Articol scris de Raluca.
…
Bună, Mihai!
Îmi permit să îți spun așa pentru că te citesc de foarte mult timp și parcă te-aș cunoaște de-o viață. Sunt curioasă: dacă te-aș întâlni pe stradă, te-aș saluta ca pe un vechi cunoscut sau mi-aș da seama că totuși nu ne cunoaștem? 🙂
Voiam să propun un subiect de articol, căci poate, din comentariile cititorilor tăi, aflu câteva soluții sau mă ambiționez/prind curaj să fac schimbări care să mă readucă pe linia de plutire. E vorba despre burnout. Încă nu am fost diagnosticată cu așa ceva, doamna doctor la care merg ia lucrurile mai încetișor și am început prin analize de sânge, dar urmează și trimiterea la psihiatrie, căci acolo am înțeles că s-ar diagnostica așa ceva.
În acest moment lucrez de acasă (IT), mama e la pat (sechele AVC) și eu sunt infirmieră. Este o „pacientă” foarte bună. Nu cere lucruri în timpul zilei, nu mă strigă, nu se plânge. Eu am de făcut același ritual de îngrijire și servire a mesei dimineața, la prânz și seara.
Doar că am obosit. Simt o oboseală cumplită. Acesta nu ar fi cel mai nasol simptom, ci faptul că nu mă mai pot concentra, în special la muncă.
Funcționez între 9 și 13, dar după pauza de prânz devine foarte greu. Jobul este consultanță și am mai mulți clienți cărora le ofer suport. Mereu apar taskuri noi și diferite și îmi vine din ce în ce mai greu să trec repede de la un subiect la altul.
Tind să prioritizez taskurile rapide, simple, în speranța că le termin repede-repede și pot să stau liniștită pe un task complex. Dar când ajung la el, sunt epuizată mental sau intră în inbox alte taskuri noi.
Îmi este greu să și vorbesc cu oamenii. Deși detest chatul, tot eu sunt prima care deschid WhatsApp să scriu cuiva în loc să pun mâna pe telefon și să apelez.
Am și pe partea personală o listă lungă de treburi de făcut, unele intră în categoria „de făcut de un bărbat”. Eu nu sunt așa de feministă încât să nu recunosc că da, pentru unele lucruri am nevoie de un bărbat și, în apărarea mea, dacă este nevoie, treburile acelea au fost categorisite astfel de un prieten bărbat 😀
Eu nu am putere fizică și psihică decât să fac liste cu ele. Pe tata l-am pierdut acum câțiva ani, iar bărbat (al meu adică 😀 ) nu am.
Hm… Nu știu ce să mai adaug. Cred că mă opresc aici ca să pornesc treaba la job… 9:59 și zero realizări pe ziua de astăzi și mă așteaptă o colegă în Teams.
Voi ați trecut prin așa ceva? Cum v-ați dat seama de ceea ce vi se întâmplă? Și după ce v-ați dat seama ce-ați făcut ca să reveniți pe linia de plutire?
…
P.S. (scris de deținătorul blogului). Mă îngrijorează un aspect. Raluca mi-a trimis acest email vineri dimneața la ora 10:01. La ora 10:46 i-am răspuns și i-am zis c-o s-o ajut, o să-l public azi. I-am mai spus vreo două-trei chestii care țineau strict de publicare, dar Raluca n-a mai răspuns niciodată, chestie care mă îngrijorează. Sper că n-a răspuns pentru că n-a simțit nevoia sau că n-a văzut ce i-am răspuns, nu din alte motive.
sursa foto: freepik.com
Va multumesc tuturor pentru mesaje – sfaturi, incurajari, impartasirea de experiente personale. M-au miscat cuvintele voastre pana la lacrimi (la propriu).
Multi dintre voi trec prin situatii asemanatoare sau mai grele. Imi pare rau pentru asta si sper sa gasiti si voi rezolvare la toate problemele si framantarile.
Am incercat sa raspund la toate mesajele, iar daca am scapat vreunul , vreau sa va asigur ca le-am citit pe toate. Rrecunosc ca de multe ori imi vine mai usor sa scriu cod decat mesaje :), dar am incercat, raspunzand la cat mai multe, sa va arat cat de importanta a fost pentru mine interactiunea cu voi.
Pe parcursul acestei zile parca am capatat alt curaj, optimism si simt, in ciuda oboselii, ca sunt in stare sa pun in aplicare sfaturile voastre, pe rand, unul cate unul.
Aveam si eu in gand multe dintre ele, dar simteam ca imi este imposibil sa actionez in acele directii.
Dar cuvintele voastre parca m-au insufletit, ma simt mai puternica si capabila sa iau masuri.
Acum inteleg cu adevarat aprecierile exprimate de alti cititori la adresa comunitatii creata de Mihai aici. Sunteti deosebiti!
Va doresc tot binele din lume, sa ne auzim cu bine!
multumesc!
Nota deținătorului blogului: am mutat eu comentariul, l-am pus primul ca să-l vadă cât mai multă lume.
Comentariu beton!91
Eu am trecut recent prin ceva asemanator cu burnout, dar nu pe motiv de epuizare fizica, ci de ambient toxic. Dar recunosc din descriere. Lipsa de concentrare a fost poate primul dintre „simptome”. Ma uitam la monitor si uitam de ce ma uit. Apoi insomniile si o stare mentala de „leguma”. Situatia e complicata de starea de sanatate a mamei. As zice ca trebuie luata o pauza, un concediu, concediu medical etc si neaparat ajutor psicologic. Nu sunt fan al psihiatrilor – te umplu de pastile si multe sunt destul de dubioase ca efect si potential de dependenta. Dar psiholog, fara dubiu. Greu iesi din asa ceva singur.
Comentariu beton!49
Buna! Asa ma gandeam si eu, ca fara terapie nu se poate… Imi voi face „curaj” si pentru asta”. Multumesc!
Comentariu beton!51
@Ralu: iti tin pumnii. Vreau doar sa subliniez ca asta e experienta mea, am incredere intr-un bun psiholog, pe mine m-a ajutat si cu atacuri de panica/anxietate. Dar in anumite cazuri si temporar e posibil sa fie nevoie si de pastile. Cred ca foarte foarte important e sa gasesti si ceva, o activitate, un hobby, sport, orice care sa te faca fericita. Juma de ora pe zi macar sa ai un moment pt tine. La mine a fost fotografia. Dar sa te ajute sa vezi ceva frumos, motivant. Sa iti dea speranta, sa fii tu, in afara de fiica dedicata, un bun profesionist etc. Foarte usor ne pierdem pe noi in situatiile astea.
Comentariu beton!37
In acest moment, din ce am citit, exclude psihiatrul. Te va face legume cu pastilele. Daca ai nevoie de un psiholog superbun pe problema asta, scrie aici sau lasa un mesaj la seful de blog, stiu pe cineva care te poate ajuta si are foarte multa experienta cu astfel de cazuri.
Comentariu beton!21
@StM. Parerea mea este ca psihiatrul este primul care ar trebui contactat si vorbesc din experienta proprie. Am trecut prin asa ceva, 2 luni nu am putut iesi din casa pentru ca pur si simplu aveam ameteli teribile. Dupa ce am ajuns la psihiatru in 2 saptamani eram ca nou. Nu am avut medicamentatie care sa genereze dependenta. Tot el mi-a recomandat si sa merg la un psiholog. Repet, este doar experienta mea dar psihiatrul m-a facut bine in prima faza si psihologul m-a ajutat sa-mi dau seama care e problema si cum sa evit in viitor sa ajung la fel.
Comentariu beton!31
De dat sfaturi e ușor, greu este să se mobilizeze ea pentru că situația nu îi este simplă, și-a asumat prea multe responsabilități, presupun că nu socializează pentru că nu are timp. Este important că a făcut deja pasul important: mers la medic și dacă ar putea să aloce timp pentru relaxare/ieșitul simplu în cartier după cumpărături ușoare, coafor și ceva chestii de fete, ieșit la alergare/plimbare dimineața, dar probabil toate astea acum i se par irealizabile. Sper să îți răspundă, să dea un semn ceva și să fie bine. O îmbrățișez și îi doresc să iasă din starea asta cât poate de bine.
Comentariu beton!28
Asa este, par irealizabile. Dar voi incerca sa incep „usor” , ca sa zic asa. Sa vad cat pot duce si cum ma face sa ma simt. Multumesc!
Comentariu beton!29
@Ralu, te îmbrățișez și mai dă un semn pe aici să știm că ești bine sau nevoie de ajutor, e important. 🤗
Comentariu beton!15
Știu că va suna drastic/crud ceea ce voi spune, dar pacienta cu sechele post-AVC trebuie dusă la un azil.
N-ai cum să fii și asistentă medicală și IT-stă concomitent deoarece nu le vei face bine (100%) pe nici unele. Mintea îți va sări dintr-o parte-n alta și d-acolo ajungi la burnout.
Am avut un vecin care a avut soția la pat 13 ani, timp în care el a făcut diabet și cancer din cauza stresului. A murit la scurt timp după ea.
Ca suplimente io aș lua: NeuroOptimizer, vit.B1 – 100mg/zi, B3 – 20mg/zi și B12 – 50 micrograme/zi , vit.D3 1000 UI/zi.
Comentariu beton!92
Posibil sa ajungem la acea decizie grea. In the back of my mind, stiu toate astea…
Multumesc!
Comentariu beton!37
@Ralu: decizia-i simplă: fie înnebunești ș-ajungi tu la azil, iar apoi va ajunge și ea, fie o internezi pe ea la un azil, iar tu scapi de „burnout”.
Da, știu, e tranșantă și dură, dar e singura soluție viabilă pe termen lung pentru ambele.
Comentariu beton!62
Ralu, te îmbrățișez, e o situație foarte dificila și sper sa ieși cu bine din ea! Sa știi ca discuția cu azilul a fost și în familia mea și pana la urma a fost cea mai buna solutie, o sa vezi… după aceea îți poți lua un pic de vacanta sa îți revii. Și ca sa te fac un pic sa zâmbești… sa nu îl saluti pe Mihai pe strada ca se panicheaza și scrie un articol despre ce ciudățenie i s a întâmplat 🤣.
Comentariu beton!62
”N-ai cum să fii și asistentă medicală și IT-stă concomitent deoarece nu le vei face bine (100%) pe nici unele. Mintea îți va sări dintr-o parte-n alta și d-acolo ajungi la burnout.”
Complet de acord. Asa , ajungi sa nu termini nici una nici alta. Faci de toate si nimic
Comentariu beton!19
Sustin 100% si nu cred ca e deloc drastic. As sublinia insa ca nu e nevoie de un „azil” ci de un centru de ingrijire. ACum 2 ani eram exact ca tine Raluca. SIngura ( sotul plecat pe un proiect), lucram de acasa- consultanta- deci un program flexibil ceea ce ma ajuta si o ingrijeam pe mama careia ii avansa rapid un Parkinson pacatos si o facea dificila. Bine, aveam sa aflu ulterior ca se adaugasera si alte afectiuni, neidentificate de neuroloaga care o trata, dar dupa jumatate de an eram terminata. Si mama nu era la pat!
Norocul nostru, al meu si al ei, a fost ca am gasit loc intr-un camin care ne fusese recomandat, in care a fost ingrijita foarte bine pana la final, in cazul ei, acum 3 luni.
A fost o decizie foarte grea, cum bine spui.
Curaj, ai grija de tine si da un semn daca, la un moment dat, o sa vrei o recomandare.
Comentariu beton!37
+1 la JT; eu l-am văzut pe vărul meu, după 3 ani în care a fost infirmier pentru bunica cu AVC doar de la 16 la 7,30 și arăta semimort! asta în condițiile în care toate treburile gospodăriei le-a împărțit cu soția și, în week-end, și cu băieții…
Comentariu beton!24
Aș adauga la ce-a scris mai sus John Temple că timpul nu se mai întoarce. E lăudabil că ai grijă de mama ta, dar de tine cine are grijă? Acum tot ce faci e să îi dedici niște ani frumoși din viața ta, în loc să-i trăiești pentru tine. Când nu va mai fi mama ta ce vei face?
Comentariu beton!23
@Mojo: Atunci clar il salut pe Mihai pe strada! Poate plusez si cu o imbratisare care sa fie „ceata” totala pentru el
@zedicus: da, m-am convins si eu acum ca nu se pot face toate bine in conditiile acestea.
@ElenaT: dau un semn cand va fi nevoie de recomandare, multumesc mult! cred ca a fost o perioada mai mult decat dificila cu o astfel de afectiune pe care a avut soacra dumneavoastra (una din mute altele). Acum dansa si-a gasit linistea, sper ca si dumneavoastra sa va refaceti.
@ costicămusulmanu: de aceea, probabil, nu mai fac aproape nimic altceva.
@Teo: mare dreptate aveti… nu se mai intoarce timpul…
Comentariu beton!15
Vin cam târziu, dar, până la soluția radicală cămin (da, unele sunt chiar ok în zilele noastre) poate este bun și un ajutor parțial. Un centru de zi este o opțiune, dacă există așa ceva iar deplasarea zilnică nu este o aventură. O altă chestie – o persoană care să preia o parte din activitatea de îngrijire (sau altele) un număr de ore pe zi sau săptămână, cum este mai convenabil.
Ideea ar fi să fragmentezi ziua într-un fel de program, un număr de ore pe care să le dedici muncii și atât.
Poate ajută.
Sănătate multă, oricum.
@Laura B ideea Dvs e OK dacă persoana de îngrijit se poate ocupa de sine cât de cât. Nu prea merge cu un program de îngrijire de câteva ore când e nevoie de o monitorizare relativ constantă. S-a încăpățánat soacra mea s-o îngrijească acasă pe mama ei (de gura lumii, sunt sigur) şi sigur ar fi clacat dacă nu era pensionară, deci nu trebuia să lucreze. Simplul act de schimbare al scutecelor cerea un efort extraordinar deşi mama ei era practic ca o mumie de uşoară, şi bineînțeles la cele mai aleatoare ore.
Sper ca Raluca este bine. Dupa parerea mea,Raluca va trebui sa-si ia un „ajutor”de incredere pentru mama ei. Odata rezolvata,cat de cat,aceasta problema se poate axa pe viata ei. Nu stiu,concret,cum sa faca asta,dar persoana ei este pe primul plan !!
Comentariu beton!27
Cred ca asta ar fi solutia de mijloc. Cineva care sa preia din munca de ingrijire, sa fie tot la domiciliul pacientei, poate inca nu e cazul de mers intr-un centru specializat. Chiar daca sunt cateva ore pe zi, eliberezi timpul in cauza.
Obligatoriu ceva timp personal. OBLIGATORIU! Ca te arunci pe fereastra.
Iesit la o plimbare, fara laptop, fara ganduri de job. Mers la un film. La Zumba. Orice, sa iesi din casa si fara scop lucrativ.
Nu stiu daca am trecut pe langa burnout si inca sunt in mijlocul lui, dar cunosc senzatia ca nu reusesti „taskurile” si ca te trezesti dimineata de parca te-a calcat camionul.
Redus din volumul de munca pe cat posibil (delegatul ingrijirii va ajuta enorm) si un pic de intelegere pentru tine insati. Da-le in freza de task-uri si de senzatia ca nu faci destul, faci prea mult. Iti faci treaba cat poti de bine in cariera, dar nu o lua razna, ca, daca se intampla ceva, maine esti istorie si Pamantul se va invarti si fara tine.
TU CONTEZI!
Mergi la psihiatru si la psiholog, daca sunt si alte cauze, ei le vor descoperi.
Multe imbratisari 🙂
Comentariu beton!21
Am avut mama cu probleme în ultimii trei ani de viață ai ei. Deși mă ocupam de ea cu încă două surori, pe rând, în ultimul an am angajat o persoană care stătea permanent cu ea. A fost o perioadă extrem de grea. Deci sfatul meu este să ceri ajutor, să te mai degrevezi de sarcini, să nu mai fie toată responsabilitatea pe tine. Gândește-te că trebuie să fii tu bine, în primul rând. Nu este egoism. În ultima lună de viață a mamei am dus-o la un centru. Avea nevoie de supraveghere medicală permanentă. Ne-a durut sufletul, mai ales că era pandemie, dar făceam cumva să o vedem în fiecare zi.
Așa că, fiind singură, caută ajutor, nu te simți vinovată că nu vei fi permanent lângă mama ta. Asta e viața. Odată rezolvată problema asta ți se va lua o parte din greutate de pe umeri și perspectiva va fi alta. Te vei putea concentra altfel la celelalte lucruri. Și, mai ales, vorbește cu cineva, persoană specializată de preferat, spune tot ce ai pe suflet fără să te gândești că vei fi judecată. Și nu te judeca nici tu. Tu ești cea mai importantă. Îți doresc putere, răbdare și sănătate!
Comentariu beton!34
Multumesc mult! Imi pare rau pentru incercarea prin care ati trecut si voi.
Voi incerca sa fac din cautarea unui ajutor o prioritate.
Comentariu beton!26
Din afară dăm păreri și încurajări până mâine aici …e o problemă,și o privesc ca un părinte de copil cu autism sever,care a terminat școala si activitățile de acolo .Deci:nu poți fi și mamei infirmier și să faci și muncă on-line oricât te-ai strădui iar faptul că Raluca însăși a ajuns la medic înseamnă că trebuie să se oprească puțin.La pasul în care NU TREBUIE să ajungă pacientul nimănui și ea.Ar trebui să găsească un apropiat,cineva dispus să ajute, cu mama,cu treabă prin casă, astfel că orele ei de muncă nu ar mai fi așa o povară.Chiar dacă ce spun nu e ușor financiar, nimeni nu vine 4 ore pe zi fără bani,dar decât să ajungă și ea pacientul de la psihiatru….de-aia a luat-o mai ușor psihiatrul,cu analize amănunțite, că știe că la un moment dat situația se va calma și Raluca va fi mai odihnită și mai capabilă de a duce un stres atât de mare.
Comentariu beton!16
Zilele trecute ajunsesem la o limita si, fara sa ma gandesc de 2 ori, am deschis mailul si i-am scris lui Mihai. Ma ajuta mult comentariile citite, chiar si doar prin incurajari si empatia pe care o simt din partea cititorilor, dar, asa cum reiese din ce ati scris dumneavoastra, puterea sta in „mainile” mele. Trebuie sa ma „scutur” si sa actionez pentru gasirea unui ajutor si urmarirea sanatatii mele fizice si mentale.
Va doresc si dumneavoastra multa putere si sanatate!
Comentariu beton!49
@Ralu,am scris psihiatrul fiindcă acolo m-am învârtit și eu cu copilul de când era mic;la momentul acesta are 22 de ani și nu e singurul copil.Iar la psihiatrul de copii ne-a spus clar când ne-a dat diagnosticul:cine nu suportă situația,ca părinte, să spună, că și pentru adulți avem tratament.Sănătate și putere , vă îmbrățișez!
Comentariu beton!27
Ralu, mă bucur mult că i-ai scris lui Mihai! Și că el a publicat mesajul tău!
Tot ce scriem noi aici poate par vorbe-n vânt, dar, dacă te-au ajutat măcar 5%, contează enorm!
Ai grijă de tine!
Hai că m-am liniștit că ești ok.
Pe baricade! 😀
Comentariu beton!43
Aș începe în primul rând cu „deși detest chat-ul, tot eu deschid whatsapp sa vorbesc sa scriu cuiva” ceea ce cumva arată că ești foarte singură pe lumea asta. La modul, nu ai nici prieteni (sau amici). Nu știu de ce nu, dar ar fi bine să ți legătura cu unul – doi măcar. Nu de alta socializarea ta este importantă.
Socializare pe care nu o ai și pentru că ai work from home, unde e mai greu să te conectezi cu alte persoane. Adică ok, bârfiți 2 minute pe Teams dar cam atât. Am văzut asta în perioada pandemiei când am fost separați unii de alții.
Aș recomanda un pic și să umbli la hrană: de preferat ar fi să ai mâncare care îți aduce aport de energie pe timpul zilei. Nu știu care e la momentul actual regimul tău alimentar, dar dacă te regăsești în ce am scris, e un pas mic dar cu efecte foarte benefice.
Aș adăuga ceva și de mișcare, dar timpul tău nu cred că îți permite să te miști măcar 30 de minute pe zi. Asta pentru că mama ta are nevoie de suport moral oricum ar fi. Poate ar fi mai bine pentru sănătatea ta din nou să găsești pe cineva care să aibă grijă de mama ta, iar tu să verifici acea persoană. Știu că e mama ta, dar la momentul actual tu ai 2 joburi simultan. Plus stresul de la amândouă. Și ți-o spun că am trecut, cumva, prin așa ceva în familie.
Comentariu beton!25
Asa este, sunt putini ca numar si incerc sa nu mai vorbesc cu ei despre greutatile mele.
cand ma voi degreva de cateva sarcini, va fi mai mult timp si pentru miscare.
Adevarat si in legatura cu dieta. Caci stim cu totii care sunt alegerile care iti dau satisfactie psihica in perioade stresante… Multumesc!
Comentariu beton!16
Dar nu trebuie să vorbești despre greutăți. De fapt, ăsta-i și scopul: să uiți că sunt grele. Și asta o faci doar prin a vorbi de cu totul și cu totul altceva. De greutăți nu știi cu cine vorbești și cum o să reacționeze. Unele persoane se schimbă la 180 de grade când aud de greutățile tale. Dar poți vorbi câte în lună și în stele. Poate chiar și cu cineva de aici poți ține legătura.
La dietă, întâi trebuie să vezi că ceea ce mânănci la ora actuală este ok pentru tine și vezi acolo dacă trebuie umblat.
Și cum am zis, situația tranșantă care e mai dificilă este să te degrevezi de infirmerie. Sună dur, dar nu poți să o ți așa mereu. A zis și @John Temple, ori mergeți amândouă la azil, ori numai ea.
Comentariu beton!15
Eu cred ca o inteleg 100% pentru ca sunt pe buza prapastiei de burnout de aceea am decis sa imi iau concediu 1 luna de zile, evident decizia a venit dupa sugestia medicului. Nu mi-am luat atat de mult concediu odata de la prenatalul cu copilul cel adica m-am oprit cu 1 luna inainte sa il nasc. Eu am un mare backlog de concediu de prin 2020 asa ca am suficiente zile de concediu sa imi iau o luna vara asta. Voi pleca fara laptop dupa mine, voi inchide teams si dezactiva notificarile pe mailul de job de pe telefon deci nu voi sti nimic decat dupa ce ma intorc.Simt ca ma prabusesc un pic in fiecare zi, alerg intre job si 2 copii cu programe diferite si nevoi diferite, unul adolescent altul in cls a 2-a, intre facut mancare, cumparaturi si munca. Apoi mai am si doi parinti bolnavi in Ro la care am fost in Martie si mai vin in vara sa ii duc pe la mefici, tratamente etc. Tatal meu are o dementa senila deci nu prea mai stie pe ce lume este, mama se ocupa de el si de curte eu tre sa ma ocup de mama. Deci tre sa ma opresc o perioada sa nu mai fac macar una dintre activitatile care ma drain de energie psihic si fizic. Anul trecut in Ianuarie am avut o operatie destul de complexa si am o boala autoimuna pt care iau tratament zilnic toata viata, sti cat am stat in medical pre si post operator? 7 zile cu tot cu weekend ca atat s-a putut deoarece corporatia vietii facea reorg regional si aveau nevoie de mine…so am strans din dinti si aia a fost. Sunt obosita si nu am cu cine sa impart to do list ul asa ca fac un pas in spate si sa am grija de mine ca nu e nimeni sa o faca decat eu.Raluca te sfatuiesc sa iei pe cineva sa te ajute cu mama ta macar pt pranz si cina, banii pe care ii salvezi facand singura asta ii vei cheltui pe tratamente, eu mi-am luat femeie la curatenie 1 data pe sapt pt pur si simplu nu mai pot.Ia-ti un concediu mai lung pentru tine sa te deconectezi de la munca si tot. Avand o mama bolnava presupun ca nu poti pleca nicaieri dar poate gasesti o asistenta sa stea cu ea macar un weekend prelungit. Nu e usor sa ai grija de cineva la pat am o prietena care s-a imbolnavit ea cat a avut grija de mama ei.
Comentariu beton!33
Imi pare rau sa aud ca aveti atatea pe suflet si dumneavoastra. Va multumesc mult pentru sfaturi si incurajari si nu pot decat sa va incurajez si eu la randul meu. Nu as fi putut sa ma impart intre atatea persoane cu nevoi cum faceti dumneavoastra.
Nu pot decat sa va urez multa sanatate si refacere grabnica! Sper ca si lista de to do se va micsora cumva. Va imbratisez!
Comentariu beton!20
Nu am mama la pat. De fapt, nu am mama… nici tata… Sint in Belgia, in partea flamanda, adica despre prietenii nu poate fi vorba. Am cu mine mezinul familiei, aproape 16 ani, care trebuie impons de la spate pentru a invata, pentru ca nu e usor sa inveti intr-o limba atit de diferita de romana. Am un sot care este perfect absent din vietile noastre din cauza programului de lucru. Am un job cu un ecran amenintator si un folder unde se aduna munca de facut. Am i ecuatie financiara de rezolvat, ca nu am venit in Belgia de frumoasa ce e tara si de frumoasa ce-o fi limba borbita de aceasta natiune primitoare, incluziva, calda si toleranta. Inainte de Pasti aveam senzatia fizica de sufocare; la Pasti am reusit sa ajung in Romania, extrem de scurt dar a facut un mic reset, cit sa am curajul de a astepta concediul din iunie. Cred si eu ca fara psiholog si fara concediu nu se iese, nu ai cum. Trebuie ajutor, nimic nefiresc. Ceea ce voi procesa si sfatuiesc pe Raluca sa faca. Rutina despre care se vorbeste, lipsa de perspectiva, senzatia de hamster in rotita, astea te omoara. Trebuie luat aer.
Comentariu beton!25
Ati descris foarte exact ce simt… ca o lipsa de aer, sufocare.
Imi pare rau ca nu ii mai aveti alaturi pe parinti. Distanta de locurile natale, oricat de bine ar fi in noul loc, stiu ca este si ea greu de suportat.
Sper sa gasiti si dumneavoastra puterea si calmul sa le duceti pe toate mai departe si sa apara cat mai curand si perioada mai „lejera” in toate aspectele vietii . Va imbratisez!
Pana acum, cel mai pragmatic a pus „punctul pe I” colegul @JT.
Ca sa incep cu inceputul, in primul rand TREBUIE sa realizezi si sa accepti (si acest mesaj e dovada ca situatia a fost constientizata) unde esti si faptul ca ai o problema. De aici incepe munca pentru a-ti recapata controlul asupra vietii tale. Eu as incerca (de fapt asa am facut, acum 4 ani) sa-mi structurez REVENIREA la normal pe 3 directii:
UNU – In 2020 am trecut prin ceva similar si primul si cel mai greu lucru a fost FIX asta: daca nu esti cadru medical special instruit, nu ai cum sa iti asumi ingrijirea unui pacient aflat intr-o situatie atat de grava/delicata. Medicii si asistentele care s-au ocupat de mama mea mi-au dat un exemplu simplu: daca incerci ridici/ajuti pacientul si tu nu esti 100% asezat in pozitia corecta (chestie care se INVATA la o scoala de specialitate) poti ajunge extrem de usor si rapid, la randul tau, pacient cu afectiuni grave ale coloanei vertebrale. Eu nu am putut sa iau decizia asta – da, era vorba de mama si eram prea personal implicat in povestea aia – norocul meu a fost cu jumatatea mea mai buna care a transat problema. In sensul ca am gasit un loc specializat si de acolo am inceput usor-usor sa imi recapat controlul asupra vietii/programului/etc.
DOI – Daca lucrurile legate de familie trebuie abordate in primul rand (sunt cele mai sensibile), nu e mai putin adevarat ca lucruri gen serviciul trebuie sa vina imediat dupa. Din descriere mie mi se pare ca locul de munca este si el o problema. Daca task-urile „se aduna” sau ai ajuns in situatia in care iti faci un plan, il urmezi si, la final de zi, constati ca ai ajuns in situatia in care ai o lista la fel (sau mai) lunga decat aia cu care ai inceput ziua … eu as incerca sa IES din locul de munca/compania aia cat mai urgent posibil. Orice organizatia/job care lucreaza pe sistemul asa cu „task-uri” trebuie sa aiba un calcul/sistem de alocare care sa tina cont de timpul de lucru si capacitatea de munca IN CELE 8-9 ORE DE PROGRAM, nu noaptea, nu sambata/duminica, nu exista variante (sanatoase) in care devine „normalitate” ca omul sa lucreze mai mult de 40 ore/saptamana. Orice presiune din asta acumulata si perpetuata in timp este TOXICA!
TREI – Timp personal / Relaxare / Hobby-uri / orice care sa insemne si altceva decat problemele personale sau locul de munca. Bine, si odihna (somnul suficient de lung, corect, etc) este critica in situatia data dar, ca sa vina somnul ala bun, trebuie mai intai facut orice pentru a iesi din cercul vicios job-probleme-job-probleme.
Ca idee, prima actiune legata de medici ar fi (pe langa analize) PSIHOLOGUL. Psihologul evalueaza cazul si decide daca e nevoie si de psihiatru sau nu. Psihologul, de obicei, cauta sa intervina la modul „soft”, cu efort personal corect directionat, in timp ce psihiatrul, de obicei, se cam arunca la pastile. Iar pastilele – dintr-o groaza de motive – nu sunt de fiecare daca cea mai buna idee.
Comentariu beton!32
Voi pune sus pe lista si terapia, caci unele aspecte ale… personalitatii mele, ma determina sa nu actionez cum trebuie sau sa nu actionez deloc, ceea ce poate agrava situatia.
Cam aveti dreptate in tot ce ati scris…
Voi tine cont, multumesc!
Comentariu beton!15
N-am trecut prin nimic din ce povesteşti dar am observat în jur. Munca de acasă face rău, mai ales tinerilor. Îi înstrăinează unii de alţii, îi ţin captivi într-o viaţă care nu e viaţă. Omul e o fiinţă socială.
Cu mama am văzut sfaturi şi mai sus. Indiferent ce o sa alegi, fă-o fără remuşcări pentru că sînt sigură că vei alege să-i fie şi ei bine.
Dar tu, pînă ajungi la specialişti, încearcă măcar să nu mai lucrezi doar de acasă. Ori schimbă jobul, dacă e posibil, ori măcar mergi şi lucrează altundeva- o cafenea, chiar cu pisici, în parc, oriunde poţi măcar vedea oameni, chiar dacă nu vorbeşti neapărat cu ei. Rupe ritmul şi rutina. Cred că ar fi un început bun.
Numai bine!
Comentariu beton!22
Subscriu. Eu lucrez de acasa de mai bine de 4 ani, de cand a inceput pandemia. Am un job lejer, nu lucrez extra, dar o cam iei razna stand numai in casa, asa ca, cel putin o data pe saptamana merg si lucrez 2-3 ore de la o cafenea din apropiere. Ma ajuta mult sa mai vad oameni care fac si ei acelasi lucru, chiar daca nu imi sunt colegi si nu vorbesc cu ei, mai schimb peisajul.
Comentariu beton!20
Pentru pacient imobilizat la pat statul asigură asistent personal (sau banii să angajezi tu unul). E păcat să nu beneficiezi de acest drept al tău, că tot ai plătit asigurări. Odată îngrijită mama de o persoană competenta ai putea folosi acest timp pentru ședințe la psiholog, e greu să ieși dintr-o astfel de situație fără. Succes și sănătate!
Comentariu beton!27
Si eu am trecut acum nu demult printr-o situatie similara. Un parinte cu AVC, aveam si alte probleme inainte si nu ne mai intelegeam. Ajunsesem sa simt ca nu mai am aer, spatiul meu personal imi lipsea si inainte, desi nu locuiam impreuna. Am ajuns la urgente, nu ofer detalii ca nu vreau sa fiu recunoscuta. Imi pare rau ca nu am facut ceva mai devreme, stiam ca e ceva neinregula, simteam o tensiune constanta. Dar nu m-am gandit ca ma va afecta si fizic. Ce m-a ajutat dupa experienta asta a fost sa merg la psiholog. Incepe cu el intai, iti va recomanda sa mergi mai departe, daca e cazul. Inainte de fiecare sedinta imi notam tot ce simteam, si mergeam la terapeut si discutam despre asta. Nu amana, ai nevoie de sprijin si de o modalitate de deconectare. Sa ingrijesti un parinte e greu. Si fara responsabilitatea asta, trebuie sa ai grija si de tine.
Comentariu beton!17
Asa voi face! Multa sanatate va doresc!
Sa știi ca observ, îngrijorător, multe consecințe fizice ale stresului, la cei de vârstă noastră (aici zic un 30-50 de ani), când ar trebui sa fim sănătoși și puternici, prezenți pentru familie și în cea mai buna forma la serviciu. La mine au fost câțiva ani de stres enorm la serviciu, care m au afectat extrem de mult. Eu, care ma consider un om calm și calculat, ajunsesem sa vorbesc noaptea în somn despre probleme de serviciu, ca să nu mai spun de analize medicale cu rezultate dezastruoase, mărite de 10 ori fata de normal, și totul pe fond nervos. În institutia în care lucrez am cel puțin 5 colegi (de care știu eu) ca au făcut avc în ultimii câțiva ani, cam în jurul vârstei de 40 de ani.
Comentariu beton!13
Nu am trecut nici pe departe prin asa ceva, insa tind sa cred ca un prim pas ar fi sa angajeze efectiv o infirmiera care sa o îngrijească pe mama bolnavă. Astfel Raluca s-ar putea relaxa un pic din punctul de vedere al responsabilității față de mama și ar avea timp și disponibilitate necesare să se ocupe un pic și de propria persoană.
Mi se pare ca aici este vorba și despre o imensă și apăsătoare singurătate, pe care specificul muncii nu face decât să o accentueze. Un grup de prieteni reprezintă un suport moral (și nu numai) extraordinar, dar dacă nici acel grup nu există, ce e de făcut?! E teribil să fii singur pe lume!
Poate ar fi de ajutor – pe lângă terapie – o activitate care să o scoată constant din casă, să socializeze, să cunoască oameni cu care să interacționeze în mod direct, nu online. Zic și eu..
P. S. Mihai, sper ca Raluca a fost doar foarte prinsă de viața ei de zi cu zi. Sa nu ne gândim la ce e mai rău!
Comentariu beton!12
Nu, nu, doar prinsa in activitatile zilnice!
da, uneori simt ca nu mai trebuie sa impartasesc cu prietenii gandurile si grijile si da, apare un sentiment de singuratate si din cauza asta.
Voi incerca sa nu ii ocolesc si sa ma descarc cateodata si catre ei.
Sper ca odata cu gasirea ajutorului va aparea un timp mai mare de dedicat socializarii si hobbyurilor.
Multumesc!
Comentariu beton!12
@Ralu, nu îi ocoli pe prieteni! Nu ezita să le soliciți ajutorul, inclusiv pentru treburile “de bărbat”. Sunt sigură ca vor fi bucuroși să te ajute.
Te îmbrățișez cu mare drag!
Mama a fost la pat 2 ani, cateva come, operatie de urgenta in starea de urgenta din 2020, ce vreau sa zic? am fost 3 persoane din familie + o doamna ce ne am ocupat de ea. Noi, in 4 si tot am simtit pe ultima suta de metri ca ne ducem cu capul. Aproape un an ne a luat sa ne revenim din haosul si stresul ala.
parerea mea de om patit, lasa pshihologul pe ce plan vrei, dar, neaparat gaseste o solutie cu mama ta.
Multa bafta iti doresc, si da, e de kk si e foarte greu.
Comentariu beton!22
Ma gandesc cateodata ce dorinta as enunta daca ar exista acea lampa fermecata si eu as gasi-o. Cred ca prima dorinta ar fi sa nu mai existe astfel de situatii – oameni bolnavi grav, suferinte mari pentru ei si cei dragi, sa existe doar insanatosiri , respectiv treceri usoare spre nefiinta acolo unde nu se poate insanatosire.
Nu cred ca am folosit cuvintele potrivite mai sus, dar cred ca va dati seama ce vreau sa spun.
Da, gasirea unuiajutor ramane pe locul 1 pentru a putea pune in aplicare si altele de pe… marea lista…
Va multumesc!
Comentariu beton!27
focuseaza te pe cate un obiectiv in parte, fa pasi mici, nu te mai inhama la atatea, si daca crezi ca e cazul, poti baga si un concediu medical. Vezi ca au schimbat legea si, cei ce au grija de cineva la pat, au zile in plus la co.
iti tin pumnii, nu te demoraliza, uneori e al dracu de greu dar se gasesc solutii.
ps: in principiu mama ta ar trebui sa aibe dosar de handicap + insotior, + banii de la primarie, vorbim de un ajutor financiar ok cu care sa poti plati pe cineva.
Comentariu beton!14
în primul rând, NU sunt de specialitate. îți voi spune ce și cum gândesc, eu având o slujbă care implică mult stres.
ești o fiică bună, iubitoare și te-ai înhămat la prea mult. viața ta e acum o listă de „to do” și cam atât, din păcate.
din câte știu, burnout-ul a fost încadrat de către OMS în categoria bolilor profesionale.
din descrierea situației, deduc că nu e vorba de o epuizare profesională. e mai complexă situația.
cred și te încurajez să mergi la un specialist. nu îți pune singură diagnostic de burnout, poate fi altceva sau poate fi și altceva.
dă-te un pas înapoi, ieși un pic din vârtejul ăsta, atât cât să vezi cum arată viața ta și întreabă-te dacă așa îți dorești să fie.
să știi că rămâi o fiică la fel de bună și iubitoare și dacă vei apela la un ajutor din afară pt mama ta. sunt convinsă că nu-și dorește nicio mamă ca fiica să nu mai aibă viață și să devină infirmiera ei.
mergi la un psihiatru priceput, rapid și până ajungi, magneziu!
te îmbrățișez virtual, îți doresc forță și curaj! să fii bine, @Ralu!
Comentariu beton!44
Multumesc mult!
Nu știu când a suferit mama ei AVC-ul, dar ii recomand din suflet recuperarea la Institutul Național de recuperare ( cel de lângă spitalul Filantropia). Mama mea vitrega a suferit un AVC în decembrie, rămăsese cu paralizie pe partea dreaptă, când am adus-o acasă stătea numai în pat , nu credeam ca isi va mai reveni vreodată. După ședințele de recuperare de acolo ( cu internare) si-a revenit în proporție de 70-80%. Multă sănătate și putere!
Comentariu beton!13
A fost mai grav, procent de recuperare mai mic. Dar e bine ca e in viata si este ok si in starea de acum!
Multa sanatate si multumesc!
Au, ce a lovit chestia asta de luni dimineață. Cum recunoști simptomele? De exemplu, când te sună o clientă la 0830 și pentru că e om normal cu aptitudini limitate, ajungi în câteva secunde să-i zici că ori începe să îți urmeze instrucțiunile la literă ori îi blochezi numărul și te pui înapoi la culcare.
Sau când te joci robotic până la 0300, că de nu îți amorțești creierul, visezi te miri ce telenovele.
Sau când primești feedback de la clienți, că nu știu neapărat cum să mă abordeze, pentru că eu sunt ori grumpy as fuck ori o bombonică, doar că e loterie cum mă prind 😀
Faza e că e o chestie să recunoști că e o problemă pe undeva și animal total diferit să și faci o vizită cuiva care să te ajute să ieși din ciclul acesta. Am un bookmark cu un medic de ceva ani de zile și poate poate anul acesta fac și pasul acesta. Câteodată ai nevoie de un vector din exterior.
Amu ce e de zis e că burnout e un termen colector care acoperă o grămadă de factori cumulativi. Că e depresie, că e deficit de funcție executivă, că e pur și simplu oboseală și lehamite, că e deficiență de diverse chimicale prin creier, tiroidă praf (baza problemei la mine), e indiferent până la urmă. Tre să iei problema la belit, că de nu te belește ea pe tine.
Și acum, că am beut litra de cafea, să ne apucăm de treabă, că e săptămână de declarații fiscale și sună contabilele disperate. Fmm de luni.
Comentariu beton!14
Oh, eu sunt mai mult bombonica, dar cateodata parca imi doresc sa fiu grumpy cu toata lumea, fara exceptie.
Iau problema la disecat, cum bine spui!
Multumesc!
Si eu lucrez de acasa de cativa ani si am avut o perioada cand nu mai voiam sa ies din casa ptr nimic, mi-era lene. Stateam in pijama toata ziua, nu ma mai pieptanam, dormeam la pranz, aveam insomnii si m-am ingrasat enorm. Daca as mai fi adaugat mama bolnava la pat, clar as fi clacat. Ar fi fost mult prea mult
Am si eu treburi ‘de barbat’ pe lista: doua lustre de pus, reparat lumina de la baie, esspresorul, o veioza la care tin mult.. si ar mai fi. O sa sun la o firma de reparatii sa vina cineva. Doar ca procrastinarea ‘is my best friend’.
Ideea e ca nu esti singura. Zi-i lu’ doctoru’ ala sa se grabeasca nitel cu analizele sa ajungi mai repede la psiholog si psihiatru, te va ajuta mult.
Sapt asta, gen. Nu mai astepta, te rog!
Apoi vei gasi si solutii ptr a gestiona situatia cu mama ta, fara sa te simti vinovata sau ceva.
Din pacate, un singur om nu le poate face pe toate, iar cand se aduna prea multe, creierul zice stop, nu mai pot. Si face asta ptr ca vrea sa ajute. 🙂
Comentariu beton!13
Am trecut si trec prin toate astea, nu chiar identic, dar simptomele cam aceleași: lipsă de concentrare, oboseală, îmi vine să plâng din nimic, mă descurajez repede, îmi e greu să vorbesc cu oamenii din jur fiindcă am impresia că nu mă înțelege nimeni, probabil cei din jurul meu zic că-s fițe și mofturi. La mine e cu multă muncă, dimineața la job, după-amiaza la alt job, și printre ele un copil relativ mic și un soț bolnav (nu la pat, din fericire). Ce mă ajută: psiholog musai, suplimente de genul magneziu, calciu, nu medicamente, nu vreau să mă amețească de cap, ca am nevoie de el limpede. Și mai nou, am adoptat două cățelușe găsite abandonate pe un deal, nu-mi dau seama dacă ele au nevoie mai multă de mine sau eu de ele. E greu, știu că e greu, posibil să fie burnout sau posibil să fie depresie, sunt cam vecine. Dar te va ajuta un psiholog bun. Și poate gândul că nu ești singură în toate astea. Să nu te învinovățești. Eu asta fac zilnic, imi spun ca nu-s bună de nimic, că nu reușesc una și cealaltă, dar cu timpul am învățat că e ok dacă într-o zi reușesc doar să respir, să treacă ziua, fără realizări mărețe. Îți doresc multă putere și liniște și te îmbrățișez virtual.
Comentariu beton!22
Of, la dumneavoastra si un al doilea job pe langa toate celelalte…
Am pus pe lista si mersul la terapie, caci, va dau tuturor dreptate, nu se poate fara de un astfel de suport.
Multumesc si multa putere!
Sotul meu a fost diagnosticat cu burn-out si depresie dupa ce vreo 2 ani am avut grija de tatal lui care a facut Alzheimer vascular, o forma extrem de galopanta si la nici 2 ani de la diagnosticare a murit. Ce l-a ajutat sa ajunga din nou pe linia de plutire? 6 luni de stat acasa si alte 6 luni de lucrat parttime si psiholog.
Eu insami am fost de 2 ori in prag de burn-out. Prima data nu de la oboseala, ci de la o colega care ma batjocorea in fiecare zi (bully). Dupa aproape un an in care ajunsesem sa nu mai vreau sa ma duc la serviciu – pierdeam autobuzul si trenul pentru ca nu ma mai puteam concentra – au dat-o afara in sensul ca au obligat-o sa iasa la pensie inainte de termen. Stresul a fost extrem de mare in perioada aceea. Pentru ca incercam sa raman insarcinata nici asta nu ne reusea. Pe fond de stres nu iti ies multe. Abia dupa luni de zile cand in sfarsit mi-am revenit cu ajutorul colegilor, totul a intrat pe fagasul normal.
A 2a oara a fost anul trecut cand dupa ce mi-am schimbat functia la serviciu ajunsesem sa plang in continuu si sa-mi fie teama ca nu o sa reusesc in noua mea functie. Cum am scapat? Am facut un plan de bataie, cu ce sa fac in fiecare zi. Din pacate asta m-a ajutat sa imi revin la serviciu dar nu si acasa unde mi-am pierdut placerea de a ma plimba singura sau in compania cuiva sau sa fac ceva cu placere. Abia acum incep sa imi revin mental, dar fizic sunt plina de boli. Asta din cauza ca nu am cerut ajutor calificat la timp.
Dar cum e vorba de tine, sfatul meu e sa te duci la psiholog si sa ceri ajutor si pentru mama ta. Stiu ca @JT are teorii radicale, dar aici are dreptate. Si va trebui sa iei o pauza.
Comentariu beton!16
@JT nu cred că are ipoteze radicale, doar nu-l interesează convențiile sociale prea mult 😀
Comentariu beton!14
Sper sa va reveniti si pe plan fizic cat mai mult posibil! Trebuie sa fi fost cumplit 🙁
Multa sanatate! si da, voi tine cont de parerile tuturor.
JT este mega simpatic 🙂
JT e sarea si piperul😀
Bună ziua, Raluca!
Asistența socială de sector/județ asigură o pensie de însoțitor a persoanei care deține certificat de handicap cu supraveghere permanentă in cuantum de 1900 de lei/lună.
Înțeleg că ar fi crescut la 2000 ron/lună, dar nu am verificat.
Această pensie se acordă in baza unui dosar care se realizează rapid, iar formalitățile sunt, de asemenea, ușoare.
Am însoțit la depunerea respectivului dosar la Asistența socială o persoană analfabetă ce își îngrijește mama cu certificat de handicap și confirm că procedura a durat maxim o oră cu așteptarea la registratura instituției.
Ar fi un pas către angajarea unei persoane calificate in ingrijirea mamei dvs.
În continuare rămâne vital să ieșiți puțin din casă și să vă îngrijiți de propria persoană, aveți mesaj privat. 💙
Îmbrățișari!
Din fericire, am reusit sa fac asta. mai ramane doar pasul de gasire ajutor, care se pare ca mi se pare cel mai greu, de nu am reusit sa intreprind nimic in acest sens.
Taurul trebuie sa il iau de coarne, mai bine mai devreme decat prea tarziu.
Ma bucur ca a publicat Mihai textul si indemnul tuturor in acest sens sper sa ma mobilizeze.
Multumesc!
Comentariu beton!12
Pentru mine este surprinzător că sunt foarte multe femei implicate, bărbații se mai eschivează, stiu câteva cazuri…
Adică frații(cele care au) lor nu se implică, de-asta trebuie să respectăm FEMEIA.
Și mama mea a avut aceeași soarta cu mama ei vreo 10 ani. Și-a pierdut vederea pe la vreo 85 de ani, iar de atunci până a trecut „în partea cealaltă”, a stat doar la pat. Singurul avantaj era că a fost lucidă tot timpul, doar că primea totul la pat.
Cine stie ce traume si nesigurante ii face pe unii sa se eschiveze. Am o cunostinta, barbat, care si-a ingrijit mama pana in momentul final, posibil sa fie cazuri mai rare acestea cu acest tip de implicare.
Oricum, multi dintre ei sunt cei care vin cu punerea in practica a unor solutii si cu suport al femeilor in celelalte planuri si asta conteaza foarte mult
Am și eu un prieten care și-a îngrijit soția aflată la pat timp de 3 ani și jumătate, singur. În plus, mai și muncea. La câteva luni de la moartea ei, el a descoperit că are cancer.
Bună seara,
Si eu am un prieten bun care își ingrijeste mama cu multă atenție, dimineața este la ea acasă, o trezește, o pregătește si ii prepară micul dejun, apoi se asigura ca are totul la indemana pe perioada zilei.
Intre timp vine persoana care o acompaniaza ziua, iar seara el revine pentru cina, medicamente si instalarea in pat pentru somn.
Doamna are 93 de ani, încă lucida si cu mobilitate, deși redusă.
Aș zice că e si norocoasă cu așa un fiu, fiicele sunt la casele lor si vin in vizita când pot si ele.
Dacă n-aș fi trecut prin asta, aș fi tăcut, că este extrem de delicat acest subiect. Dar eu doar ce sunt în proces de vindecare după un burnout sever și îmi amintesc perfect oboseala până la plâns, lipsa totală a poftei de viață, senzația permanentă de „creier de maimuță”, corp nefuncțional și ce a mai descris tânăra de mai sus.
Anul trecut a debutat cu o explozie a vieții mele de familie fericită: soțul diagnosticat cu cancer! O vreme, m-am străduit să merg și la serviciu și să gestionez situația ivită dar curând am intrat în concedii mecicale, de odihnă, pentru a umbla la diferite spitale. În fine, e o epopee, o dramă, mai degrabă, ce am trăit. În ultimile 2 luni de viață ale soțului am avut energie cât să îngrijesc de toate: medicamente, asigurat transport pt chimio, masă, administrat tratament, casă, căutat soluții pt salvare. Nu știu de unde, vă jur. Era infernul, că era dependent de oxigen… iar el era tot mai rău.
La 2 săptămâni după decesul survenit pe 22 mai, m-am întors în mediul ultra-competitiv de la Office și m-am aruncat în muncă. În 4 luni bătusem record de realizări pe 3 ani. Dar eram ca o baterie pe sfârșite. Am tras de mine, funcționam bine aparent, dar în mașină, pe drumul spre casă izbucneam în plâns nu numai de dor ci și de epuizare, disperare. Anxietatea îmi urca brusc spre limită, ca și pulsul. În fine, am avut nevoie de o scânteie să zic gata! Și mi-am dat demisia. După 11 ani, undeva unde aveam succes și o carieră asigurată. Am decis o schimbare profundă care m-a adus unde sunt astăzi: am participat la primul vernisaj, pregătesc alte 2 și un eveniment în orașul natal.
Mă recompun. Mă reinventez. Că în afară de niște tonice cerebrale prescrise de un neurolog și ceva suplimente, nu doresc să iau.
E o poveste de viață, diferită clar dar care are un final care încă se scrie…
A, să știți că am primit și eu multe sfaturi de la medici sau cunoștințe să îl duc la un spital paleativ. Toate erau ca un cui în inima mea! Dacă avea de gând, o făcea de la început. Nu poți, pur și simplu!
Dacă chiar ne pasă de fata asta, hai să punem câte 10 lei/lună și să plătească pe cineva s-o ajute…
Decât zic!
Comentariu beton!27
Nu am cuvinte… 🙁 Imi pare tare rau pentru pierderea suferita
Ma bucur sa aud ca a intervenit „reinventarea” care sper sa va aduca satisfactii si liniste sufleteasca! Va imbratisez strans!
PS nu e nevoie de bani, sfaturile si incurajarile tuturor ma ajuta mult mai mult!
Comentariu beton!15
Da! Da! Ideea e f buna! Haideți sa ne mobilizam!
Raluca, ia mailul meu de la Mihai și trimite-mi intr-un mail coordonatele tale bancare. Aștept 🤗
Toate sfaturile citite pina acum sînt minunate, dar pasul în sine, de a le pune în practică, e cel mai dificil. Mă regăsesc complet în situația Ralucăi, în plus mai am și un adolescent de 16 ani, care nu recunoaște, dar are nevoie de mine. Am constatat că eu nu exist, pur și simplu, pe lista de „to do”-uri zilnice, săptămânale etc. Acum 3 săptămâni am făcut pasul și am reușit să ajung la ortoped și la RMN să văd dacă mai am ce alege din genunchii mei. Se pare că nu prea am opțiuni, în afară de proteze. Exclus, evident. Nu se poate. Cel puțin, nu încă. Mă simt prinsă într-o capcană din care nu văd altă ieșire decit cea…firească, cea „cînd o veni vremea”. Așa că, Raluca, înainte să te scufunzi prea adinc în situația asta, ia măsuri și pune-te pe tine pe primul plan. NU este egoism, deși așa-l simțim 😢
Comentariu beton!13
cere si a doua parere, a treia chiar, (pt genunchi), am senzatia crunta ca s au tampit toti doctorii. din pacate.
Comentariu beton!11
Asa este… cum au spus altii inaintea mea: e nevoie sa avem grija de noi mai intai, ca sa putem avea grija de altii.
Si da, practica ne „omoara”.
Mult curaj si sanatate va doresc!
Multumesc!
„Tind să prioritizez taskurile rapide, simple, în speranța că le termin repede-repede și pot să stau liniștită pe un task complex. Dar când ajung la el, sunt epuizată mental sau intră în inbox alte taskuri noi.”
Nu stiu daca ajuta cu ceva sau nu, este doar o sugestie, dar eu prefer intotdeauna sa incep cu ce este mai greu. Asta de cand ma stiu, si la admitere incepeam cu problemele cele mai grele.
Este clar ca intregul context duce la asa ceva, sper doar ca Raluca sa gaseasca cea mai buna solutie si sa o aplice, indiferent cat de dureros ar parea la prima vedere.
Ai dreptate, ar trebui sa le prioritizez pe cele complexe. Probabil aceasta dorinta de liniste cand le abordez, ma face sa doresc sa elimin restul. Dar restul nu se termina…
Un alt spect la care trebuie sa lucrez. Multumesc!
Delega. Cere ajutor in/din echipa. Ia-o incet.
Joburile de genul nu sunt de viata si de moarte, o cariera din asta in IT (sau conex) este un maraton, nu un sprint, ca nu e ca si cum te imbogatesti si te opresti din munca la 50 de ani sa te bucuri de timpul liber „apoi”.
De partea cu infirmieritul nu zic nimic, dar sfaturile de mai sus sunt de bun simt si sper sa gasesti ce ai nevoie. Mult succes si sanatate!
Dragă Raluca, eu cred că în primul rând ai avea nevoie de cineva care să te ajute cu mama ta. Noi stăm cu mama-soacră și are și ea probleme de sănătate. Nu mai puțin de 20 de diagnostice. Da, douăzeci. Printre care Parkinson și demență mixtă. Eu mă ocup mai mult de ea. O duc la medici și la analize. Fără număr. În decembrie a avut o cădere fizică din cauza hipertensiunii și a fost la pat câteva zile. Din fericire și-a revenit cât de cât. Uneori îmi vine să îmi iau lumea în cap. Mai și plâng. Dar citind ce ai scris tu, în mod sigur nu voi mai face asta. Ai grijă de tine. Tu ești pe primul loc. Așa îmi spune mama mie mereu. Cât despre psihistru, să ai încredere. Îți spun asta fiindcă eu am o boală psihică și mersul la psihiatru, inclusiv tratamentul medicamentos m-au ajutat.
Constat ca multi dintre voi aveti probleme similare si, din pacate, chiar mai dure, daca pot spune asa.
Multa sanatate, rabdare si putere va doresc!
Multumesc!
Mulțumesc! Încerc să am răbdare. Din fericire o am pe mama care mă susține din toate punctele de vedere. Și am o votbă cu care mă încurajez. ” Bine că nu e mai rău „.
Eu nu mi-am dat seama. Simțeam doar că sunt teribil de stresata, eram foarte obosita, insomniaca, nu ieșeam niciunde, serviciile erau prioritatea, mă îngrășasem pentru că mâncarea era printre puținele lucruri care mă calmau. Ceea ce știam era că eram deprimata și mă gândeam uneori că o să fac fie un AVC, fie un infarct din cauza stresului și mai ales pentru că îi lăsam pe alții să mă streseze. Si am făcut un AVC hemoragic urat, la 42 de ani. Am doi ani de când fac recuperare zilnic. Rezultate sunt dar patologia asta e foarte urâtă, rezultate cate un strop, cu enorm de multa munca, in timp foarte îndelungat. Și putea fi mult mai rău. Dauna a fost pe parte motorie, nu m-a ” lovit” și pe cogniție. Dar să mă trezesc cu partea stângă complet paralizată a fost infernal.
Comentariu beton!14
Multa sanatate va doresc si sa continuati cu ambitie partea de recuperare!
Va multumesc ca, desi poate nu sunteti inca bine 100%, ati citit of ul meu si mi-ati scris!
Va imbratisez!
Raluca draga, îți scriu acum ce i-as scrie surorii mele: dacă as fi lângă tine te-as tine de mâna și te-as asculta. Te-as îmbrățișa și ți-as spune ca, atâta timp cât exista viața exista speranța.
Pe scurt: in urma pierderii cuiva drag, cel mai drag, eu am făcut o depresie severa. Am dus-o pe picioare mai puțin de 2 ani, când mi-am pierdut încă o ființa draga de tot. Acela a fost momentul in care eu, cea care pe toate le putea, m-am luat de mâna (singura, ca asta e, uneori suntem singuri) și am căutat psihiatru. Antidepresivele m-au ajutat, dar cel mai mult cred ca m-a ajutat faptul ca, o data pe luna, in cabinetul unui om care nu judeca și nu da sfaturi pe alături, am vărsat un sac mult prea plin. Și, la un moment dat, am realizat ca doar pilulele roz și răsturnarea lunară a sacului nu ajung, am răsturnat munții netului și am găsit platforma Hedepy.ro
Nu am terminat mesajul, scriu mai târziu restul. Și restul e de bine 🙂
Si comentariul dumneavoastra mi-a mers la inima!
Imi pare rau ca ati trecut prin atatea intr-un timp asa scurt.
Sper ca in continuarea mesajul vom afla ca ati regasit echilibru si sunteti mai bine!
Voi intra pe platforma despre care ati scris, chiar daca nu reusiti sa reveniti cu continuarea.
M-am întors. Și da, pe Hedepy.ro am avut șansa sa-mi găsesc psihoterapeutul care mi se potrivește. Acum sunt in terapie și sunt din ce in ce mai bine. Am schimbat regiunea, casa, m-am ocupat de amenajarea noului cuib (am găsit atâta energie cât sa pot avansa), mi-am făcut abonament la sala. Trăiesc momentul și înot spre mal. Sunt recunoscătoare pentru fiecare pas înainte și pentru ca fiecare pas înapoi ma face sa ma uit cu mai multă atenție la nevoile mele.
Prea mulți ani am fost mult prea prezenta si atenta la nevoile celor din viața mea. Astăzi ma ocup in primul rând de mine. Și mi-e din ce in ce mai bine.
Îți doresc din tot sufletul sa te poți pune și tu pe tine pe primul plan! Îți doresc tot ce-mi doresc și mie!
Te imbratisez și m-as bucura sa aflu ca ți-e mai bine🤗
PS Cred ca ne putem tutui, nu? 🙂
Comentariu beton!12
@Ralu, imi pare rău pentru suferința ta. cred ca tu știi deja ce ai de făcut, doar ai nevoie să mai spună și altcineva ca e ok sa ceri ajutor. cred ca poate vrei sa mai confirme și altcineva ca nu e egoist din partea ta sa îți internezi mama intr-un centru de îngrijire. nu este egoist, dimpotrivă, ar fi mai bine și pentru dumneaei să fie îngrijită de personal care este specializat și dacă doamna este lucidă și conștientizează situația, sunt sigură ca vrea să îți fie și ție bine.
faptul ca ești deja în grija unui medic este un pas important și dacă îți va spune ca e nevoie de psihiatru, nu ezita. contrar unor opinii mai sus, psihiatrii nu sunt niște oameni care au ca scop transformarea pacienților în zombi sau legume. psihiatrul știe exact ce pași trebuie urmați și nu orice diagnostic necesită tratament medicamentos, de altfel nu toate medicamentele te transformă în “leguma”.
îți doresc să îți fie bine!
Aveti dreptate.
Sunt lucruri pe care le stiu si da, cred ca de confirmari si incurajari in respectivele directii aveam nevoie mare in momentul in care i-am scris lui Mihai.
Unora dintre noi le vine foarte greu sa actioneze, dar sper ca cuvintele tuturor vor fi acel imbold de care se pare ca am nevoie.
Recunosc simtomele.
Am trecut prin așa ceva, într-o perioadă a vieții mele. Nici acum, după atâția ani, nu-mi explic cum am reușit să depășesc momentul și să ies din „pâcla” în care îmi duceam traiul….
Am avut pur și simplu noroc….
Doamne ajuta! Sper ca urmatorul semn sa il dau lui Mihai si dumneavoastra, cititorilor tot din afara „paclei”!
Dragă Raluca,
În primul rând te îmbrățișez, așa virtual 🤗
Nu este ușor prin ce treci, având atâtea responsabilități pe cap. Cum bine au zis ante-comentatorii mei, în primul rând trebuie să delegi îngrijirea mamei tale. Fie că angajezi pe cineva să o îngrijească la domiciliu, fie că o duci într-un centru. Asta nu te face o fiică indiferentă/nerecunoscătoare/whatever. Cum bine zice Edelweiss la sfârșitul rubricii de metale „aveți grijă de voi ca să puteți avea grijă de ai voștri”.
Din punct de vedere al jobului, nu pot decât să fiu de acord cu cei care sugerează să îți desfășori activitatea în alt loc: un parc, o cafenea, etc.
Cât despre prieteni, cei care își dau ochii peste cap când le povestești de problemele tale NU îți sunt de fapt prieteni.
Terapia psihologică o să îți facă bine, pe mine m-a ajutat și am rămas și în prezent cu metode la care să apelez când mă apucă gândurile negre.
Dacă e nevoie și de pastile nu este un capăt de lume, sunt și antidepresive care nu te fac „zombie” (da, iau și din alea și am o viață normală).
Am fost și eu în situații limită (boala autoimună, pandemia, efecte adverse la medicație, diagnostic de cancer la mama, decesul bunicii) dar am ieșit la liman cumva.
Îți doresc să găsești o soluție și pentru situația ta 🙏 iar dacă dorești să discutăm în privat, sunt aici!
Comentariu beton!17
Multumesc mult de tot!
Am trecut de curând printr-un burn out masiv când fiica mea a făcut o psihoza schizo afectivă de vreo câteva luni. Aveam programul super încărcat la serviciu – tot online, iar fata mea avea nevoie de mine 24/7. După ce am pus-o pe picioare pe ea cu medicamente de la Psihiatru, am căzut eu.
Când am constatat ca nu ma mai pot tine de serviciu am apelat la psiholog.
În momentul în care i-am spus ca nu dorm și ca îmi trebuie un efort deosebit sa fac o baie, mi-a zis – fata draga ție îți trebuie antidepresive. Am luptat cu mine vreo 2 luni, dar când am ajuns în stadiul de a boci non stop, am decis ca e cazul sa ii ascult și pe ceilalți.
Cam asta am învățat de la psiholoaga mea:
– Antidepresivele nu te fac fericit, dar te ajuta sa continui.
– Trebuie sa extinzi grupul de prieteni ai tai. Eu ma cam autoisolasem din cauza situației cu fata mea. Între timp am dat peste oameni minunați, vecini sau colegi. Important este sa te deschizi tu spre ei.
– Ai nevoie de ajutor cu mama ta.
– Ai nevoie de ceva care sa te scoată din starea de acum: sport, muzica, o noua pasiune sau una veche de care nu ai mai avut timp.
– Ai nevoie de o vacanță doar a ta.
Te admir pentru tot ce faci pentru mama ta. Încearcă să faci un pic și pentru tine. Nu e nicio rușine dacă apelezi la ajutor.
Comentariu beton!16
Sper ca si fiica dumneavoastra si dumneavoastra sunteti bine acum.
Cu siguranta voi tine cont de sfaturile dumnevoastra!
Va multumesc!
Ma bucur ca Mihai a ales sa publice articolul tau si ca esti aici sa raspunzi, sa interactionezi cu lumea, sa vezi mai multe puncte de vedere. Mi se pare ca burnout-ul este boala generatiei si ca se vorbeste prea putin despre ea. Pentru mine subiectul asta a lovit si a lovit rau.
Din fericire in cazul meu nu este vorba de probleme de sanatate in familie, doar de un workaholism dus la extrem, pe fundalul unor temeri personale si de familie.
Ma refer la panica unor oameni cinstiti, debusolati de „tranzitia” anilor ’90, cu o cultura financiara sub nivelul marii, pentru care munca/slujba sunt coordonatele principale. Asta si pentru ca ingineri fiind, lucrurile au mers prost rau dupa ’89, cu fabrici inchise si somaj (in special mama care avea atunci in jur de 40 de ani)
Asa ca eu, copil constiincios, am tras de mine in toate directiile, pentru ca „trebuie”, ca sa am, sa nu depind de nimeni/nimic, dar intr-un stil mai mult decat haotic si intelegand la fel de putin ca ai mei despre lumea din jur.
Rezultatul a fost un mega burn-out cu insomnii, atacuri de panica si stari depresive.
Stiu ca de multe ori, in vartejul creat de anumite situatii nu ai timpul si energia sa analizezi lucrurile si sa iei niste decizii, dar asta te poate costa mai mult pe termen lung.
Vad ca multa lume recomanda terpia si ma bucur sa vad asta! Face o mare diferenta si sunt sigura ca te va ajuta.
Imi dau seama ca in tine se da o lupta intre datorie morala, sentimentele pentru mama ta si dorintele tale si ca nu e deloc usor de gasit o solutie care sa le multumeasca pe toate. Ia-o incet ca se rezolva toate. Important este sa fi si tu intreaga la finalul acestei curse.
Si tot pe subiectul asta cred ca este cazul sa constientizam cu totii cateva lucruri:
1.Nu e nici o rusine sa nu mai poti. Toti avem limite si avem nevoie si de pauze.
2.Nu e nici o rusine sa ceri ajutor.
3.Mersul la psiholog nu inseamna ca „esti nebun”, ci doar ca ai inteles punctul 2.
4.Nu e nici o rusine sa iti doresti lucruri si sa te prioritizezi. Ai la fel de mult drept la viata si bucurii ca si restul.
5.Gura lumii chiar nu conteaza, multi critica doar ca sa se simta mai bine in propria piele.
6.Nu ajuta pe nimeni sa te distrugi facand un bine.Cine te va judeca pentru ca refuzi sa te sacrifici (vezi 4 si 5) merita scos rapid din viata ta.
7.Nu e musai sa tolerezi sau pastrezi legaturi/relatii de convenienta cu oameni toxici, care nu stiu decat sa iti ceara, sa te critice si descurajeze. Nici macar daca sunt parte din familie.
Simt ca cele 7 puncte de mai sus au contribuit si contribuie in mare parte la burnout-ul resimtit de mine si de multi oameni din jurul meu.
Gata, m-am racorit! :))
Mult succes, Raluca!
Comentariu beton!17
@Reya: cata dreptate ai cu lista! Din proprie experienta pot sa spun ca de obicei cei care nu misca un deget te critica si iti fac reprosuri cum ca nu ai facut destul ca sa ajuti.
@Ralu: nu te uita pe tine insati, anii acestia nu se mai intorc si poate dura un timp indelungat sa te refaci. Mult succes!
Comentariu beton!11
@Reya Desi initial m-am gandit ca poate nu a fost o idee asa de buna sa ii scriu lui Mihai, vazand atatea comentari, impartasirea atator experienta personale si atatea incurajari, ma bucur ca am facut-o.
Va multumesc! Citind si recitind comentariile parca a aparut speranta ca gasesc rezolvare incet si cu rabdare la toate!
@Libelula: lucrul asta nu trebuie sa il uit si sa actionez in conformitate. Doar o viata avem pe acest pamant…
Hello,
Reya, mi se par foarte pertinente cele scrise, relativ la propria mea experienta bineinteles.
As adauga un lucru, care mie mi se pare foarte important de constientizat (ca eu am cazut in capcana) : ceea ce functioneaza la o persoana, nu functioneaza neaparat si la tine.
Sa luam experientele altora doar ca inspiratie de luat in calcul …pentru ca, in caz de esec, exista riscul sa ne adancim si mai mult in deziluzie si disperare : „Altii au reusit si eu nu” => Sentiment de vinovatie si scaderea stimei de sine.
In maniera generala, sfaturi in aparenta firesti (mananca sanatos, fa sport, dormi, nu baga in seama oamenii rai, cere ajutor …), pot fi percepute ca injontiuni.
@Raluca : fii blânda cu tine si „fa ce poti”
Kiss
Si eu sunt ITsta si am trecut printr-o poveste similara: părinte bolnav de cancer, 3 ani de stres, analizie, investigatii, operatii, chimioterapie. Locuiam f aproape de ai mei si m-am implicat f mult in a-i sprijini cat de mult și de des am putut. După 3ani, din păcate tata s-a prăpădit, iar la jumătate de an dupa,m-am despărțit de partenerul cu care eram de 15ani. Ironic, in acesti trei ani, am avut cel mai mare salt in cariera, care a venit la pachet cu multe taskuri si responsabilitati noi.Toate astea m-au dus la atacuri de panica si depresie, cu tratament psihiatric si psihoterapie. Terapia a fost cea care m-a ajutat cel mai mult si privind in urma am descoperit despre mine ca sunt mult mai puternica decat credeam.
Dar, o lecție importanta de viata a fost ca trebuie să am grija si de mine. De aceea, asa cum au spus multi, sfatul meu este sa gasesti ajutor/centru de recuperare pt mama ta.
Legat de job, prioritizeaza task-urile astfel: urgent si important, urgent, important, neimportant. Si nu uita ca nimeni nu îți ridica statuie, ia-o usor, nepersonal, seteaza împreună cu managerul un volum de munca ok pt tine.
Ca sa termin într-o nota optimista, la 5 ani dupa evenimentele astea neplăcute, stau într-o casa noua, cumparata de mine,m am casatorit si am si un copil 🙂 lucrurile se pot schimba oricând in bine!
Comentariu beton!22
Wow, ma bucur mult pentru dumneavoastra! Exista lumina la capatul tunelului, doar sa fac alegerile care trebuie si sa nu renunt, sa nu capitulez. Multumesc!
Comentariu beton!12
In primul rand schimba jobul. De exemplu am avut colegi la Microsoft ce ii munceau ca pe hotii de cai. Erau tot asa pe suport si veneau problemele ca ploaia. Ai timp scurt in care sa iei un ticket si apoi rapid sa vii cu o solutie. De multe ori dai de idioti si trebuie sa vorbesti frumos, nu se mai termina si toti stau cu ochii pe tine ca pe butelie, nu ai o gura de aer. Cauta ceva mai lejer, daca esti de mult acolo s-ar putea sa ai surpriza sa gasesti ceva mai usor pe mai multi bani. In al doilea rand gaseste un hobby. Sala sau alergat sunt bune ca te ajuta cu sanatatea si somnul dar pot fi si altele: citeste mai mult, deseneaza, olarit, dansuri(poate mai si gasesti pe cineva 🙂 ), orice sa-ti aduca o satisfactie. Maica-ta: vad ca toti recomanda un azil. Daca inca nu e in suferinte nasoale nu ai de ce sa o duci acolo. Un azil decent costa si o galagie de bani, undeva la 6000 de lei am auzit o suma inainte de pandemie. Acum s-ar putea duce spre 8000 de lei.
Comentariu beton!11
Cred ca ai dreptate, am auzit de la alti fosti colegi ca e mult mai bine la joburile noi pe care si le-au gasit.
Incerc sa inaintez in celelalte probleme (ajutor, inceput terapie etc) ca sa ma asigur ca am un start mai bun la un eventual nou job.
Multumesc!
Terapia ajuta dar un „restart” ajuta cu adevarat. E cea mai buna solutie la burnout, restul e cancan. Unii sunt incantati de terapie, la altii e ca apa sfintita: nici nu ajuta, nici nu incurca. 😀 Daca lucrezi pe tickete incearca si tehnica pomodoro. Nu o sa faca minuni dar trebuie pe un calup de timp de 25 de minute sa tai orice te distrage. Te pui pe do not disturb si nu vorbesti cu nimeni in intervalul ala, nu citesti nici un mail, poate sa cada cerul. Cel mai rau e cand sari de la una la alta si vezi ca e pranz si nu ai facut mai nimic.
cred ca sunt foarte multi care trec prin ce a scris raluca mai sus pe partea profesionala.
daca adaugi la asta faptul ca stai inchis in casa si pui peste faptul ca e singura cu o persoana in ingrijire, atunci da, poti zice ca ai ajuns la capat intr-o zi. sper sa treaca peste toate. numai bine
Multumesc!
Am fost în burnout din alte motive ( job corporatist și business creativ, plus familie și altele), încă nu-s sigură că am recuperat 100%, dar:
– am renunțat la job
– m-am focusat pe creșterea businessului
– dorm…mult
– încă n-am luat un concediu, dar e programat
– am reluat sala pentru bunul mers al articulațiilor mele și pentru vibe
Știu, n-are treabă cu ce trăiești tu, dar e foarte important să te focusezi pe binele propriu pentru tine și pentru mama.
În caz că te ajută îți ofer un workshop creativ dacă ești în București sau în apropiere de Bacău – e relaxant prin manualitate și culoare, e de 3-4 ore și schimbă un pic focusul de pe problemele de zi cu zi către o lume plină de culoare și inspirație. Let me know – 0740 311328 Adriana. Cu drag, cadou din partea mea 🥰
Sunt aproape de Bucuresti. Am retinut numarul si sigur apelez in curand. Multumesc!
Eu ma bucur ca ai constientizat starea asta de a face doar ce trebuie si nu neaparat ce iti place si de a o face pana la epuizare si ca ai cerut o parere. Nu conteaza unde, important este ca ai avut curajul sa o faci. Ajutorul il vei cere si il vei primi de unde trebuie, la momentul respectiv. Eu ma refugiez in oamenii de langa mine cand simt ca nu mai pot cu aceeasi rutina. Si se intampla din ce in ce mai des, de la o vreme. Cred ca se imputineaza si rabdarea, si puterea. Nu stiu ce sa iti recomand, dar te asigur ca te inteleg. O pauza sau macar insertia de alte activitati, in masura timpului disponibil, par cele mai indicate pt moment. Si sa analizezi apoi daca ai nevoie si de alt ajutor in plus. Sper ca ti-am fost de folos, macar putin.
Da, nu regret deloc ca i-am scris lui Mihai, desi, sincer, cand am vaut textul pe blog, m-am cam speriat.
Stiu ca sunt inteleasa, din pacate constat (si din comentariile voastre si din discutiile cu prietenii) ca tot mai multa lume are probleme de genul acesta. Speram sa vina vremuri mai bune…
Cat despre bine, da, voi pune in practica sfaturile voastre si sper sa revin cu vesti bune.
Multumesc!
Ralu, am vazut mesajul tau de cand nu avea niciun comentariu, dar am asteptat sa iti spuna oamenii care se pricep la cuvinte ce trebuie sa iti spuna.
Si ti-au spus. Sa stii ca burnout-ul vine cu depresie in cele mai multe cazuri. Am scapat de ambele acum vreun an. Mi-am pus ca data fixa 23 mai, asa ca in 3 zile se implineste un 1 an de la…sfarsit. Pentru ca pe 23 mai am incheiat o viata anterioara. N-am sa povestesc, totul e inchis cu cheia.
Iti propun sa faci acelasi lucru. Si cauta ajutor. Eu am reusit cu terapie. Am revenit la normal, dar nu mai sunt cea dinainte de 23 mai 2023.
Ai grija de tine pentru ca nimeni nu va avea mai bine decat tine.
Comentariu beton!11
Ma bucur ca ati reusit sa lasati trecutul in urma. Va doresc sa aveti parte doar de liniste si impliniri!
Multumesc!
Draga Raluca, de obicei evit sa dau sfaturi medicale oe internet dar sindromul det burnout trebuie luat in serios si tratat. N- am citit mesajele anterioare si poate ca o sa repet unele sfaturi. Dupa ce medicul de familie exclude alte cauze si pune diagnosticul de burnout e nevoie de timp si un psiholog bun.
Ai nevoie de psiholog si tratament (terapie cognitiv comportsmrntala). Este tratamentul care da rezultate si ceea ce spun e bazat pe ghidurile de practica din Suedia. Noi asta folosim impreuna cu interventii de echilibrul activitatii ( ergoterapie cred ca ar fi termenul) . Si aproape niciodata tablete antidepresive. Doar cand e clar un alt disgnostic.
Primul pas l- ai facut deja ( si cel mai greu) – ai cerut ajutor.
Ai grija de tine! Eu iti trimit si o imbratisare !
Multumesc!
Voi apela si la terapie, imi este clar ca raspunsurile mele la diverse situatii sunt, de multe ori, complet dictate de perceptia mea care este departe de realitate. De aici si o mare parte din „greul” pe care il resimt zi de zi, care oboseste si el psihicul.
Vin si eu cu o imbratisare, sunt convinsa ca vei sti ce ai de facut! Iti tin pumnii si te astept cu feedback pozitiv!
Multumesc mult! Revin, sper eu, cat mai curand, cu un astfel de feedback!
Am citit toate comentariile, felicitări Mihai, ai reușit să strângi un grup de oameni care știu să glumească, când e cazul și, știu să își spună părerea fără să facă pe nimeni (aici pe Ralu), să se simtă prost sau să îi pară rău că, și-a pus viața și sentimentele, pe tavă. Pentru tine Ralu, sfatul meu, (e mult spus sfat) pot să îți spun că, faptul că o duci pe mama ta la un centru specializat (azil, cămin), nu te face o fiică rea sau nepăsătoare. Îți spun acest lucru din propria experiență. Mama mea are demență. Am dus-o acum 4 ani. E foarte bine îngrijită, primește medicația la timp, medic psihiatru săptămânal, neurolog, fizioterapeut. Este îngrijire pe care acasă nu o poate primii. Comentaci au fost destui, inclusiv din familie dar, atât știau să facă, să comenteze. Te îmbrățișez, virtual.
Ma gandesc ca la asa boala grea cum are mama dumneavoastra, chiar cu ingrijire in centrul specializat, familiei ii este foarte greu… Va trimit imbratisari!
Buna, Ralu! Nu am sfaturi anume de dat, deja s-au spus atat de multe. Voiam doar sa adaug gandurile mele bune catre tine. Am trecut acum cativa ani si eu prin/pe langa burnout si stiu foarte bine cum e sa te simti trapped intr-o situatie si sa nu vezi iesirea sau sa simti ca nu ai puterea sa faci ceea ce in teorie stii ca ar putea ajuta. Cred ca e important sa incepi (deja e grozav ca ai mers la medic, ca i-ai scris lui Mihai) chiar cu pasi cat de mici (si iesitul la o plimbare scurta in fiecare zi poate ajuta enorm). Capul sus, totul va fi bine! Te imbratisez.
Intr-adevar, exact acesta este sentimentul: „sa te simti trapped intr-o situatie si sa nu vezi iesirea sau sa simti ca nu ai puterea sa faci ceea ce in teorie stii ca ar putea ajuta”.
Uite ca la 24 de ore am reusit sa fac si un pas mic spre atingerea unuia din obietcivele confirmate de voi. Daca stiam ca valul de incurajari, confirmari etc pe care o sa il primesc de la voi imi va da „aripi”, ii scriam lui Mihai acum 2 ani! 😀
Cât de norocos mă simt că am descoperit blogul acum câțiva ani!
Blog unde văd zilnic OAMENI ce dau dovadă de empatie și de bun simț!
@ Ralu îți trimit o îmbrațișare!
Să găsești calea spre rezolvarea tuturor problemelor și să fii bine!
Comentariu beton!11
Impartasesc parerea ta despre comunitatea de aici!
Iti multumesc, primesc cu drag imbratisarea! Sper ca totul bine si la voi (numele il stiu si din vremuri demult trecute, de pe alt blog 🙂 )
Din păcate toți care prestăm muncă corporatistă avem de-a face, mai devreme sau mai târziu cu aşa ceva. Din propria experiență atunci când încărcătura muncii (cele 8 ore sunt de fapt constant 10-11) devine obicei nu excepție şi se „potriveşte” şi cu un mediu toxic în care recunoaşterea profesională nu vine niciodată – se pierde iremediabil motivația. Când mai apar şi problemele personale se duc naibii toate mecanismele de cooping şi ajungi in cel mai scurt timp la depresie şi la fantasticul „down spiraling” why am I not good enough..?
Pentru mine nu au mers decât sā apăs frâna la podea: dat demisia cu sau fārā altă opțiune (dacă am avut opțiune am stabilit data începerii la cateva luni distanță) apoi luat timp pentru făcut curat în spațiul personal. Ar mai fi o soluție cea cu concediu medical prelungit dar la mine nu a funcționat… mintea ştie că paradigmă nu se schimbă şi că in the end te intorci în acelaşi shit hole.
Nu ştiu cum să explic dar pentru mine, simplu fapt de a lua o decizie radicală m-a ajutat mereu să recâştig controlul. Presupin că un leap of faith e necesar…
Lucrez sa cladesc acea „faith” 🙂 ca sa fac leap-ul
Multumesc mult!
Draga Raluca, as fi vrut sa postez asta acolo unde mi-ai răspuns tu: te îmbrățișez și te rog sa te gândești că la orice ( mai puțin la moarte) exista o soluție, dar trebuie sa fii deschisă sa o cauți și să o îmbrățișezi. Imi dau seama că te resimți. Ce pot eu sa te sfătuiesc de pe margine: nu deveni ermetica, permite legătură cu prietenii și încearcă să ieși. Cu o săptămână înainte de AVC,mă sunase prietena mea și aproape mă implorase sa ieșim ( evident că am refuzat, am găsit 1000 de motive, devenisem experta la asta) Săptămână trecută, când m-a vizitat, mi-a spus că simțise înainte de Avc-ul meu că nu eram in apele mele, dar că devenisem ermetica și nu mai putea „ajunge” la mine.
Poate ai o/ un prieten căruia să-i permiți să ” ajungă” la tine cu o vorbă, cu un sfat, cu o îmbrățișare. Știu că e greu de găsit prieteni adevărați, dar poate ți-i va scoate Dumnezeu în cale.
Apoi, cum te-a mai sfatuit cineva, o vizita la coafor, achiziția a ceva pt placerea ta.
Încearcă să ieși, să te plimbi in parc, încearcă niste exerciții ușoare ( in genul celor de înviorare pe care le făceam la școală). Fă-ți o lista de la o zi la alta cu diverse lucruri pe care sa le bifezi a doua zi. La finalul zilei următoare vei avea o imensă satisfacție când le vei vedea bifate.
In legătură cu mana ta, imi este foarte greu să-ți dau un sfat pentru că nu pot fi obiectiva, eu trecând prin nenorocitul asta de AVC. Imi dau seama că ți-e foarte greu pt că eu, deși nu sunt imobilizată la pat, merg singură, fac singura baie dar pentru mama mea tot este foarte obositor sa se îngrijească de mâncare, curatenie și alte probleme care mai apar plus că,psihic o simt dărâmată. Mă voi abține de la sfaturi de genul : interneaz-o la azil. Dar dacă se oferă cineva sa te mai ajute puțin, accepta acel ajutor, ia în considerare sfatul. Soluția nu va veni dintr-o dată dar poate este acolo, după colț.
Practica „recunoștința”. Scrie in fiecare zi 3 lucruri pentru care ești recunoscătoare ( eu m-am hotărât să încep fiecare zi așa, nu trebuie sa luăm nimic că și cum ni se cuvine și, mulțumind lui Dumnezeu pt lucruri așa-zis marunte, ne vom simți și noi mai bine. Crede-mă, întotdeauna poate fi și mai rău. E drept că poate fi și mai bine. Dar sa o luam treptat.
Te îmbrățișez și îți doresc din tot sufletul sa-ti fie bine.
PS: mulțumesc pentru răspuns!