Dacă e sâmbătă, e Elena.
Pe Viorel l-am cunoscut când eu aveam 10 ani, iar el cred că vreo 20. Se mutase în blocul de vizavi, la etajul doi, împreună cu maică-sa. Pe cât de băiețoasă eram eu, și nehotărâtă ce sex vreau să am când o să fiu mare, pe atât de feminin era el. Ziua, când maică-sa era la serviciu, se îmbrăca în hainele ei și se urca pe pervazul geamului de la bucătărie ca să-l pot admira. Și-l admiram. Cu urlete de bucurie dacă îi stătea bine si cu pietre dacă-i stătea rău. Și de cele mai multe ori îi stătea rău. Mai ales când se împodobea (mai ceva ca bradul lu’ Fuego) cu mărgele, cercei și brățări. Plus că femeia avea și o colecție impresionantă de pălării pe care Viorel și le punea pe capul lui mare.