Eram la recepția hotelului, în Sevilla, încercam să rezolv o problemă cu cartelele de acces în cameră. Era o coadă de vreo patru-cinci persoane, la care m-am așezat ultimul. În față, la tejghea, două franțuzoaice (sau belgience, că încă nu mă prind care cum) tocmai terminaseră de făcut check-in-ul și acum mai aveau nevoie de niște informații despre oraș, despre Sevilla.

Băi, mă uitam fascinat la modul în care se prelungea dialogul dintre ele și recepționer, fără să țină nimeni cont de cei care așteptau. Evident, în stilul bucureșteanului tot timpul grăbit, am apucat chiar să mă și enervez. Îmi ziceam în gând: „hai, fetelor, mai repede, hai ca puteți să luați informațiile astea și mai târziu când nu e coadă aici”.

Știți când m-am calmat subit? Când am sesizat că recepționerul nu numai că nu încearcă să scurteze discuția, dimpotrivă, la un moment dat, când aveam impresia că e gata, au aflat tot ce voiau sa afle, a ținut el să mai aducă o hartă a orașului și să le mai explice niște chestii. Deja îmi sărise pulsul la 200 când, deodată, am sesizat că toți ceilalți din fața mea (niciunul român) n-aveau absolut nicio problemă cu treaba asta. Moment în care m-am calmat la fel de brusc cum mă enervasem. Da, frate, corect, e dreptul lor să întrebe și să afle ce le interesează. Și rămâne dreptul lor, indiferent câtă lume așteaptă în spate.

Sau, alt episod. Eram în Austria, mă oprisem la un super-market să cumpăr dulciuri „ciudate” pentru mini-fashioniste (asta e cererea lor de fiecare dată când mă duc pe undeva: „să ne cumperi dulciuri ciudate care nu se găsesc la noi”). Așa c-am oprit la o Billa (parcă), am mers la raft, am pus în coș o tonă de dulciuri ciudate și m-am prezentat la casă. Iar acolo, la casă, eram al treilea, după două femei trecute de multișor de vârsta primului talon de pensie. Mai era ceva lume și-n spatele meu, că nu funcționa decât o casă.

Habar nu am ce se întâmplase, că nu bunghesc absolut nimic din germană (cea mai mare realizare a mea în această limbă este că pot pronunța „Allgemeine Zeitung” din prima, fără să mă bâlbâi), cert e că la prima femeie de la coadă plata a durat minimum cinci minute, pe ceas. Doar plata, că produsele le avea deja în sacoșă.

Femeia a încercat cu un card, după care cu încă unul, n-au mers. Când a văzut că nu merg, s-a apucat să-și numere tot cash-ul pe care-l avea la ea. Nu-i ajungea nici ăla. Până la urmă, a scos două chestii, un fel de cupoane de carton, care aveau niște coduri mari de bare pe ele, și cu alea a plătit.

În tot timpul ăsta, nici casiera, nici lumea care aștepta la coadă n-a avut absolut nimic de obiectat, nici n-au clipit. Dimpotrivă, casiera cred că încerca s-o ajute cumva, c-a turuit tot timpul și-o punea să mai încerce câte ceva cu cardurile alea care nu mergeau.

La următoarea femeie, lucrurile au mers mult mai simplu. Avea de plată vreo cinșpe euro. A plătit cash, în monede (e acceptat și „monezi”, da’ nu-mi place mie) de 5 și 10 eurocenți. Jur! A scos o punguță, a vărsat monedele pe bandă și-a numărat împreună cu casiera până a ajuns la suma care-i trebuia. Restul de monede le-a strâns tacticoasă și le-a băgat în aceeași punguță.

Totul pe zen și relaxare, fără să se strâmbe nimeni dintre cei care așteptau, fără să urle nimeni „hai, mamaie, că te caută moartea p-acasă și tu ești la cumpărături”. Senzația mea era că procesul de numărat mărunții ăia putea să dureze jumătate de an, că nimeni n-ar fi zis absolut nimic, toți ar fi așteptat liniștiți să termine. Cel mult, a doua zi dimineață, ăia care aveau serviciu ar fi scos telefoanele și-ar fi sunat la muncă: „șefu’, vedeți că vin un pic mai tărziu, sunt în Billa, aștept după o bătrână”.

Mai am exemple din astea și de pe autostradă, mai am de peste tot, am cu duiumul, dar ne oprim aici, c-ați înțeles despre ce e vorba.

Nu știu cum funcționați voi, dar eu am renunțat de multe ori la tot felul de lucruri, doar pentru că aveam impresia că-i fac pe cei din spate să aștepte. Uite, chiar zilele trecute am fost până la mega, mi-a scanat casiera produsele, îmi făcuse deja bonul, mă pregăteam sa dau cu cardul, când mi-am adus aminte că n-am luat țigări. Pur și simplu mi-a fost jenă să mai cer, am preferat să mă duc să mi le iau din altă parte, doar ca să nu cumva să-i fac pe cei din spate să aștepte câteva secunde în plus.

Să vă mai spun în câte împrejurări am vrut să întreb chestii sau să cer lămuriri, dar am renunțat pentru că mi se părea că e de porc să fac asta când oamenii din spatele meu așteaptă și se grăbesc?

De ce mă comport așa? Pentru că sunt un imbecil, de-aia. Pentru că ar trebui să nu renunț niciodată la nimic atunci când e dreptul meu să pot face/cere lucrul respectiv, indiferent dacă în spatele meu mai e cineva sau nu.

De-aia și observ situațiile de genul ăsta atunci când ies din țară, pentru că pur și simplu mă fascinează modul în care, după ce treci de granița de vest, funcționează civilizația. Oamenii au fost crescuți cunoscându-și drepturile, au fost învățați de mici că nu e nicio rușine să rezolvi ce ai de rezolvat, chiar dacă mai așteaptă și alții în spate. Toți știu foarte bine că nu e treaba lor dacă ăia din spate se grăbesc și, dacă chiar nu mai au răbdare, au oricând opțiunea să renunțe să mai stea la coadă și să plece.

Chestie pe care eu o uit de fiecare fucking dată. Și trebuie să rezolv asta, trebuie să încep să fac și eu același lucru. De fapt, ca să fiu corect până la capăt, trebuie să începem noi toți să facem același lucru. Cât mai repede!

sursa foto: freepik.com