La turneele finale la care nu este calificată naționala României, n-am niciodată vreo echipă favorită. Nu sunt genul ăla care-și alege o echipă preferată înainte de turneu și cu aia ține până la capăt. Cum nu sunt nici genul „dar eu țineam cu Italia/Germania/Anglia de mic”. Nici pomeneală de așa ceva.

Eu mă uit la meciuri ținând întotdeauna cu echipa mai slab cotată. Euro ’92 și Euro 2004 au fost cele mai tari din punctul meu de vedere, cu două outsidere perfecte, Danemarca și Grecia, câștigând în final titlul. Iar dacă pe teren nu există vreo echipă mai slab cotată, țin cu aia pe care o consider eu mai slabă.

De-aia am început Italia – Spania ținând cu amărâții ăia de spanioli care, după calculele hârtiei, erau condamnați și executați dinainte de primul fluier. Eu, desigur, fiind un imbecil care are impresia că se pricepe la fotbal și că o echipă care are în ADN două campionate europene și-o cupă mondială, în ultimii 12 ani, o să intre pe teren ca găina la tăiere. Mda, cum spuneam, idiot.

Mă rog, la fel de imbecil fiind și când am crezut că Italia chiar o să joace fotbal. După 20 de minute din meci, Spania avea posesie 76%, iar Italia ieșea din propria jumătate cu degajări pe vârf, jucând doar „focul la ei” și „lungă și pe-a doua”. De mă uitam pe bancă la ei să văd dacă l-au pus pe nea Viorel Hizo în locul lui Mancini.

Fix un sfert de oră a jucat fotbal Italia, imediat după pauză, când a dat și golul. În rest, când îi vedeam cum se apără cu toți jucătorii în 30 de metri, am început să fiu trup și suflet cu Spania, și cu ei am rămas până la final.

În prelungiri, Italia a trecut exact de două ori jumătatea terenului. Ceea ce, în buna lor tradiție, nu i-a împiedicat să se califice în finală, la penalty-uri.

Mala suerte.