. ”Nici vorbă”, insistă medicul, ”mergeți chiar acum la spitalul cutare (n.r – unul din imediata vecinătate), am dat telefon deja, sunteți așteptat”.
S-a dus. Fără a intra în detalii de ordin medical, pe înregistrările electrocardiografului portabil se constataseră niște anomalii care, netratate, ar fi putut deveni extrem de periculoase într-un interval redus de timp. De îndată ce a citit electrocardiograma (adică la vreo oră după ce primise aparatul înapoi), doctorul a telefonat la spital, a anunțat cazul și după aceea și-a sunat pacientul.
Omul a primit tratament de specialitate (inclusiv niște intervenții), mă rog, nu mai contează.
Deci, cam astea sunt diferențele. Acuma, eu știu că mulți români se duc la UPU ”preventiv” (nu zic de tine, dar chiar citisem la o amică pe FB cum se duc românii ciorchine la Urgență, că ”ne-am gândit să ne facem analizele”), dar într-o țară normală la cap lucrurile stau diferit.
Comentariu beton!13
Am intrat în moderare, cred că-n premieră 😀
@Greta, da, ai intrat, nu știu de ce. L-am recuperat acum.
@Dan: 🤣🤣🤣🤣🤣🤣🤣🤣🤣🤣🤣🤣
Am mai spus asta aici, dar o repet pentru tine: frate-miu și-a rupt ligamentele încrucișate la un genunchi în urma unui meci de fotbal. A fost operat în Austria.
Nu are nici o problemă cu genunchiul operat și joacă fotbal în continuare.
Fiica fratelui meu are o tumoare neoperabila pe creier. Deja de acum 15 ani nu reuseste sa faca nimic din cauza durerilor de cap. Ninic inseamna nu invatat,nu prietene, nu iesit din casa, da zacut in pat 24/24. In toamna , ajuns la disperare a zburat cu ea la Cluj. A ajutat o verisoara medic si banii care ii avea cu el. Vorbesc de medicina particulara. In trei luni a pus copila pe picioare, fara interventie chirurgicala, acum lucreaza si s-a inscris la facultate. Deci medicii sint f. buni in Ro , problemele stau in general in sistem.
Da. Eu regret enorm ca n-am plecat in jurul anilor 2000, cand au facut-o foarte multi colegi de liceu si de facultate. Am fost un visator prost, am sperat ca o sa fie mai bine.
Am conversația cu „sursa”. Dar va rămâne acolo unde se află și acum: doar la mine în telefon.
Am fost plecat mult timp sezonier in diferite țări. La începutul pandemiei eram pe șantier în Paris, primul contract pe termen lung. Italia deja se închide de tot, frate-mio era blocat acolo. M-am cam panicat, am prins ultimul avion care a plecat din Paris. Mai recent am primit o oferta din UK, am zis pas. Am foarte multi unchi, veri, cunoștințe care lucrează pe dincolo. Anul trecut m-am apucat de studii ( student mai întârziat) deși nu știu dacă într-adevăr o să îmi folosească. Am un job ok, salarul e cum e dar uneori parcă tot mă bate gândul la „străinătățuri”. Uneori mă gândesc cum ar fi fost daca nu as fi luat ultimul avion (până la urmă colegii din Paris au continuat să lucreze) dar totuși privesc și partea bună, mi-am găsit jumătatea, am jobul de care ziceam, mai sunt ceva planuri de viitor aici deci, in concluzie nu pot zice că am regrete, doar mă gândesc uneori cum ar fi fost dacă….
Salutare!
Plecata de 14 ani, in Germania 11 si 3 in Elvetia. Am inceput de la 0 barat in Elvetia, dar avand avantajul unui job bun, lucrurile s-au asezat repede.
In Romania m-as intoarce daca situatiile economice ale celor doua tari (RO/CH) s-ar inversa 😂 Ceea ce e foarte putin probabil, cel putin in timpul vietii mele.
Suedia. Am meseria care deschide orice graniță. Sunt medic. Am plecat la 40 de ani. Singurul meu regret e că nu am plecat mai devreme. N- am plecat pentru bani ( cu toate că o mare diferență este). Am plecat pentru o viață mai bună și , recunosc, pentru aventura în sine. N- am început chiar de la zero dar mult mai „de jos” decât nivelul la care eram în țară. Singură in nordul scandinav. Cu adevărat o aventură. Multe de povestit . Sunt de 13 ani aici. Am avansat mult in carieră. Dar m- am dezvoltat și ca om. Iubesc România. Dar, deși am dubla cetățenie, România nu mai e acasă pantru mine. Nu mai compar nimic și am încetat să mă enervez cănd văd cum nu evoluează de loc. Și nu mă refer la economie. Mă refer la tot ce scrii tu aici pe blog. Nu găsesc nici un motiv care m- ar putea determina să mă întorc.
Comentariu beton!17
Eu am intrat pentru comentarii azi, recunosc. Ce experiente!
Imi doresc sa fi avut curaj sa fi plecat in SUA au pair, asa cum au plecat o parte din colegele mele din facultate.
Acum, la un pic peste 40 de ani, nu ma mai vad luand-o de la zero in alta tara…
Înseamnă ca nu ai citit comentariile!
Am căutat și io pe google” blog rezistenții” și mi-a dat ca rezultat : Măsurarea rezistenței de izolație, blog verificări PRAM. Eram curios ce blog au ”revoluționarii” 🙂
Comentariu beton!13
Am emigrat în Olanda acum 15 ani. Acum vreo 22 de ani m-am întâlnit întâmplător cu EL, ne cunoașteam dar nu ținuserăm legătura, deci nu știam că era din 1991 in Olanda.
Venise în România cu ceva treburi și s-a întors in Olanda deja cuplat :)). A mai durat ceva până m-am hotărât să plec de tot.
Mi-e bine aici. Dar îmi lipsesc multe de acasă. Oameni, locuri, lucruri. Uneori am impresia că sunt cu fundu’n doua lutrii. Sunt aici, vreau acolo și invers.
Peste 17 ani ieșim la pensie. Și ne întoarcem în România.
Să fim sănătoși!
Buna seara Mihai
Voi încerca să fiu foarte scurt este primul meu comentariu pe acest blog pe care-l urmăresc de ceva vreme . eu am plecat acum cinci ani în Irlanda lucrând în meserie și având în spate aproape 30 de ani de meserie în România sunt inginer constructor și fac același lucru și aici . Din păcate soția mea nu poate veni aici decât renunțând la o carieră universitară În care a reușit să clădească ceva și ar fi păcat să renunțe acum .Fiica noastră a făcut facultatea în Londra și are 10 ani de când este acolo nu se mai pune problema să se întoarcă. Dacă regret ceva este că nu am plecat cu 10 ani mai repede, la 52 de ani să pleci nu este chiar ușor dar mi-e merge foarte bine aici și dacă nu ar fi strict considerentul familia nu m-aș mai întoarce deloc nici măcar nu m-aș uita în urmă către România și spun asta cu foarte multă tristețe și durere pentru că îmi dau seama că am petrecut anii de după revoluție făcându-mi treaba în mod cinstit și profesionist și am luat decizia de plecare în momentul în care nu am mai putut suporta. Deși ei cum spunea un commentat oră mai devreme Irlanda nu este o țară În care ai putea să te stabilești la bătrânețe dar încă nu știu ce voi face în următorii an.
Da un regret mare l-am că nu am rămas în Germania în 1990 împreună cu soția eram împreună eram tineri și eram proaspeți inginer amândoi ne-am fi descurcat fără probleme cunoscând și limba amândoi.
Trec să dau și eu raportul. Deocamdată încă bântui prin țărișoară. Oferte concrete nu pot să spun că am avut, decât dacă le-aș fi căutat în mod special.
Am avut ocazia să văd alte sisteme sanitare și modul de lucru în ele și nu cred că aș avea prea mari probleme de adaptare. Foarte rău nu mi-ar merge nici aici, dar nu situația materială este marea problemă.
De ce nu am plecat încă? În primul rând- până de curând nu aveam o stare de sănătate fizică și psihică necesară pentru a porni pe un nou drum, cu toate incertitudinile aferente.
Momentan am de gând să îmi termin și a doua specialitate (sunt în ultimul an), apoi.. călătorului îi șade bine cu drumul. Oscilez între Austria și Spania. Am 35 de ani, nu am partener sau copii, deci din acest punct de vedere ar fi mai ușor.
@Ametisto,am auzit că lui @JT îi place să se joace de-a doctorul😂😂😂 și Austria e in poleposition
Ametist, eu am plecat la 35 de ani. Fomeie singura cum s-ar zice :))
Sănătatea ți-o rezolvi și aici și poate mult mai ieftin dacă ai și asigurare complementară (in Franța e obligatorie pt salariați).
Deci dacă îți dorești, go for it!
In 2004 sotul meu, putea sa ramana relaxat in Franta, unde lucra deja de 2 ani. Lucreaza in domeniul cu cele mai mari salarii, am fi avut bani si acolo si aici.
Dar n-am vrut. Nu prieteni, nu neamuri, nu rădăcini, doar un apartament inchiriat, eram niste emigranți. Nu stiu, eu nu sunt genul care sa ma arunc cu capul inainte, barbati-miu nici atat.
Nu stiu daca imi pare rau, desi ma gandesc din cand in cand, cand ma scot toate lucrurile din minti- traficul, autoritățile si atitudinea tipica de “capra râioasă si cu coada in sus”.
Om vedea! Parca ma vad bunica prin Canada, sa fiu langa copiii mei.
Un anunt la avizierul unui spital. Cateodata ajunge atat. In spate un sir lung de „nu se poate”. Asta a fost in cazul sotiei.
Pentru mine a fost „Eu iau copilul si plec, tu hotareste singur ce vrei.” 😁
În facultate eram ferm convins, în naivitatea mea, că emigrarea nu e o soluție, și că lucruri bune se pot face și în România, și că e nevoie de forțe proaspete care să facă lucrurile alea.
Acum, că întrebi, parcă mă încearcă un regret că nu am încercat să plec…
…mai devreme.
Cât despre întoarcere: nu plănuiesc și nu intenționez.
Dar mi-am învățat lecția din facultate și nu bat în cuie un refuz categoric. Dacă acum 10 ani nu știam ce-mi rezervă viața pentru 2023, nici acum nu știu ce primesc peste alți 10 ani. 🤷🏼♂️
@Shoric, o fi un blog unde se adună ohm cu ohm.
Câte comentarii! Ce povești interesante, ar merita un muzeu!
Eu am trecut prin toate, întâi am avut ocazia să plec în Franța, noroc am avut că ne-au invitat o lună de probă. Până la sfârșitul lunii mi-am dat seama că între mine și francezi va fi mereu o antipatie de netrecut așa că nu am rămas. Nu am regretat deși în România au trecut ani până nu am mai mâncat parizer și fasole și la prânz și cină.
Apoi prin 2000 timpurii am prins o bursă și am plecat în Irlanda. Am lăsat tot, am luat o valiză și am plecat. Acolo oameni faini, mi-am făcut o grămadă de prieteni, toată lumea săritoare, am găsit și job, dar cumva nu mă potriveam în cultura lor. Totul e legat sau se învârte inevitabil în jurul unui pub. Mie îmi place petrecerea dar parcă prea mult și orice altceva, inclusiv soarele, lipsea cu desăvârșire. M-am întors. Mi-am făcut rost prin România, job bun, casă ok, numai că tot nu ma simțeam la locul meu. E ciudat să zici că fiind român nu ți se pare că ești în țara ta. Bine, nici nu știam asta pe vremea aia. Știam doar că trăiam într-un permanent atac de anxietate de cum ieșeam din casă până mă întorceam. Stilul ăla romanesc de a te zbate pentru orice de la locul în autobuz, hârtii la primărie, coada la pâine, agitația permanentă pentru orice capăt de ață… pe scurt, lupta să nu pici de fraier (pe care eu o pierdeam cu brio mereu) m-au deprimat total. Am luat o valiză, am lăsat tot în urmă și am plecat în Belgia. Aici mi-am dat seama că sunt acasă într-un final. Sunt pe aceeași lungime de undă cu belgienii. Nu m-aș mai întoarce dar nici nu aș pleca în altă țară. Poate Spania, dar mai prin zona Valencia.
Asta ar fi o întrebare importantă dacă te gândești să pleci. Unde te duci mi se pare mai important decât dacă pleci sau nu. Mai ales dacă nu ești dispus să te muți la câte un an în altă țară până îți găsești locul. Mergi înainte de a decide acolo și stai măcar două săptămâni ca și cum ai fi rezident, nu turist. Fă piața, ia metroul la ora de vârf, discută cu farmacistul, brutarul, barmanul de la colț. Te prinzi repede dacă e locul tău sau nu. Altfel oameni sunt peste tot (mai puțin francezii :), ai un cap funcțional, mâini, picioare, te descurci să nu mori de foame.
Mi-a placut descrierea irlandezilor. Am lucrat cu o echipa de irlandezi foarte inimoși, stilați, erudiți care mi-au spus la un moment dat „nu stiam că există și astfel de români, cand ne vom intoarce acasă vom povesti și altora”
Fiica fratelui meu are o tumoare neoperabila pe creier. Deja de acum 15 ani nu reuseste sa faca nimic din cauza durerilor de cap. Nimic inseamna nu invatat,nu prietene, nu iesit din casa, da zacut in pat 24/24. In toamna , ajuns la disperare a zburat cu ea la Cluj. A ajutat o verisoara medic si banii care ii avea cu el. Vorbesc de medicina particulara. In trei luni a pus copila pe picioare, fara interventie chirurgicala, acum lucreaza si s-a inscris la facultate. Deci medicii sint f. buni in Ro , problemele stau in general in sistem.
Am plecat cu familia la o varsta destul de inaintata, cand am considerat ca daca nu plecam atunci, apoi va fi greu, mai ales pentru junior. El s-a integrat foarte repede, ceea ce era de asteptat.
Din pacate nu pot sa zic niste lucruri majore care daca s-ar repara, m-as intoarce. Sunt multe lucruri mici, care luate impreuna umplu paharul. Doar cand le mai povestesc celor de pe aici de ce am plecat, imi mai aduc aminte de cate vreo „mica” chestie… si se aduna aceste mici chestii.
Problema e ca nivelul conducatorilor tarii, precum si nivelul civilizatiei concetatenilor nostri cred ca stau la baza tuturor „relelor” de la noi… si asta e greu de schimbat si imbunatatit peste noapte. Deci de intors, canci, ca nu mai prind „marea dezvoltare” de peste 50 de ani.
In plus, imi mai trimit prietenii, nu ca n-as citi si eu pe digi, planurile cu magnificele autostrazi care se vor face (planuite cred de prin ’90)… din nou, de 30j de ani mi-am pierdut rabdarea de a mai astepta vise.
Sa nu mai mentionez capitolul educatie. Total intamplator, scoala aici in Canada e mulata pe personalitatea juniorului meu. In RO ajunsese frustrat cu temele interminabile, fara prea multe explicatii de la invatatoare. Practic parintii erau invatatorii si gardienii executarii temelor „fara niciun rost” (aparent). Gurile rele spun ca aici nu se invata matematica, dom’le… insa nu toti tre sa ajunga matematicieni. Se invata si aici mate, doar ca cu un mic delay fata de la noi.
As putea continua la nesfarsit…
Plecarea la noi s-a infaptuit in felul urmator: practic a fost o oportunitate pentru sotie: ea lucra deja pentru compania respectiva de acasa, iar ei au fost binevoitori in a ne face acte. La scurt timp dupa ce am ajuns, mi-am gasit si eu job, ambii ingineri electronisti/SW.
Am plecat in 2005, la 27 de ani, si a fost exact la timp. Experienta si perceptia mea e similara cu a multora din antecomentatori. In Romania ma simt ciudat, ca un turist acasa. De fapt, nici ca turist, nici ca acasa. Mi-e familiara intr-un mod strain. Nu. M-as. Mai. Intoarce. Niciodata. Mentalitatea si primitivismul oamenilor in general ma deranjeaza cel mai mult. Sunt multe exceptii, si din fericire ma invart printre ele cand vin in vizita – si totusi, la nivel de tara, e greu sa nu observi diferenta dupa ce ai locuit „in strainatate”. Un prieten gay in Romania se asunde de parinti si de oameni si traieste intr-un mod intunecat si trist. In alte parti nu mai e demult asa. ANAF-ul ma taxeaza pe nedrept si nu raspund la contestatii. Multi oameni sunt dusmanosi, ignoranti si paranoici. Si multe altele.
La aproape 29 de ani am plecat sa lucrez pe vas de croaziera. Viata mea personala si profesionala erau amandoua cum nu se poate mai rele in Ro. Am vazut un anunt pe net, m am dus la Brasov (m am interesat inainte, stiam ca s destul de seriosi) si in 3 luni dusa am fost. Tata n a vorbit cu mine o luna de suparare, cand I am zis ce planuri am :).
SUA, Canada, Bahamas, Caraibe, locuri pe care probabil nu le as fi vazut altfel niciodata si foarte foarte multa munca. Am strans bani, am vazut locuri, am invatat foarte multe. Una din cele mai bune decizii pe care le am luat vreodata.
In prima zi de vapor mi am intalnit si jumatatea mai buna (romantic story altminteri). Am stat aproape 6 pe vapoare. (Contracte de 6-8 luni plus vacante de 2-3 luni acasa).
Am decis sa terminam cu vapoarele si sa venim undeva mai aproape de Romania, ca ai nostri nu intineresc si sa avem o viata un pic mai aproape de normal pe uscat :). Romania a iesit din discutie asa ca ne am indreptat spre UK.
De aproape 7 ani suntem in UK, un orasel mai micut, linistit. Urmeaza cetatenia cand implinim anii.
In Romania nu m as intoarce. Poate mai la batranete sa ne mutam in Spania. Dar asta ramane de vazut, e devreme acum sa hotaram. Dar nu, Romania nu.
Mihai, imi cer scuze de lipsa diacriticelor si a cratimelor dar scriu de pe telefon :). Stiu cat te enerveaza.
De aia nici nu prea comentez, dar azi am zis sa mi spun si eu povestea :).
Numai bine
N-am avut nici o oportunitate, am decis pur si simplu ca n-am nici o sansa sa schimb ceva in Romania, asa ca, in 2002, am depus actele pentru a emigra oficial.
In 1998 un amic plecase in Canada, mi-a dat telefon, ca sa vin, ca am totul aranjat, da’ i-am raspuns superior ca eu tocmai am decis sa ma restabilesc in Romania, ca au iesit ai nostrii si de acum o sa fie bine. 🙂 – minte de om prost, ce sa-i faci?
Haideți să vă povestesc o fază. Cam amu vro 6 ani am plecat în Cuba in vacanță. Din Franța, unde locuiesc, fiind plecata din Ro de vreo 17 ani. După o săptămână în Cuba, in care am vizitat mai multe zone și orașe, in a cincea zi am izbucnit în plans, nu mai puteam, pentru că era prima oara in care eram turistă într-o țară care îmi aducea prea mult aminte de România. Pe scurt, mi-am văzut tara cu ochii unui străin. Nu m-as mai întoarce în vacanță în Cuba și (deocamdata) si nu m-as întoarce să trăiesc în România. Da, țară noastră are o problema, oameni buni, și în curând va fi de nerezolvat… Unii veți înțelege, alții nu, dar cert este că e atât de greu sa vezi realitatea când te pleznește peste față și uneori ca sa vezi mai bine, trebuie sa te uiți din afara…
ăsta-i Procesul lui Kafka aici! Și am promis că nu mai comentez, dar nu pot. Asta e!
Îmi pare rău că n-am emigrat mai devreme.
Doamne, o tona de material pentru un studiu sociologic. As da orice sa fie vazut acest material de onor conducatorii nostri. In visele mele le-ar si pasa.
Scriu randurile astea dupa ce m-am mutat de vreo 2 luni din Romania in Suedia. Contextul este destul de simplu, desi castigam bine si foarte bine in Romania sotia nu parea sa-si fi gasit un rost(munca foarte multa, program haotic, salariu foarte mic raportat la volum de munca). Ea si-a gasit prima loc de munca aici si la vreo luna am urmat-o.
Privind lucrurile si comparand cu ce este prin Romania o sa enumar aici chestiile care mi se par utile si pe care ar trebui sa le stie oricine doreste sa plece din Romania.
1. Daca stai intr-o tara mai mult de 3 luni rezidenta fiscala este in acea tara. Asta inseamna ca trebuie sa-ti iei un CNP in acea tara. In Suedia procesul de a obtine personnummer(echivalentul CNP-ului) poate sa dureze si pana la 18 saptamani. Din ce inteleg prea putini oameni, aplicatii incomplete la serviciul care se ocupa de asa. Experienta mea a fost proasta si foarte proasta. Sotia a asteptat vreo 8 saptamani pentru CNP si cartea de identitate, eu am fost mai norocos si a durat 4 saptamani. Motivul pentru care sotia a fost mai ghinionista fata de mine este faptul ca in aplicatia depusa numele nu corespundea de pe pasaport. Mai precis ea avand doua prenume nu a pus liniuta, desi se vedea din aplicatie si tot ce a depus ca este una si aceeasi persoana.
2. In Suedia daca nu ai personnummer nu prea poti face nimic. Vrei cont bancar sa-ti vireze angajatorul salariul. Ghinion trebuie sa completezi niste hartii, iar raspunsul il veti primi in vreo luna. Vrei abonament la internet, ne pare rau dar trebuie sa prezentati un document care sa ateste ca sunteti dumneavoastra si pasaportul nu este indeajuns. In principiu cam orice utilitate publica de care ai nevoie o sa fi nevoit sa ai acel personnummer.
3. Chestii care in Romania le luam de-a gata aici costa un pic mai mult. Abonament la telefon mobil nelimitat atat internet cat si convorbiri si cu vreo 15 giga in Roaming, cel putin 350SEK( 10 SEK aproximativ 1 eur), in Romania plateam vreo 70 de ron. Abonament la internet de vreo 1000mbps pentru care in Romania plateam 70 de ron aici ar fi vreo 1000 SEK. Curent acelasi consum ca si in Romania, am primit o factura de 561 de SEK o luna, si apoi 1000 de sek intr-o alta. In Romania la hidroelectrica fiind maxim plateam 130 de ron. Cu toate acestea este misto sa ai apa calda la orice ora vrei tu, respectiv caldura sa controlezi tu cat ai nevoie nu sa stai dupa vecinii cretini.
4. Ca si in Romania conteaza foarte mult regiunea in care locuiesti din perspectiva serviciilor publice. Momentan in regiunea unde stau, o programare la medicul de familie poate sa dureze cam o luna, poate mai putin daca esti norocos. La nivel de scoli exista o oarecare criza de personal si anumite materii nu pot fi acoperite(fizica, biologie ar fi printre cele deficitare unde stau acum). In zona oraselor mari(Malmo,Gotheborg,Stockholm) aceste probleme nu sunt asa de omniprezente, insa chiar si acolo te poti lovi de aceste probleme. Drumurile le-am gasit ireprosabile in conditii de vreme extrema(ninsoare,ploaie,frig). Condusul mi se pare floare la ureche comparativ cu Romania si mai ales Bucuresti.
5. Daca sunteti diabetici sau nu prea va place mancarea dulce, pregati-va pentru o chestie dura. Aproape orice produs alimentar are o cantitate maricica de zahar.
6. Inchirierea unei locuinte este un proces foarte complicat. La nivelul fiecarui oras(komun) exista companii de locuinte ce ofera spre inchiriat locuinta. Ca sa poti inchiria te inscri frumos cu o mica descriere despre tine pe lista de asteptare si astepti sa te sune compania. Lucru foarte frumos insa la final descoperi ca timpul mediu de asteptare poate fi undeva la 10 ani pana sa fi sunat si sa vezi locuinta pe care ai pus ochiul. Chestia asta ducand la aparitia unei piete paralele de inchirieri de locuinte pe termen scurt/mediu in niste conditii extrem de „bune” pentru chirias. Aici nu stiu cum e mai bine in Romania unde poti sa fi dat afara cand vrea proprietarul, sau aici unde ti se prezinta asta la modul cel mai politicos si cu un zambet?
7.In functie de unde stai o sa trebuiasca sa te obisnuiesti cu faptul ca lumina este un concept aparte. Daca stai prin nord, iarna ai vreo ora doua de lumina, iar vara ai vreo 1 ora poate si mai putin de intuneric, insa cu cat cobori mai spre sud mai adaugi o ora in plus la lumina/intuneric.
Nu vreau sa sune ca si cum critic sau spun ca in Romania este mai bine, insa fiecare tara cu a sa societate are ceva specific ei. Iar cei care se doresc sa se mute din Romania ar face bine sa incerce sa vada ce implica asta din toate punctele de vedere. Categoric viata si calitatea vietii este superioara in Suedia, fata de ce aveam in Romania insa primele luni pot fi foarte dure si conteaza foarte mult cum le gestionezi.
In acelasi timp vazand anumite probleme pe care suedezii le au sau le vor avea(imbatranirea populatiei este o chestie foarte reala), nu pot sa nu ma intreb cum o sa decurga lucrurile pe viitor.
Am plecat in 2000. In Emirate, 4 ani Grecia/Santorini 6 ani 2010 Tenerife. Aici m-am stabilit definitiv.
Precizez, nu am avut pe nimeni sa ma ajute, de fiecare data, am început de la o valiza de 20kg lucruri personale.
Nu mai am pe nimeni în România, nu m-aș întoarce în România nici cenușă în urna sa fiu.
Oricât de rău mi-a fost pe unde am trăit, mi-a fost mai bine decit in România. Sper ca asta spune mult.
Ultima data am fost în România în 2021 pentru a-mi schimba pașaportul, am stat doar o săptămână și mi s-a părut o veșnicie.
A fost o experienta de viata, fantastică. M-am reinventat și am evoluat.
Lucrez în turism și ce mi se pare foarte drăguț, România vine la mine.
Dacă mai aveți întrebări, cu mare drag va răspund.
Cred ca tine de karma fiecaruia.
In anul 2006 am castigat Lotery Visa. Avem rude acolo si suntem foarte atasati de ei.
Din motive de sanatate am amanat prima programare la interviu, iar in acea luna s-au schimbat conditiile.
A fost impus pentru fetite un vaccin despre care atunci nu se stia nimic, abia aparuse iar in USA nu facea parte din schema de vaccinare a copiilor de varste similare (potentiale colege de scoala ale fiicei mele).
Ne-a fost frica sa riscam. Nu suntem antivaccinisti dar nici sa se experimenteze pe copilul meu nu am fost de acord.
Am luat Visa eu, sotul si mezinul familiei. Am facut cerere de dispensa pentru fiica mea ( mi se parea nedrept mie sa mi se impuna iar altora, care invocau motive religioase, sa nu li se ceara nici un vaccin) dar politicaly corect functioneaza ca semaforul – pt unii da pt unii ba. Nu am primit dispensa.
Am ramas in tara si nu regretam ca nu am plecat in USA.
In 2009 sotul.meu a fost diagnosticat cu cancet la colon. A fost operat,tratament, etc si acum este bine si impreuna cu noi.
Nu pot sa nu ma intreb ce am fi facut in USA, unde la inceput nu am fi avut poate cea mai completa asigurare medicala si nici nu am fi stiut probabil sa luam si sa accesam in timp util cele mai bune decizii medicale, incepand cu momentul solicitarii primei consultatii medicale.
Deci, pentru noi, ceea ce ni s-a parut ,,o pierdere,, s-a dovedit in timp ca a fost un bine.
( Ps – Scuze pentru lipsa diacritice)
Zici cumva de vaccinul impotriva HPV?
Da,vaccinul HPV …in 2007.
Acum poate as vedea altfel situatia, atunci era ,,un elefant,, .
Am plecat acum 11 ani in Belgia. Nu regret. Nu-mi era rau in Romania. Aveam job bun, stateam in chirie dar strangeam de un apt, ieseam prin oras. Am venit pentru un job care platea mai prost, versus costul vietii, dar nu asta m-a facut sa plec. Sa merg pe strada fara caini in coada, sa conduc fara sa ma injure vecinii de trafic, sa ma duc in spital fara frica de a iesi cu 40 de boli in plus, sa imi fac toate actele la primarie online, sa isi ceara scuze primaria ca nu a reusit sa imi faca permisul mai repede de 48 de ore, desi era vina mea ca nu ma programasem din timp, sa ii vad pe copiii mei ca iubesc scoala doar pentru ca prioritatea scolii e ca elevii sa iubeasca scoala (nu glumesc, este obiectiv in carta scolii). Nu cade banu din cer, nu am avut prieteni mult timp, am plans zilnic timp de 6 luni ca nu intelegeam o boaba de franceza si ma simteam idioata. Dar nu regret. Si stii cand mi-am dat seama ca nu regret? Cand copiii mei mi-au atras atentia, intr-o vacanta in Romania, ca ei sunt speriati de claxoane si de cat de urat vorbesc oamenii pe strada. M-a intristat ca nu imi dadusem seama, pentru mine era ceva „normal”, dar ma bucur ca normalul lor nu e normalul meu.
Dupa finalizarea Facultatii de la Bucuresti,am continuat un Masterat in Inginerie,dupa circa 7 ani de studii Universitare,am primit o oferta in anul 2011 sa plec in Laponia/Lapland pentru un proiect Stintific,nu am refuzat,am lasat tot in urma,toate lucrurile mele,le-am donat celor Saraci,familiilor fara posibilitatati din Romania,stiu ca am plecat cu un ruxac in spate,fara sa ma mai uit niciodata inapoi,datorita muncii,seriozitatii am primit Cetatenia Suedeza,astazi dupa 13 ani de la plecarea a mea din Romania,am un Apartament in capitala Suediei,un loc de munca care genereaza 4000 euro lunar,in schimb Romania mi-a oferit doar dezamagire,pentru mine Romania a fost frumoasa,dar Coruptia din Romania ma facut sa aplic pe loc o noua viata in Suedia,in Suedia am avut parte de-o operatie gratuita la Colon,operatia a costat 18.000 euro,fiind suportatata de Statul Suedez,Suedia isi respecta Cetatenii,Romania isi respecta Cetatenii contra cost/spaga,ma uitam cu dezamagire ce a ajuns Romania,cu politicieni Corupti,este un exemplu negativ pentru Cetatenii lor,.
Noi suntem în Elveția!
Când am luat decizia să plecăm, aveam casa nouă, proaspăt cumpărată, copiii înscriși la grădiniță, etc… lucrurile erau bune acasă, venituri decente, trai okeiuț!
Dar Dragnea, cu ordonanța lui ne-a făcut să vrem să plecăm din țară și fără prea multe calcule am luat-o spre Elveția, cu ofertă de job de la firma unde lucrează soția.
Avem 4 ani deja aici, între timp m-am angajat și eu, copiii sunt ok cu școala și cercurile sociale din care fac parte.
Consider că am luat cea mai bună decizie pentru noi și copii.
Să trăiască Dragnea că o dat scânteia, nu ne mai întoarcem niciodată, ne gândim să vindem tot și să încheiem socotelile cu România!
Salut. Am lucrat peste 4 ani in DK pana in 2012 când am revenit in RO. Aici mi-am făcut o situație financiară unde câștig mai mult decât in dk, dar din păcate încă regret ca nu am rămas acolo. După 10 ani in tara am prins rădăcini și nu mai pot pleca, deci cine poate “never come back”, deși poate mereu va rămâne un emigrant…
Eu iti voi raspunde la ambele intrebari.
Am lucrat multi ani pentru o companie swiss-american, si de la un punct incolo nu mai puteam avansa daca nu ma mutam (fie in Geneva fie in San Francisco). De doua ori pe an discutam, de doua ori pe an refuzam. Eram in my early 30s, single, fara copii, lucram de acasa si de oriunde, eram platita la nivel decent de Elvetia – foarte bun pentru Romania si aveam o viata sociala efervescenta, nu-mi lipsea nimic si n-as fi plecat nicaieri. Si nu, nici dupa ce am trait 10 ani in SUA NU regret ca nu am plecat mai devreme. Ca tanar single, nu m-as fi distrat nicaieri cat si cum m-am distrat in Romania, si o viata avem.
L-am cunoscut pe barbata-miu , roman plecat de 15 ani in US. Cativa ani am tot facut naveta, ne-am sincronizat agendele de business travel sa ne intalnim te miri unde, la un moment dat a devenit clar ca e ceea ce trebuie, voiam un copil, unul din noi trebuia sa treaca oceanul, am decis sa-l trec eu, sincer am crezut ca temporar – sa vad cum e si sa am ce sa-i explic copilului cand intreaba de ce l-am crescut in Romania si nu in US… Trebuie precizat ca sotul meu avea deja o situatie foarte buna aici – el a pornit de la 0 dar eu nu, era deja in top 1% income in US cand am venit eu – de la 0 eu nu cred c-as fi plecat niciodata. Dupa un an aici nu mi-am mai pus problema sa ma intorc in Romania. Desi calatoream mult si petrecusem mult timp si in US inainte sa plec, nu am perceput cata liniste la cap iti da traiul intr-o tara civilizata pana n-am trait aici zi de zi . Imi lipsesc insa prietenii din Romania, si e o diferenta culturala mare intre US si Europa , ne gandim sa ne intoarcem undeva in Europa – dar in Romania nu, nu m-as mai intoarce niciodata. Si cand vin in vizita vin scurt si am acelasi stres pe care il am cand calatoresc in tari nu foarte dezvoltate, unde te rogi sa nu patesti nimic ca n-ai spitale ca lumea, incredere in justitie / politie etc . Ce-ar trebui sa se intample sa ma gandesc sa ma intorc? Efectiv asta e SF, nu vad nici o posibilitate ca scolile din Ro sa devina vreodata ca afara, sau spitalele, sau institutiile statului … Momentan inca nu exista o autostrada pe care sa merg de la Bucuresti la Bacau la mama, sa nu mai fac 5 ore prin toate satele si sa nu-mi mai risc viata de cate ori depasesc un camion pe banda jumate de pe E 85 si momentan cel mai stresant moment din anul asta e sa ma duc la consulat sa-mi refac pasaportul romanesc, sa ma-ntalnesc cu tanticile alea cu atitudinea lor ca-mi fac o favoare …
Deci in concluzie, nu regret ca n-am plecat cand eram tinerica si nu aveam nevoi de om mare (sau mai bine zis nu realizam ca aveam; Colectiv mi-a dat fiori reci, eu mergeam 2-3 nopti pe saptamana la Tribute, clubul ala de pe Calea Victoriei – ardeam ca sobolanii daca era vreun incendiu…), dar ma bucur ca traiesc afara ca adult cu familie care are nevoie de scoli, spitale, un stat in slujba cetateanului .
Da, regret in fiecare zi. Am avut oferta concreta de a pleca in Olanda, sa lucrez in domeniul in care lucrez si aici in Romania. O oportunitate unica pentru ca aveau nevoie de vorbitor de limba romana si engleza. Am stat mult si m-am gandit si am decis sa refuz pt ca imi doream foarte tare un copil si simteam ca emigrarea ma va face sa aman cu cel putin 1 an….
Mare greseala. Am ramas insarcinata asa cum mi-am dorit iar copilasul nostru s-a nascut cu o boala genetica extrem extrem de rara pentru care exista tratament dar nu in Romania. In alte tari dezvoltate, precum Italia, Anglia, Franta, Olanda, evident ca exista si mai mult decat atat, este decontat integral de stat. In fine… Acum suntem nevoiti sa ne punem toata viata intr-un bagaj si sa plecam undeva.
Romania isi dezamageste zilnic oamenii. Din toate punctele de vedere: sistem de sanatate, educatie, birocratie la greu, lipsa infrastructura….aceleasi lucrurile pe care le repetam obsesiv de mai bine de 20 de ani… Si am incercat sa schimb ceva, zau, in cei 34 de ani chiar am incercat sa pun umarul, sa schimb mentalitati, sa ajut cum pot, lucrez legal de la 18 ani, platesc taxe… Dar acum trebuie sa fac ceva sa imi salvez copilul pt ca Romania mi-a intors spatele cand aveam mai mare nevoie.
Imi pare rău pentru cel mic și ii doresc multă sănătate!
Eu abia la 48 mi-am dat seama ca trebuie să plec
Povestea mea:
https://citindoviata.wordpress.com/2023/02/18/french-revolution/