Băi, oameni buni, sper că deja v-ați lămurit că, dacă mai fac recomandări pe-aici, le fac din tot sufletul meu mare de poet delicat și sensibil. Uite, azi vă mai fac una, la fel de sinceră: mergeți la cinema să vedeți “România neîmblânzită“. L-am văzut eu aseară și-am rămas cu gura căscată. Pur și simplu n-aș fi crezut că se poate face asa ceva și în niciun caz în spațiul carpato-danubiano-pontic. Continuarea
Tag Archives: film
Câinii polițiști vor să distrugă filmul românesc
Sunt fan filme românești. Asta e, nimeni nu-i perfect. Așa că alaltăieri seară am fost să văd “Pororoca”, un film românesc de mare angajament care respectă rețeta, devenită deja clasică: începe bine și se termină prost. A propos, îmi fac tricou cu numele ălora dintre voi care știu ce înseamnă “pororoca” fără să dea search pe google.
Pe scurt, pe foarte scurt, că n-are rost să vă plictisesc, despre ce e vorba. Un tată iese cu cei doi copii (fată și băiat, 5 și 7 ani) în parc, la locul de joacă pentru copii. Dăcât că la un moment dat omu’ are vreo cinșpe secunde în care nu e atent la ce fac plozii și fetița dispare în mod misterios. Moment în care mi-am spus satisfăcut: iată în sfârșit și un film românesc despre răpirile extraterestre. Dar, nu, aveam să-mi dau seama ulterior că nu călcase nici picior de extraterestru prin parcul ăla. Cel puțin nu în ziua aia. Continuarea
Dar șpagă pentru nimic dați?
Eram în Italia și tocmai alimentasem la o benzinărie. În virtutea obişnuinţei, mi-am zis să-i las şi eu un bacşis băiatului care-mi ştersese geamurile. Băejnebun, mi-a pocnit ăla una peste mâna cu care-i întinsesem banii, de-au zburat mintenaș în toate părţile. După care a mai început și să urle și să facă circ, de se uita lumea la mine ca la urs.
Ăla a fost momentul în care am regretat din toată inima că n-am ştiut cum se spune în italiană: “Boss, las-o-n plm de treabă că n-am omorât-o pe doamna mă-ta, doar am vrut să-ţi las nişte bani”. Din păcate, cunoştinţele mele în limba lui Dante abia mi-au permis să-i urlu un “vaffanculo mascalzone”, da’ parcă nu eram satisfăcut pe deplin. Continuarea
De când n-ați mai văzut fecioare?
Nu știu cum stă treaba la voi, dar la mine e clar, îmi place mult mai mult să merg la teatru decât la film. De fapt, în ultima vreme sunt extrem de reticent referitor la ce se întâmplă prin cinematografe. Din două motive. Primul: nu te poți baza pe trailer-uri. Mi-am luat țeapă de nenumărate ori. M-am dus la film convins fiind că o să văd ceva bun și-am plecat de-acolo hotărât să nu mai calc în vreo sală de cinema.
Și doi. S-a umplut de “bloggeri cinefili” care pentru o invitație la film ar linge și litiera pisicilor mele. N-ai cum să te bazezi pe ce recomandă un cetățean care n-are în buzunar 25 de lei să meargă la cinema. Dap, acesta fiind și unul dintre motivele pentru care nu dau curs invitațiilor la film pe care le primesc. Prefer să le văd pe banii mei ca să n-am mustrări de conștiință dacă filmul e infect și eu vreau să scriu că e infect.
Cichicean cu păr prea mult
Text scris de Elena.
De când o ştiu pe mama a avut o obsesie: curăţenia. Bine, scamele și firele de păr, în mod special, o scoteau din circuitul firesc al vieţii. Cumva, nu ştiu cum, mi-a transmis și mie genetic această “boală”. Fraţilor, n-aveţi idee cum mă simt când văd scame pe hainele oamenilor. Îmi vine să-i opresc şi să-i pigulesc până la sânge. Iar firele de păr căzute sunt caz de cămaşă de forţă pentru mine. Mă înroşesc la faţă, mâinile mă mănâncă și foarte greu rezist să nu încep să le adun. Doar ruşinea şi situaţia jenantă reușesc să mă oprească. Continuarea
Încă o dată viața bate filmul la popoul gol
Text scris de Elena.
Sunt absolut convinsă că m-am născut într-o perioadă în care ursitoarele alea bune care iți urează de noroc erau în grevă, ori aveau altceva mai bun de făcut decât să apară la o fetiță abia născută care cântarea 2,47 kg cu tot cu părul de pe spate, față și cap. Sau mai există o variantă pe care nu vreau să o iau in calcul, dar se pare că n-am de ales: a venit doar aia care împarțea penibilul și vazându-mă cât sunt de mica s-a gândit să-mi dea mai mult ca să-mi ajungă. Și mi-a dat pentru toată viața. An de an mi se întampla să fac câte o “nefăcută”. Nu-mi amintesc să fi trecut vreun an până acum în care eu să nu fac ceva memorabil. Să vă povestesc. Continuarea
Eu am râs. Și încă bine de tot.
Sunt un băiat simplu, de la țară, care atunci când merge la o comedie are o singură pretenție: să râdă. Iar acum, când scriu, încerc să-mi dau seama care a fost ultima comedie românească la care să râd tare, sănătos, nu să zâmbesc pe motiv că nu mai am nimic de făcut, dacă tot mă aflu în sală. Ei bine, nu-mi amintesc, știu că am mai râs la “Domestic”, dar în niciun caz ca în seara asta.
Bref, mergeți să vedeți “Două Lozuri”. Am râs bine de tot, atât de bine că la una dintre secvențe am alunecat din scaun. Dap, noroc că și cei din jurul meu făceau același lucru. Continuarea
Oare din ce e făcut mall-ul din Focșani?
Azi un tip a vrut să meargă la film într-un mall din Focșani. De aici încolo, lucrurile o iau razna.
Se pare că omul a vrut să meargă la film dar, cum cinematograful nu avea program, agenții de pază l-au îndrumat politicos către ieșire. Numai că s-a încăpățânat și-a refuzat să plece, pe sistemul: “nu-mi spuneti voi mie ce să fac, eu am venit la film, vreau să văd film”. Moment în care paznicii au încercat să-l dea afară și l-au luat pe sus, dar cinefilul nostru s-a prins de câteva obiecte de mobilier și, în acel moment, câteva bucăți din izolația tavanului au căzut și l-au rănit. (sursa digi24) Continuarea
Lumea e a mea
Am fost miercuri seară să văd un film românesc. Un proiect independent, “Lumea e a mea“, care m-a făcut să înţeleg încă o dată că trăim într-o bulă. Da, oameni buni, şi eu şi voi, cei care citiţi acum aici, trăim într-o bulă pe care n-o conştientizăm decât rareori. Pentru noi toţi, România este doar cea care ne înconjoară, prietenii, familia, colegii de serviciu, traficul aglomerat pe care-l înjurăm şi mersul la Mega Image-ul din colţ. Iar cei care au plecat din ţară, o percep după sursele de informare pe care şi le-au ales, dar cam atât.
Continuarea
Am fost pe Everest
Nu-mi place să merg pe munte. Nu “la munte”, ci “pe munte”, dacă înţelegeţi nuanţa. Am şi am avut prieteni, amici, colegi, pentru care să faci trasee cu rucascul în spinare şi pioletul în mână reprezintă desfătarea supremă. Ei bine, eu n-am înţeles niciodată treaba asta. Mă bucur de încântarea lor, dar să fie la ei acolo.
Pentru mine, să merg la munte înseamnă să găsesc loc de parcare exact în faţa cabanei, hotelului sau pensiunii. Să parcurg maxim cinci paşi (hai, merge şi zece) până într-o poeniţă, să mă minunez de cât de frumoasă este ţara asta şi apoi să zac pe un şezlong. Iar după două zile să plec liniştit acasă, că ce e prea mult strică.
Southpaw, nimic extrordinar
Aseară am fost să văd “Southpaw“. Şi jur că este ultima oară în viaţă când mă mai duc la un film ca berbecul, influenţat fiind de statusurile de pe Facebook. “Ce film extraordinar”, “Incredibil”, “Southpaw m-a marcat” şi alte căcaturi de acelaşi gen. Serios? Unica şansă sa te marcheze filmul ăsta este să fie singurul pe care l-ai văzut vreodată. Sau să naufragiezi pe o insulă pustie, unde să ai un dvd player şi un televizor funcţionale, iar “Southpaw” să fie singurul disc pe care l-ai slavat din valuri. Dar nici aşa nu garantez. Continuarea