5,911 cititori

Pe care o vrei?

Scriam ieri dimineață (chiar foarte de dimineață, mult prea de dimineață) câte ceva despre cum mă scoate pe mine din minți ora asta de iarnă, pe care o consider complet inutilă, și m-am trezit cu niscaiva comentarii de genul „greșești, dacă rămânem doar cu ora de vară, iarna o sa fie întuneric când ne trezim să plecam la muncă”. Ori mie mi se fâlfâie la modul dramatic de treaba asta, nu de alta, dar văd să merg până la metrou, oricât ar fi de întuneric afară. Iar după ce ajung la muncă, apăs pe un întrerupător și, să vezi ce, ca prin farmec se face lumină. Continuarea

5,093 cititori

Orice, doar să nu muncim

La Piața Victoriei, fix lângă ieșirea de la metrou e un soclu de statuie sau ceva. Ei, de când lucrez eu în zonă (și se fac acuș trei ani) pe soclul ăsta stă un nene care are la gât o pancartă pe care scrie treaba asta:

“Din puținul cel aveți, ajutați-mă”.

Inițial m-am gândit că omul s-a targetat oleacă greșit, ratând astfel un segment important de populație: naziștii gramaticali. Pentru că vezi tu, un nazist gramatical care se respectă n-are cum să dea de pomană unui cerșetor semi-analfabet, nu? Plus că, ce-i asta, suntem la croșetat? Un ochi pe față, unul pe dos? O cratimă lipsă și una nu? Practic, cratima aia pusă corect te inducea și mai rău în eroare. Te gândeai la orice, numai la să bagi mâna-n buzunar, nu.

Continuarea

7,259 cititori

Cum e cu nevoile personale

Sâmbăta asta s-a întors din nou Elena.

Sunt într-o instituție. Hai să-i zicem oarecare. Am treabă, nu stau degeaba acolo. Cât îmi fac treaba, observ că există și un birou de credite. Acum e gol. Dar cât mă-nvârt prin zonă, observ că apare cineva care ia loc pe scaunul clientului. Brusc, începe dialogul dintre donșoara de la credite și proaspătul client. Se salută și intră direct în subiect:

– Vreau și eu un credit. Am și buletin și muncă.

Scoate buletinul ca dovadă. Donșoara tastează rapid informațiile de pe buletin. Ajunge la detaliile despre angajatorul domnului și cu ce de ocupă ‘mnealui acolo:

– Ocupația?

Continuarea

4,493 cititori

Spune-mi ce țigări cerșești ca să-ți spun cine ești

Aveţi idee cum se simte un individ, care fumează de la un pachet în sus pe zi, când deschide unul nou pe care abia a decartat de la șaispe lei în sus?

Dacă sunteţi fumători, probabil că ştiţi. Dacă nu, vă spune băiatu’. E așea un sentiment combinat de satisfacţie amestecată cu frustrare. Satisfacţie, pentru că abia astepţi să tragi în piept mizeria aia de fum şi frustrare, pentru că e imposbil să nu-ţi treacă macar fugitiv prin cap: băga-mi-aş, ăștia mai au de gând să scumpescă mult țigările? Cugetare însoțită din când în când și de îndrăzneața hotărâre de a te lăsa, că tu nu mai suporți sa cheltuiești atâția bani pe mizeriile astea. Evident, nu se lasă nimeni (sau prea puțini), dar frustrarea că arunci o avere pe pachetele cu rahaturi fumegătoare, rămâne.

Continuarea

5,734 cititori

Te-ai vândut și tu

O să vă spun azi ceva ce nu v-am povestit niciodată. La ultimele alegeri pentru Primărie, când toată lumea alerga înnebunită să pună mâna pe ciolan (când zic „toată lumea” mă refer la băieții ăia din politică), am avut două propuneri să scriu articole plătite, propuneri pe niște bani pe care nu mă gândisem NICIODATĂ c-ar putea cineva să mi-i ofere vreodată. Nu cred c-ar fi ok și corect să vă zic de unde au venit propunerile și sumele, dar credeți-mă erau bani ATÂT de mulți încât apropiații mei, cărora le-am povestit (mă mânca limba și trebuia să spun cuiva), au rămas cu gurile căscate. Și vă rog să mă credeți că nu mint, nu înfloresc și nu exagerez.

Continuarea

4,965 cititori

Meseria se fură, dar mai trebuie să ai și de la cine

În ultimii ani am văzut de zeci sau sute de ori dezbătându-se subiectul tinerilor care vor să muncească, dar n-au cum și unde pentru că, să vezi ce, nimeni nu vrea să-i angajeze fără un minim de experiență. Și de-aici începeau lamentările de genul “păi cum să căpătăm experiență dacă nimeni nu are încredere în noi să ne dea un job pe mână”. După care veneau angajatorii și ziceau că nu e adevărat, că ei le-ar da joburi tinerilor, dar n-au cui, pen’că că ori n-au chef de muncă, ori cer bani prea mulți încă din prima zi. Și uite-așa începeau să se învârtă toate discuțiile într-un soi cerc vicios din care nu mai reușeai să ieși decât dacă închideai brusc calculatorul. Continuarea

14,276 cititori

Sfaturi pentru emigrare în Irlanda

Azi nu prea sunt pe-aici, dar v-am lăsat textul trimis pe email de colega Ioana ca să continuăm seria de articole despre cum se poate pleca spre o viață mai bună la străinii ăia haini și cu suflete negre. 

Dacă te-ai hotărât să pleci în Irlanda, și nu ai unde să locuiești, e destul de simplu să-ți găsești o chirie modestă, atât din punct de vedere al aspectului locuinței, cât și al părțîi financiare. Chiriile sunt ok, asta dacă nu vrei să stai în Dublin. Dacă totuși vrei în capitală, există șanse să găsești ceva  pentru care să nu fie nevoie să mori de foame, dar trebuie să te înarmezi cu foarte multă răbdare pentru că nu merge cu “am văzut o casă pe net, mă duc să o văd și gata”. Proprietarii sunt foarte pretențioși și greu de găsit/sunat. Mulți nici măcar nu acceptă să-i suni, vor să fie contactați doar prin e-mail, iar tu vei aștepta să fii programat pentru vizionarea casei/apartamentului odată cu alți zeci de oameni. Continuarea

5,460 cititori

Ce să vă fac dacă nu v-a plăcut munca

Sunt cel mai mare fan al articolelor care îți dezvăluie cum poți să faci să reușești în afaceri și în viață, la numai 23 de ani, după ce ai izbutit, prin muncă susţinută, să atragi o finanțare de jumătate de milion de euro. 

Astea-s, frate, motivaționale adevărate cum mai citeam doar pe vremuri despre un italian care a venit în România cu ultimii lui 400 de dolari, a dat drumul la un biznis și, jbam, a devenit fondatorul Romstal. Sau despre băiatul ăla din Ploiești, Sebastian parcă-l chema, care s-a lăsat de baschet pentru că era pasionat de IT și după câțiva ani de muncă asiduă a ajuns șefu’ dă la șefii la companiile de IT din spațiul carpato-danubiano-pontic. Și alte reușite de genul ăsta cu care ne-au tot prostit pe care ni le-au prezentat tot felul de publicații de-a lungul timpului și în care ni se explica clar, ca la proști, că singura soluție ca să reușești în viață este munca. Pentru că se știe, așa merg lucrurile în România, dacă muncești ai, dacă nu, n-ai. Voi nu vreți să munciți, d-aia n-aveți.

Continuarea

5,878 cititori

Totul până la bani?

Ia fiți atenți aici ce dispută am avut zilele trecute în birou. Dispută pe care n-am reușit s-o soluționăm în niciun fel. Oricât ne-am țigănit, n-am căzut la pace și cu asta basta. Jumătate de birou zicea într-un fel, jumătate în alt fel. De-aia mă gândeam să văd ce părere aveți domniile voastre despre situația următoare. Continuarea

8,241 cititori

Cum stă treaba cu relațiile la muncă?

Am avut ieri dimineață la cafea o discuție interesantă pe tema asta. Și cum nu ne-am pus de acord pe subiect, mi-am zis că trebuie să vă întreb și pe voi.

Mdeci, după cum probabil știți, există companii (din ce în ce mai multe) care interzic relațiile amoroase între angajați. Vorbim despre relațiile serioase, da? Nu despre Relu de la vânzări care a prins-o pe Flori de la financiar în offiside, în team building, și a ars-o de i-au mers fulgii. După care și-au văzut fiecare de treaba lui ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Trebuie să vă mărturisesc că eu le-am luat apărarea angajatorilor care nu permit așa ceva. Oamenii probabil sunt pățiți și dacă s-au ars cu ciorbă rău de tot, or să cam sufle în iaurt toată viața. Dar ia să vă expun eu pe scurt argumentele.

Pro. La muncă îți petreci cea mai mare parte a zile. Practic nu-ți mai rămâne timp suficient să cunoști alte persoane, deci e cel mai ușor să te apropii de cineva. Și dacă se întâmplă, se întâmplă, ce să le faci? Să dai oamenii afară?

Contra. Există riscul ca relația să se cam ducă naibii, din varii motive. Și nu toate realțiile se sfârșesc cu zâmbete, strângeri de mână, ura și la gară. Acu’ nu știu dacă voi ați văzut cu ochii voștri cam ce nenorociri pot să facă oamenii care suferă din dragoste. Femeile, cel puțin, sunt ca niste animale rănite care calcă totul în picioare. N-ar avea nicio problemă să bage o multinațională în faliment, doar ca să fie sigure că s-au răzbunat pe ĂLA. Bine, nici cu bărbații nu mi-e rușine. Am un prieten care a prins-o pe nevastă-sa în offside din ăla grav cu un coleg de muncă și-a dat email-uri la toată conducerea firmei unde lucra femeia. I-a luat la pulă pe toți. Plus că era hotărât să pună mâna pe flăcăul cu care se jucase aia de-a animalul cu două spinări și să-l bage în spital. Well, dacă ar fi lucrat toți trei în același loc, ieșea caz de știrile de la ora cinci? Ieșea. Așa s-a lăsat „dăcât” cu divorț.

Deci, ca să n-o mai lungim, DA sau NU? Cam cum vedeți voi șmecheria asta cu relațiile la muncă, între colegi? Ce-ați face dacă vi s-ar întâmpla și angajatorul v-ar pune în față contractul în care scrie negru pe alb că nțțț, nu e voie? Ce-ați face ca angajator dacă ați fi puși în situația să decideți? Și alte chestiuni d-astea care nu-mi mai trec mie prin cap, dar sunt convins c-or să vă treacă vouă.

Iar dacă aveți exemple reale, shoot, ca să nu vorbim din carți.

mihai_vasilescu_relatie_munca

15,365 cititori

Hipsterul antreprenor

Este cea mai nouă şi cea mai trendy ramură desprinsă din acest curent deosebit de cool. Hipsterul antreprenor este cel care a hotărât că este cazul să-şi ia destinul în propriile-i mâini. Este cel care-şi depăşeste zona de confort şi gândeşte outside the box. Este cel care va înfiinţa un magazin care comercializează brăţări din fibră de baobab, un restaurant unde se consumă doar produse pe bază de unt de quinoa şi lacrimi de struţ sau prima fabrică ce produce costume populare româneşti pentru hamsteri. Totul sub deviza: “numai cine n-are curaj, nu se redescoperă, fraierilor!”.
Continuarea