Prieteni, astăzi vreau să vorbim un pic despre o chestie care, sunt convins, o să-i facă pe unii să ridice din sprâncene. Și anume despre folosirea pronumelui de politețe „dumneavoastră”. Pentru că, vedeți voi, eu am ajuns la concluzia că nu prea cred în el.
Mai exact, nu cred că folosirea lui are vreo legătură directă cu respectul pe care i-l porți omului din fața ta.
Și spun asta din postura unuia care a fost crescut exact invers. Am fost învățat de mic că oamenilor necunoscuți trebuie să le vorbești cu „dumneavoastră”, că persoanelor mai în vârstă trebuie să le vorbești cu „dumneavoastră”, că profesorilor, șefilor și, în general, tuturor celor care ocupă o poziție superioară trebuie să le vorbești cu „dumneavoastră”. Că așa e frumos, așa e politicos, așa arăți că ai primit educație acasă.
Doar că, undeva pe parcursul vieții, am început să mă întreb de ce. De ce ar fi mai respectuos să-i spun unui om „dumneavoastră” decât să-i spun „tu”? De ce respectul ar trebui să constea într-un pronume, fie el și de poiltețe, și nu în felul în care mă comport cu omul respectiv?
Că, până la urmă, pot să-ți spun „dumneavoastră” și să te tratez ca pe ultimul gunoi, după cum pot să-ți spun „tu” și să mă port cu tine impecabil. Nu văd unde e problema. Atenție, când zic de adresarea la persoana a doua singular, mă refer și la adresarea pe numele mic. Gen, dacă te numești, Viorel, să-ți pot spune liniștit pe nume.
Mai mult, mie mi se pare că folosirea pronumelui de politețe creează, de foarte multe ori, o distanță complet inutilă între oameni. Ca și cum am avea nevoie să stabilim din prima cine suntem, ce funcții ocupăm, câți ani avem și pe ce treaptă a ierarhiei sociale ne aflăm, înainte să putem purta o conversație normală.
De altfel, am o problemă cu obsesia asta pentru funcții și titulaturi. Mi se pare fascinant cum unii oameni țin morțiș să li se spună „domnule director”, „domnule profesor”, „domnule doctor” sau mai știu eu cum.
De parcă, dacă le-ai spune pe nume, le-ar dispărea instantaneu toate diplomele de pe pereți și ar trebui să se apuce de muncit cu ziua. Băi, oameni buni, dacă te cheamă George și ești directorul unei companii cu zece mii de angajați, rămâi directorul aceleiași companii și dacă eu îți spun „George”. Nu-ți scade cifra de afaceri, nu-ți pleacă angajații și nici nu vine cineva să-ți confiște biroul.
N-am să uit în vecii vecilor o întâmplare din 2008, de când a fost operată mama. M-am dus la spital să vorbesc cu doctorul care o operase, să-l întreb cum stau lucrurile și ce avem de făcut în continuare.
Doar că eu nu-l cunoșteam pe omul respectiv, nu-l văzusem niciodată la față, îi știam doar numele. Da, da, se ocupase maică-mea de partea cu șpaga și tot tacâmul, eu am ajuns la spital după ce ieșise din operație.
Așa că stăteam în fața cabinetului lui, așteptând să apară cineva îmbrăcat în alb, în speranța că o fi chiar doctorul pe care îl căutam. La un moment dat, a venit un cetățean în alb care a descuiat ușa cabinetului, moment în care l-am întrebat, cât se poate de politicos:
– Domnul Brașoveanu?
Prieteni, omul s-a întors spre mine și m-a privit cu o silă efectiv nemărginită. După care, pe un ton care reflecta din plin sila respectivă, mi-a răspuns:
– Domnul DOCTOR Brașoveanu! Că nu ai făcut facultatea cu mine!
Vedeți voi, dacă nu era vorba despre maică-mea, ăla ar fi fost momentul în care i-aș fi spus „mai du-te, bă, și-n pula mea”. Și vă dau cuvântul meu de onoare că exact asta aș fi făcut.
Pentru că, înțelegeți ironia situației, omul era atât de preocupat să i se respecte titulatura de doctor, încât uitase complet să se poarte ca un om normal cu cineva care venise să întrebe despre starea mamei lui. Ca să nu mai spun că el n-avusese nici cea mai mică problemă să-mi vorbească la pertu.
Dar, desigur, important era să nu cumva să-i spun eu „domnul Brașoveanu”, că riscam să-i anulez vreo șase ani de facultate și tot rezidențiatul. Fmm, că m-am enervat din nou în timp ce scriu.
Și mai e ceva. Eu cred că respectul adevărat se vede în cu totul alte lucruri. În faptul că asculți omul când vorbește, că nu-l întrerupi, că nu-l tratezi de sus, că îi spui „te rog” și „mulțumesc”, că îi respecți timpul și munca.
În faptul că te porți la fel de frumos cu femeia care face curățenie în clădire, dar și cu directorul general care ocupă ultimul etaj. Taică-meu avea o vorbă: „cunoști omul după cum vorbește cu femeia de serviciu și cu paznicul”.
Și fix așa e, acolo mi se pare mie că se vede educația, nu în câte pronume de politețe reușești să înghesui într-o conversație de cinci minute.
Sigur, asta nu înseamnă că mă duc la primul necunoscut de pe stradă, îl bat pe umăr și-i spun „ce faci, bă, Gicule?”. Există o diferență uriașă între familiaritate și lipsă de respect.
Și, evident, dacă un om îmi spune că preferă să i se vorbească folosind pronumele de politețe, n-o să mă apuc să mă cert cu el sau să-i țin o prelegere despre cum văd eu relațiile interumane. Îi respect preferința și gata. Că tocmai despre respect vorbim aici, nu?
Dar, dacă ar fi după mine, am renunța la toate formalitățile astea și ne-am adresa unii altora mult mai simplu, mai firesc și mai relaxat. Indiferent de vârstă, funcție, bani sau statut social. Pentru că nu cred că un „dumneavoastră” spus din obligație valorează mai mult decât un „tu” spus cu respect sincer.
Acum, că tot am deschis subiectul, sunt foarte curios cum vedeți voi lucrurile. Dacă un necunoscut vi se adresează direct cu „tu”, considerați automat că e prost crescut?
Vă deranjează? Și, mai ales, chiar credeți că un om care vă vorbește cu „dumneavoastră” vă respectă mai mult decât unul care vă vorbește la persoana a doua singular?
Că eu unul nu cred. Deloc.
Cel mai mult mă amuză cei care ți se adresează cu „tu”, dar se așteaptă și au pretenția să le răspunzi cu „dumneavoastră”.
Nu știu cum să zic mai gingaș de atît, dar eu și curierului „George de la Fan” îi vorbesc cu „dumneavoastră”, deși poate fi cu lejeritate fii-meu, după vîrstă. Fix ca tine, am fost la fel crescută. Mă amuză, însă, că aici, la tine „acasă”, n-am nici urmă de problemă să mă tutuiesc cu toată lumea. Pînă la urmă cred că ține de felul în care vrei să te perceapă și să percepi lumea. Cu unii te simți confortabil să te tutuiesti, deși „n-ai făcut facultatea împreună cu ei”, cu alții nu admiți decît „dumneavoastră”, că „n-ați păscut porcii împreună”.
Comentariu beton!16
p.s. asa se intimpla cind te repezi dimineata (fara sa-si fi facut bine efectul prima cafea) sa-i raspunzi lui V la subiect, nimeresti pe comentariul unui vecin de blog si nici macar nu se potriveste; scuze! 🙂
Asta cu domnul DOCTOR Brașoveanu îmi amintește de soția lui Biden, care se opărise toată de oripilare că la nu știu ce eveniment fezandat nu i se adresase presa cu “Dr. Biden”… 🙄
Altfel, pe mine mă distrează tănțucile și nenicii care se scandalizează că nu-i “dumneavoastrești” pe FeBe și-ncep să-ți spună de cei 7 ani de acasă și alte alea.
Ma duc la nivelul urmator.
„Doamna” absolventa de liceu pedagogic dinainte de ´89, maritata cu un medic.
Doreste sa i te adresezi cu „doamna doctor”.
In schimb, femeia de serviciu din scoala n-a auzit niciodata de la „doamna doctor”, un „te/va rog” sau un „multumesc”.
Asa-i ca te-am batut la faza asta?
Am mai intilnit aberatia asta, e de pe vremea cind doamna lua automat titulatura sotului (doamna profesor, doamna doctor etc). Dar pe atunci se considera aprioric ca e doamna profesorulLUI, ca doar nu avea cum sa fie ea
Sa o anunte cineva pe doamna doctor ca am evoluat intre timp
Nella, si, de cele mai multe ori, doamna doctor/profesor/inginer era o casnica cu doua clase mai mult ca trenul.
@Ruxandra, unii credeau probabil că titulatura este o boală venerică, se ia prin contact secsual. Adică dacă te tufe un profesor sau un doctor, devii și tu profesor/doctor. Să mai aud eu pă vrunu’ că lupa nu știe carte!
Scuzați limbajul, dar cred că ideea nu poate fi redată în termeni academici!
Mi-ai adus aminte de armată. Eu am prins Revoluția în armată, mai exact la Buziaș, iar în toiul evenimentelor i-am zis unui ofițer „tovarăsu’ locotenent, dumneavoastră…”, moment în care mi-a zis: zi-mi Marius, că nu mai avem timp de politețe. De-atunci și până am trecut în rezervă așa i-am zis, pe nume. Și nu doar eu. Dar până atunci țineau neapărat să te adresezi politicos și militărește. Chiar așa îl chema Marius Fediuca.
În dialectul aromân nu există pronumele de politețe. Strănepotul se adresează străbunicului firesc, la per tu, cu respect în ton și atitudine, dacă le are.
în spaniolă constat că există atît la singular „usted” cît și la plural „ustedes”; cu toate astea nu au o problemă să adauge un coño, joder sau, si es necesario, „no me suda la polla”…🤣
Sterge „no”… Ca spaniolilor „le suda la polla”. 🙂
Eu (încă) mă bucur când sunt luat la singular, căci mă văd şi mă simt ei mai tânăr, mă gândesc. Nu „TU”-ul mă supără. Mai mult când unii nu ştiu să salute. Şi eu am tendinţa să salut primul, indiferent cine e.
Dar…indiferent ce rostesc unii, tonul cum o spun e cel ce face radiografia.
Dumneavoastra bă Mihaie, vreţi să educi o ţară în …papuci ?!
Mie tocmai mi-a zis unul zilele trecute „unchiule”😄 Bine, „nenea” mi s-a zis demult. I-am zis că mă duc să mor puțin. Încă doare
Comentariu beton!11
Mai exista inca un specimen din asta la facultatea de stomatologie din Bucuresti. Era decan, chirurg, corupt, misogin si neam prost, si avea pe post de uniforma medicala un tricou alb Lacoste care avea brodat numele lui cu toate laudele: Prof. Dr. etc., dar cel mai fascinant era faptul ca scria inclusiv “Şeful clinicii de chirurgie” bla bla bla… Repet, brodat pe tricou Lacoste.
Comentariu beton!12
Nu era mai simplu să îşi brodeze doar: „Crocodilu” ?!
Că înţelegea lumea…
@Andreea: exceptionala caracterizarea de personaj, ai surprins esenta; pina si eu l-am recunoscut, desi n-am terminat in Bucuresti
cred că s-a mai dezbătut subiectul, așa că sunt convins c-am mai povestit, da’ oricum e superb; la tatăl unui amic, inginer și el, șef de fermă, se prezintă unu’ cu atribuții de control:
– bună ziua! sunt domnul inginer icsulescu!
– vedem…
– cum adică?
– de domn, zic! deocamdată sunteți inginerul icsulescu…
Comentariu beton!26
@Costică, asta e fix una din amintirile pe care le am de la tata, pe vremuri medic veterinar. Sună telefonul:
– Sunt domnul doctor icsulică
Tata: oi fi tu doctor, dar domn sigur nu ești!
În Ardeal urmează Luminația, zilele astea parcă e și mai grea absența lui, dar amintirea asta m-a încălzit un pic.
a fost un om deștept, știu sigur 😜, din moment ce ți-a ales prenumele ăsta! mi-ar plăcea ca și ilinca mea să-și aducă aminte la fel despre mine… 😜
După cum spunea Obergefreiter, prin mila Domnului, Joseph Porta – unii au nevoie de semne exterioare de bărbăție.
Titlul pe care îl ai este relevant doar în locul unde muncești. La service, nea Gigi îl taie în decorații pe domnul profesor universitar doctor chirurg șef. La coadă la market sau la semafor esti tot un Titi în trecere. Poate că este și o formă de căutare a aprobării celuilalt? Prin ridicarea lui pe un piedestal?
În rest, suntem plini de empatie până călcăm în ea.
Pfuai, uitasem de cărțile adolescentei. Ma duc sa vad dacă le gasesc pdf. Am ce face pe ploaia asta in week end
Ah, Micutul, Porta, Batrânul, Sven…Cum il chema pe nazistul din grupul lor, ca nu mai stiu?
Primul sef adevarat pe care l-am avut ne explica la masa (da, mica cu noi la cantina, soc si groaza) ca prefera sa i se spuna ‘tu’ si sa ne aratam respectul fata de el facindu-ne treaba. Aveam 25 de ani. Mi s-a intimarit atit de tare treaba asta in minte, incit am solicitat ulterior expres sa mi se adreseze lumea cu Nella. Au incercat unii cu doamna Nella. Le-am explicat ca nu sint coafeza. Fara ofensa acestei profesii, dar am remarcat ca, in salonul de coafura, toate clientele sint doamna Nella, gen, iar reactia fireasca a clientelor e sa numeasca coafezele ‘doamna Luminita’, de exemplu. Victoria mea a venit cind am reusit sa impun Luminitei sa mi se adreseze cu Nella, eu adresindu-ma la rindul meu cu Luminita.
Am intilnit si personaje care mi-au explicat ca ‘dumneavoastra’ este reflex. Nu m-am suparat, aia e. Dar eu la rindul meu tot cu prenumele am apelat.
Da, trebuie sa stii sa dai buna ziua si portarului si femeii de serviciu cu aceeasi cordialitate si deferenta ca atunci cind te adresezi unui coleg sau unui superior. Respectul se cistiga, nu se impune.
Eu mă tutuiesc fără probleme cu cine mă simt confortabil(cum e aici, spre exemplu) și insist cu „dvs” in două situații: cînd vreau să țin pe cineva la distanță și cînd chiar respect pe cineva. N-aș putea în veci să le zic pe numele mic(dau un exemplu la întâmplare) unor profi care mi-au marcat traseul în viață. Nici vorbă. Chiar dacă acum nu mai am 17 sau 22 de ani.
Parțial, la fel și aici. Dacă eu doresc sa țin pe cineva la distanță, folosesc a II-a plural. Și sunt de acord ca respectul se obține, nu se impune.
Pe vremea cand lucram la o fabrica de sucuri, de cand m-am angajat, oamenii din productie mi-au spuneau domnisoara Adina. Nu i-am rugat eu, au vrut ei sa imi spuna. Si eu ii respectam pe ei. Un te rog, un multumesc. Cu alte cuvinte ne purtam civilizat.
La un moment dat a aparut in cadru un inginer de linie. Desi parea ca a avut noroc si era omul potrivit la locul potrivit, s-a dovedit un fiasco total. A tinut sa i se spuna domnul inginer si asta a stricat totul. Plus ca era foarte increzut. Dupa prima saptamana nu l-a mai placut nimeni si 3 luni mai tarziu era data afara.
La fel cum sunt aia care aveau placuta pe usa de la apartament cu Dr. Ing. etc etc. 🙂 🙂
În copilarie, trecand pe langa aceste usi, m am intrebat si mi am imaginat un nene la care te duci sa iti scrijeleasca cu o dalta mica, pe placuță, un ing. inainte de nume. Parca și usa era mai deosebita, si preșul de la întrare mai pufos
Eu zic că depinde de situație cui vorbim la egal sau la persoana a doua.
Dar,legat de medici,ajung la marele spital de psihiatrie București cu băiatul meu .Pierdută în spațiu ,spital mare,mă duc la internare cu trimiterea și întreb acolo de un nume de medic,ca să nu fiu chiar amețită de tot pe secție. ÎMI spune individa și ajung la psihiatrie copii:dr x este ? Dar asistenta de colo :doamna conferențiar ați vrut să spuneți?da,zic .Surpriza cea mai cea mi-a făcut-o chiar medicul respectiv:după câteva vizite m-a lămurit asupra situației,lucru care nu se întâmplase la Ploiești într-un an .Și apoi m-a consiliat,am dus până la 18 ani tot ce am aflat atunci.
Am patit cam la fel, tot cu un medic, mai putin partea cu facutul facultatii impreuna. Statusem ore intregi sa il astept sa se uite pe un CT si numai pentru ca o persoana draga era imobilizata la pat si isi pusese speranta in raspunsul lui, am tacut si am ramas. N-a facut doi bani opinia ipochimenului- dar asta e alta poveste.
Ma recunosc in obisnuinta de a vorbi cu dumneavoastra cu toata lumea. Pe ceilalti ii las, in sensul ca nu corectez pe nimeni, sa mi se adreseze dupa cum sunt obisnuiti si ma adaptez si eu.
Nu ma deranjeaza cei care mi se adreseaza direct cu „tu” cu exceptia cazului in care e o situatie de genul: „da-te tu, sa ma asez eu”, situatie in care eu sunt „tu” si respectivul sau respectiva e „eu”. Pentru acestia am o privire speciala.
Sunt de acord ca respectul tine de multe altele, nu de pronumele de adresare. Insa facem parte din aceeasi generatie, am fost crescuta cu teoria lui dvs, asa ca nu am lejeritatea de a tutui pe toata lumea o fac in functie de oameni si de situatie, de cat de confortabil ma simt sau de distanta pe care vreau (sau nu) sa o impun. Celorlalti le cer sa mi se adreseze pe numele mic, dar unde nu se poate, nu ma supar.
Problema pe care o vad la multi este ca renuntarea la pronumele de politele vine la pachet si cu lipsa de respect, in vorba stil si atitudine.
Am patit multe, ca lucrez cu oameni multi, dar cea mai tare a fost cand cautam ap de inchiriat pt sediul firmei si un domn administrator de bloc (care in primele 3 min a avut grija sa precizeze ca e director de firma pensionat) m-a intrebat, textual: „SUNTETI patroana sau ESTI vreo secretara?”. In aceeasi fraza mi-a aratat clar ce nivel de respect are pt mine, in functie de unde ma aflu in ierarhie.
Comentariu beton!13
Avaaaai, superb!!!
Articolul ăsta mi-a adus aminte de o relație pe care am avut-o cu o domnișoară religioasă, care respecta dogmele bisericești, posturi etc., iar eu eu eram un pic mai Trilulilu, adică pt mine biserica este unde vreau eu, iar daca as avea putere de decizie, aș opri finantarea cultelor din bani publici. No bun!! Ea mă tot întreba de ce am ce am cu biserica si cu preoții, la care, am întrebat-o: – ce fel de soț ți-ai dori? Unul care linge toate icoanele si respecta întocmai cele sfinte, dar cand iese din biserica se comporta cu tine ca și ultimul om sau un ateu convins, care te respectă și te tratează ca pe o sfântă….am blocat-o. Deci respectul unei persoane este arătată prin modul in care te comporți, nu prin folosirea de cuvinte dulci si comportament execrabil.
Prefer să mi se adreseze oamenii pe nume, direct, mai ales că după unii nu am „statut” acei unii care știu că nu am fost căsătorită ever și țin să îmi amintească asta 😂 de parcă m-ar interesa părerea lor după o viață netradițională. Până mă prind de preferințele noilor cunoscuți, depinde de nivel, folosesc pronumele de politețe și renunț doar dacă este cazul. O dată am greșit grav când câteva „doamne” au propus să renunțăm la adresarea protocolară, am spus OK și mi-am luat-o 😂 m-am trezit brusc apelată cu „fă” în ditamai firma, le-am anunțat că nu pot așa și am revenit la forma inițială de adresare, așa era regula în firmă. Una este să ne vorbim la per tu și alta să mă întorci la strămoșii din fața birtului comunal. Folosesc adresarea protocolară ca să arăt respectul sau ca să țin la distanță, totul se raportează la persoana din fața mea. În cazul copiilor este altă discuție, prefer oricând să îmi spună pe nume sau să ne inventăm nume și jocuri de cuvinte, toleranță zero cu adulții neciopliți. O idioțenie medievală este pentru mine titulatura pe care o împrumută soțiile de la soț, doamna colonel X 🤭 , asta reduce femeia fix la o anexă a lui X. Deși nu am fost căsătorită cu tatăl copiilor mei, m-am trezit strigată pe numele lui, vezi Doamne, să nu îl pună pe domn în situație jenantă, gizăs! sau pentru că numele de familie al copiilor este dat de el și să nu se simtă copiii inconfortabil. Mda.
Ce să spun, mie mi-a întrat în sânge să folosesc „dumneavoastră” în relația cu toate persoanele care nu-mi sunt apropiate. Mă tutuiesc numai cu cei din familie, prieteni, colegi, cunoștințe apropiate. Așa am fost educați, învățați, nu mă pot schimba.
Nu mai spun că, atunci când eram copii și veneau în vizită rubedenii „foarte”în vârstă (străbunici, străunchi – am avut destui, o familie cu rădăcini grecești), trebuia să le sărutăm mâna în semn de respect.😃
Acum, în schimb, mă bucur tare că nepoții de soră mă tutuiesc. Mă simt și eu mai tânără, în rând cu ei.😀
Eu mă gândesc, inevitabil, la engleză, cand vine vorba de asta. Ei nu au pronume de politețe, mai spun „miss”, „mister”,”sir”, „lady”, „ma’am”, în funcție de circumstanțe. Cred că îl rostesc pe „you” tot în funcție de circumstanțe. Limba si civilizația lor lucrează de ceva secole la chestia asta. În limba română mi se pare încă ciudat să aud „tu, stimată doamnă”… sau „tu, stimate domn”… Cred că limba și civilizația evoluează direct proporțional.
Fix cum ai zis, nenea Mișu. Sunt doctori care dacă nu le înșiri toate titlurile (unii mai sunt și profesori, vezi Doamne), se șterg cu tine de praf.
Nume? Marea celebritate Vlad Ciurea. Am pățit-o pe pielea proprie.
Lucrez în domeniul medical. Când am început să citesc articolul tău de azi, am știut deznodământul. Am pățit fix la fel cu o doamnă doctor. Da, te respect, îți respect studiile, bravo ție că ai dus o facultate+rezidențiat, Dna Doctor! Respectul nu constă în titulatură, e cu mult mai mult de atât! Intri undeva, spui „Bună ziua”, primești ceva, spui „Mulțumesc”, ai greșit, spui „Iartă-mă”. Ăsta este respectul! Da, ține foarte mult și de educație, adevărat! În casă la noi, mereu m-am adresat celor mai în vârstă cu „dumneata”, așa am fost învățați și azi este la fel. Din păcate, am uitat să fim Oameni! O îmbrățișare virtuală celor care scriu/citesc aici în „grădina lui Mihai”🤗
Eu am avut o experiență de genul acesta cu o doamnă medic militar. M-am adresat conform regulamentului, cu gradul deținut de dânsa, nu cu titulatura sau funcția, și mi-a replicat că ea este doamna doctor, nu doamna maior. I-am atras atenția politicos că pe firma de la intrare scrie „spital militar” și în interiorul gardurilor toți purtăm grade și avem de respectat o normă. Nu îmi amintesc exact cât de politicos am fost, pentru că eram pe acolo pentru un control medical după un an de misiune în Congo și încă nu ajunsesem acasă, așteptând să îmi pună parafa că sunt apt. Cabinetul era de psihiatrie…
1. Titulatura o folosesc doar dacă nu știu numele persoanei.
2. Atunci când cunosc pe cineva, mă adresez prima dată cu dumneavoastră. Ulterior, observ care este și dorința celuilalt interlocutor și stabilim dacă rămânem la dumneavoastră sau trecem la tu.
3. Sunt cazuri în care eu insist pentru pronumele de politețe: cu părinții copiilor, cu personalul auxiliar și cu directorii instituțiilor în care lucrez, deoarece vreau să existe o distanță.
4. Cu elevii mei am încercat să îi fac să îmi spună pe nume, deoarece eu le vorbesc la per tu și mă simt ciudat că ei nu o fac.
5. Cu colegii de serviciu vorbesc la persoana a II-a singular, indiferent de vârsta lor.
Eu, când vorbesc cu oamenii din secție, mereu le atrag atenția să nu folosească „domnul inginer” cu mine și să vorbeacă la persoana a doua plural. Nu mi se pare firesc. Merg în secție să discutăm soluții și de cele mai multe ori soluțiile le iau de la ei, lăcătușii. Așa că prefer să ne vorbim la per-tu, să mi se adreseze cu numele și atât. Aia nu înseamnă că nu mă respectă sau că nu îi respect.
De baricada cealaltă, la un moment dat, un om pe o funcție mai sus de mine mi-a zis să îi vorbesc la per-tu, că nu i se pare normală abordarea. După ceva timp (scurt, o săptămână sau două), mi-a zis să mă adresez cu „dumneavoastră” pentru că nu suntem la același nivel. Mno… dacă-i musai, cu plăcere, nu stau să mă încaier cu lumea pe așa subiect…
Sunt destule persoane pe care nu dau doi bani, dar cu care sunt obligata sa vorbesc.
Ei, pe astia nu vreau sa-i aud tutuindu-ma. N-am chef de ei nicicum, sa-i mai aud si cu „tu”, nu!
Caz concret: am doua colege de birou. Si-mi place sa zic colege, chiar daca io-s sefa. Una e o tipa spirt, inteligenta, muncitoare, ma pot baza pe ea, nu trebuie sa verific mai nimic din ceea ce face si e cu 10 ani mai tanara. Ne tutuim cu gratie.
Cealalta e o piloasa care nu stie nici macar tabla inmultirii – si noua chiar ne foloseste sa stim chestia asta – n-are niciun habar de meserie si nici n-o duce capul, nu poate sa invete. Cu toate ca-i doar cu doi ani mai mica decat mine, pe-asta n-as suporta s-o aud spunandu-mi „tu”.
Adica mai conteaza si cu cine te tutuiesti, parerea mea!
Salut coae! Daca nici asta nu e apelativ de politete…..:-)
În urmă 30 şi ceva de ani am lucrat într-o companie în care proprietarul, care deținea 90% din firmă, stabilise o regulă: toată lumea se adresa pe numele mic, indiferent de funcție. Inclusiv lui, directorului general sau oricărui alt coleg. Și lucrurile funcționau foarte bine. Nimeni nu-și pierdea autoritatea pentru că i se spunea pe nume și nimeni nu era mai puțin respectat pentru că nu i se spunea „dumneavoastră”. Până la urmă, respectul nu stă în felul în care te adresezi unui om, ci în felul în care îl tratezi.
Am lucrat 3 ani într-o altă țară, într-un colectiv pestriț, plin de americani, kosovari, bosniaci, macedoneni, spanioli, kenyeni, dominicani, filipinezi și coreeni. Plus români. Absolut toți străinii nu intelegeau ce înseamnă „dumneavoastră”. În condițiile în care unii dintre kosovari, de exemplu, rupeau binișor românește și înțelegeau aproape tot.
Inclusiv în relațiile cu șefii și colegii de alte naționalități se folosea prenumele. Mi-a trebuit o perioadă de timp să mă pot familiariza cu chestia asta, până să ajung și eu să vorbesc așa cu ei, întotdeauna am avut o mică reținere, gandindu-ma că nu sunt respectuos.
Am ajuns până la urmă la a vorbi la per-tu cu toată lumea, mai puțin două persoane. Șefa de departament, căreia îi spuneam „miss Susan” și managerul, căruia îi spuneam ” mister Jamaal”. Asta față de alți colegi, de până în 25 de ani, care vorbeau cu ei fără „miss” sau „mister”, de parcă erau colegi din grădiniță.
Același efect al educației de acasă…
Mi-ai adus aminte brusc de șocul pe care l-am avut în copilărie când l-am auzit pe vărul meu (mai mare) vorbind cu taică-su cu „dumneavoastră, tati”!
Mă rog, acum îmi dau seama că între ei se crease o oarecare distanță pentru că unchiul meu era mai mult plecat de acasă din cauza serviciului.
Iar doctorii…of, doctorii!
Am citit mai anul trecut un text scris de un doctor mai tânăr, plecat din țară.
El povestea cum în facultate profesorii îi învățau să impună pacienților să li se adreseze cu „domnul/doamna doctor „!
E, joac-o p-asta!