Citeam zilele trecute la prietenul Vulpescu despre topul celor de la foodpanda cu deserturile din copilăria românilor. Ba chiar a venit şi el cu unul personal, tot pe subiectul ăsta. Şi m-am amuzat oleacă, pentru că niciunul dintre ele nu coincide cu topul meu. Nu pentru că nu mi-ar plăcea dulciurile despre care e vorba, ci pentru că, practic, pe vremea copilărie mele nu aveai din ce să le faci. Cel puţin in oraşul în care am copilarit eu, Râmnicu Vâlcea, ingredientele necesare realizării oricărei prăjituri se cumpărau pe cartelă (adică raţii lunare infime – explicaţie pentru generaţia Facebook care se uită acum mirată în monitoare). Da, da, absolut tot ce ar fi putut constitui un component pentru dulciuri era drastic raţionalizat: lapte, ouă, ulei, făină, zahăr. Doar cacao era la liber, dar nu găseai nicăieri.

Prin urmare am să vă zic eu aici topul deserturilor pe care mi le aduc aminte cel mai bine, pentru că astea erau cele de toate zilele. Restul se făceau doar la ocazii speciale şi de sărbători.

Friganele (frigănele). Felii de pâine înmuiate în lapte, apoi în ouă bătute şi prajite în ulei încins. Cât erau fierbinţi, peste ele se turna zahăr tos. Dap, ştiu, cel puţin trei hipsteri raw-vegani au făcut icter mecanic citind chestia asta. Dar acesta-i adevărul. A mai mâncat cineva dintre voi aşa ceva?

Papanaşi. Dar nu ăştia care se găsesc acum pe la restaurante. Eu îî stiu cu totul altfel. Din brânză dulce şi ou, tot prăjiţi in ulei, dar cu zahăr pudră deasupra. Beton, îmi plouă în gură când scriu. Hipsterii raw-vegani deja dau în infarct. Voi? Ştiţi despre ce vorbesc?

Oranjadă la plic. Dap, se găseau niste pliculeţe cu un praf colorat şi dulce în ele pe care ar fi trebuit să-l amesteci cu apă ca să bei “oranjadă”. Doar fraierii făceau asta. Băietii deştepţi îl haleau direct din plic, pe post de “ceva dulce”. Alooo, hipsterii, mai trăiţi vreunul?

Şodou. Un gălbenuş de ou se freca bine de tot cu zahăr pudră şi o lingură de cacao. Dar prin “bine de tot” înţeleg până-ţi cădeau mâinile si chiar un pic mai mult. Dura minim o oră să-l prepari şi în trei minute îl mâncai. P-ăsta  l-ar fi consumat şi raw-veganii, măcar pentru oul ala crud.

Bananele şi portocalele. De fapt cu bananele aberez, pentru că la “revoluţie” aveam deja vreo câţiva ani buni de când nu mai văzusem aşa ceva. Iar portocale găseai doar iarna şi numai cu pile. Stăpâneam o adevărata arta de a le mânca. Încet, foarte încet, savurând fiecare îmbucătură. Oricum nu aveam voie mai mult de două-trei pe zi, chiar dacă existau momente când erau câteva kilograme în casă. “Ce eşti nebun, vrei să le mănânci azi pe toate? Mai lasă şi pentru mâine, poimâine”.

Cam astea sunt dulciurile copilariei mele. Cel puţin cele pe care le consumam în mod frecvent. Restul, doar la ocazii. Că doar nu era să prăpădesti zahărul, ouăle şi uleiul aşa, aiurea.

 

Ia, să vă aud şi pe voi cu ce v-aţi îndulcit copilaria. Poate aţi fost mai norocoşi decât mine.

mihai_vasilescu_friganele