Articol scris de Daniel, după ce l-am rugat să dezvolte povestea lăsată într-un comentariu la articolul de dimineață. Diacriticele sunt puse de mine, prin urmare a se scuza eventualele greșeli, c-am folosit o aplicație pentru asta.

Acum vă las cu povestea.

În 1984 mi-am cumpărat motocicletă.

Făceam mărțișoare și felicitări, luam autorizație de vânzare a lor pe Lipscani și stăteam 2-3 săptămâni să le vând. Făceam intre 20.000 și 30.000 lei pe sezon.

Am dat 50.000 lei pe motocicleta.

Din 1985, în fiecare an, în ianuarie, îmi depuneam actele să fac excursie pe cont propriu, cu motocicleta, tur de tari socialiste: Cehoslovbacia, RDG, Polonia și Ungaria. Și în fiecare an mi se refuza pașaportul. Gândul meu era să fiu în august în Ungaria, unde avea loc cursa de formula 1 la Hungaroring, iar când se termina cursa, se trecea foarte ușor în Austria, treceau mii de motociclete și printre ele aveam și eu de gând să fiu.

În 1989 mi s-a aprobat pașaportul. A fost ciudat, m-au chemat la pașapoarte și mi-au spus că mi s-a aprobat pașaportul, dar doar punct de frontiera Otopeni. Am fost suficient de pe faza să zic ok, plec cu avionul, dar pot să mă întorc cu trenul? Că eu mă duc să cumpăr piese de motocicleta și astea sunt grele. Da mi s-a spus, poți să te întorci cu trenul.

Și uite așa, m-am dus la agenția Tarom de pe Brezoianu și mi-am luat bilet de avion București – Berlin. Doar dus. Nu vrei să știi privirea pe care mi-a aruncat-o vânzătoarea când i-am spus că vreau bilet doar dus.

Plecat pe șest, fară să știe nimeni din familie, iubita, nimeni-nimeni, îmi era frica și să mă gândesc la ce fac.

Când am plecat, am lăsat și cheile de la casa, prevăzător, să nu stea ai mei să schimbe butucii.

Convinsesem un prieten să-i fac contract de vânzare-cumpărare pentru motocicleta, ca să nu o confiște statul. Vezi Doamne, așa i-am zis, puteam să-mi iau aprobare pentru mașină, dar nu trebuia să am nimic pe rol, la fisc.

Nfine, am aterizat în Berlinul de Est, luat autobuzul și ajuns în centru, în Alexander Platz.

Aveau RDG-istii un sistem super de cazare la particular, prin Info Turism, și mi-am luat o camera cu acces la baie, la o bătrână într-o casă.

Am lăsat bagajul și am plecat spre zidul Berlinului.

Am încercat să trec pe la toate punctele de frontiera posibile, pietonale, pentru turisme, camioane, autocare etc

Am găsit punctul de trecere de la Friederich Strasse, unde era statie de metrou. Coada, mă așez, primul control, ei că nu am viza, eu că am viza, o arătam pe cea de RDG, discuții, trec. Al doilea control, aceeași discuție, al treilea control, la fel, ajung la ghișeu, prezint pașaportul se aude un scurt bâzăit și apar doi flăcăi care mă iau pe sus și mă scot în strada. Fară lovituri sau altceva, doar scos în stradă.

Poți să crezi că am făcut asta toată după-amiaza?

Și la un moment dat, în jur de ora 20.00, când am ajuns la ghișeu nu s-a mai auzit acel bip ci pur și simplu mi-a deschis ușa. O ușa metalica, grea și îngustă. Am trecut dincolo și era așa ceva că-n filme, lumină orbitoare, reclame, automate de țigări și Cola, ceva incredibil. Am luat metroul și m-am dat jos unde a coborât mai multa lume.

Ajunsesem la Zoo Garden, centrul Berlinului de Vest.

Am ieșit în strada și m-am dus la un taximetrist să-l întreb cum ajung la Ambasada SUA. Mi-a zis să mă urc, doar că i-am spus că nu am bani.

A scos o harta, s-a uitat și mi-a zis ce metrou să iau, până unde și cu ce alt metrou să-l schimb.

Așa am făcut și am ajuns la Consulatul American, pe Klay Alle nr.4. Sunt chestii care mi s-au întipărit în minte.

Acolo, ca la noi, gheretă cu polițist în fata.

Sâmbăta seara ora 20.30 – 20.45, trec odată, de doua ori, de n ori, iese polițistul și mă întreabă ce vreau. Îi spun că vreau să vorbesc cu cineva de la consulat, zice că nu mai e nimeni , dar să încercam. Merg cu el, suna la interfon și zice că e cineva care vrea să vorbească cu cineva de la consulat.

Se aude un zgomot și încep să se ridice niste jaluzele verticale care erau coborâte peste geamurile de la intrare. Se deschide ușa, intru într-un hol unde era un scanner că la aeroport, trec prin el, urc câteva trepte și mă duc la ghișeul unde erau pușcașii marini, care mă întreabă ce vreau. Le dau pașaportul și le spun că vreau să vorbesc cu cineva de la consulat.

Ok, să iau loc pe canapea. Au sunat pe cineva și l-au chemat. După cca 30 min, apare un individ, cam scorțos, care mă întreabă ce vreau. L-am întrebat cine este și mi-a zis că e funcționar la Consulatul American. I-am spus că îmi pare rău, dar eu vreau să vorbesc cu consulul. M-a boscorodit, că ce vreau eu de la statul American. I-am zis că nu e treaba lui.

Mie mi se părea că ce fac eu este ultra -top, și că atare merit atenție.

Nfine, într-un final apare un tip haios, ciocate, pălărie texana. Era vice-consulul.

Îi saluta pe pușcași, baga codul, deschide consulatul și mergem la el în birou. Mă pune să-I povestesc cine sunt, ce fac, cum am ajuns etc. A rămas uimit când m-a întrebat cum am ajuns la consulat și i-am spus cu metroul. M-a întrebat cum am plătit, i-am zis că nu am plătit și atunci mi-a dat 10 mărci pentru metrou.

Mi-a zis că nu are cum să mă ajute atunci, dar să mă duc unde am cazare și să vin luni dimineața.

Eram așa euforic, mă vedeam deja în America, încât asta am făcut, am plecat înapoi în Berlinul de Est. Ce tâmpit!

Duminică am cheltuit toți banii pe care-i mai aveam, după ce plătisem cazarea, cca 70 $.

Și luni dimineața, am luat geamantanul și am luat-o de la capăt cu încercările de trecere.

Când am văzut că nu reușesc, am băgat geamantanul într-o cutie de depozitare din stația de metrou și-am continuat cu încercările.

Am ajuns inclusiv la Muzeul de la Check Point Charlie, un muzeu al celor care au trecut ilegal frontiera, cu speranță că poate-mi vine vreo idee.

Seara, pe la 16,30 văzând că nu reușesc să trec, m-am dus la Consulatul American din Berlinul de Est. Le-am povestit ce și cum și i-am rugat să mă ajute.

Mi-au spus că nu au cum, să continui să încerc sau să iau trenul, să mă duc la Budapesta și să-i rog pe cei de la Consulatul American din Budapesta să mă puna în legătură cu ungurii care-i trec ilegal granița pe români, în Austria.

Consulatul din Berlinul de Est era lângă stația Friedrich Strasse.

Probabil că aveam o figura resemnata, plină de lehamite, pentru că, făcând o ultima încercare de trecere, pur și simplu mi-au deschis ușa.

Deja știam, metrou, metrou schimbat și Klay Alle nr. 4.

Direct la polițistul din ghereta, pușcașii marini și chemat direct viceconsulul. Care era la cârciumă cu prietenii.

A venit, am vorbit, mi-a zis că la ora aia nu are cum să mă ajute, i-am zis că aștept acolo pe canapea până dimineața, a zis că nu se poate, a deschis casa de bani , mi-a dat 120 de mărci și am semnat o hârtie că am primit banii. A sunat și rezervat o camera la un hotel, chemat un taxi, plecat cu el în taxi. L-am lașat pe el la cârciumă și i-a zis șoferului să mă duca la hotel, dar nu pe scurtătură, că nu am acte pentru est.

A doua zi, m-am prezentat la imigrări, m-au trimis la politia vest-germana să cer azil politic, poze, amprente etc și lagăr.

Când mă gândesc, uneori mi se pare așa, ca un film, îmi e greu să cred că eu am făcut asta.

P.S. Încă mai am biletul de avion, doar dus. Și agenda cu programul din 1990 și 1991.