Una dintre cele mai mari plăceri ale mele, când călătoresc, este cafeaua de dimineață. Oriunde aș fi, dimineața îmi iau cana cu cafea (uneori cănile, ca să mai scutesc măcar un drum) și ies în fața locului unde sunt cazat.

Îmi beau cafeaua și-mi fumez cele trei țigări regulamentare, în timp ce scrolez sau pur și simplu mă uit la oamenii care trec pe lângă mine, sau ambele. Ritualul ăsta durează în jur de o oră și mă bucur de fiecare minut al lui pentru că este, după cum ziceam, una dintre marile mele plăceri.

Ei, exact în mijlocul acestui ritual mă găseam în penultima mea dimineață de la Bologna, în fața clădirii unde eram cazați, undeva pe o străduță aproape de centru. Tocmai luasem o gură mare de cafea, mă pregăteam să-mi aprind a doua țigară, când aud o voce din spate:

– Are you italian?

Mă întorc. Un tip grăsuț, îmbrăcat într-un pulover roz-fuchisa care aproape că strălucea mai tare decât soarele timid de la 7.00 dimineața, se uita curios la mine.

Mno, mi-o plăcea mie să mă uit la oameni, dar nu-mi place și să stau de vorbă cu ei la ora aia când creierul nu mi s-a lăsat încă. Totuși, după cum mă știți, sunt un tip extrem de politicos, nu se făcea să nu-i răspund omului. Așa c-am mormăit un „no” și mi-am băgat capul înapoi în telefon ca să fie EVIDENT pentru oricine că vreau să fiu lăsat în pace.

Ți-ai găsit. Grăsuțul roz mai face un pas spre mine:

– Where are you from?

Bănene, ma che cazzo nu înțelegi? Trebuie să-ți fac un desen din care să înțelegi că nu am chef nici de tine, nici de dialoguri pe rouă nescuturată? Răspund tot cu capul în telefon:

– Romania.

Ajunși la acest moment al „discuției” s-a lăsat o tăcere prelungă, tăcere din care în sfârșit am înțeles că drumul meu și al puloverului roz s-au despărțit definitiv. Era cazul să-mi continui în liniște ritualul. Duc cana de cafea la gură, las licoarea magică să-mi inunde papilele și oftez de satisfacție în gând…

– I wanna suck your dick.

Mi-a ieșit cafeaua aia din gură, singură, și s-a dus toată pe cutia poștală care adăsta nevinovată exact în față. Dacă n-ați înțeles, magicele vorbe ieșiseră tot din gura puloverului roz-fuchisa și-mi erau adresate. Da, da, exact, mie.

Io, așa de felul meu, sunt un individ destul de spontan. De foarte multe ori chiar prea spontan pentru gustul celor din jur, în sensul că-mi mai vorbește gura și fără să fie neapărat conectată direct la creier. Dar acum, la auzul acestor cuvinte meșteșugite, creierul meu refuza s-o mai ia la cheie. Rețineți că încă nu se lăsase, da? Măcar scuza asta s-o am.

Oricât am încercat să răspund ceva, oricât scocioram prin abisurile circumvoluțiunilor după un răspuns în engleză, nu reușeam și pace. Am intrat în panică, pentru că mi se părea că tăcerea mea se prelungește nefiresc de mult, prelungire din care mi-era tare teamă să nu înțeleagă puloverul roz-fuchisa c-aș achiesa la propunerea lui. Știți, și tăcerea e un răspuns.

Până la urmă, după un efort care mie mi s-a părut colosal, demn de un Atlas modern, am reușit să scot singurele cuvinte pe care bietul meu creier a putut să le producă:

– Mi dispiace.

Vă jur că nu mint și nu înfloresc nici măcar un milimetru. Asta a fost tot ce-am fost în stare să produc după propunerea… ăăă… generoasă a matinalului meu interlocutor.

Lucru care s-a dovedit o greșeală de strategie imensă, pentru că puloverul roz a tras concluzia c-aș vorbi limba italiană. Și-a început să reverse o avalanșă de cuvinte din care nu reușeam să înțeleg absolut nimic, dar mi-e tare teamă că era mai bine că nu le înțelegeam.

Între timp, mi-am revenit din șoc, creierul a luat-o la sfert de cheie. Așa c-am început să scutur din mâini ca să întrerup potopul verbal și-am rostit ferm:

– No, man, sorry. Please, leave me alone!

Vă rog să remarcați politețea desăvârșită de care am dat dovadă, da? Că io nu-mi fac neamul de râs în NICIO situație, nici măcar atunci când străini dubioși, îmbrăcați în culori și mai dubioase, își manifestă intenția deosebită de a… ăăă… îmi presta un sex oral.

Dar ce nu vă pot eu descrie prin cuvinte este fața ăluia de cățeluș bătut. Bănene, după ce m-a auzit, efectiv se uita la mine cu niște puppy eyes care mă implorau să nu-i fac una ca asta. Dar am fost dur ca o stâncă, am fost de neclintit. Am întins un arătător care-i indica direcția pe unde să spele putina și mi-am băgat ostentativ ochii în telefon, ca să fie clar că orice dialog între noi a luat sfârșit.

Trist și dezamăgit de parcă tocmai îl anunțase medicul că are o ceva boală incurabilă, cu privirea în pământ, puloverul roz-fuchisa a început să se îndepărteze.

I-am întors spatele, mi-am aprins în sfârșit țigara aia și mi-am băgat nasul în telefon încercând să uit de ciudata făptură în pulover roz. Aproape reușisem, când simt că mă bate cineva pe umăr:

– Are you sure?

Da, exact, puloverul roz-fuchisa își mai încercase o dată norocul cu o perseverență demnă de un vânzător de mașini second-hand aduse din Albania. M-am abținut cu greu să nu râd, în timp ce am mai ridicat arătătorul o dată ca să-i arăt pe unde să plece. De data asta a plecat, dar tot cu o jale infinită în priviri și tot cu capul în pământ, de parcă aflase că urma să moară în ziua aia.

Bănene, ce voiam să zic, o blondă sexy cu… ăăă… piept generos și glezne fine, n-ar fi venit la mine. Doar amărâtului ăstuia, cu puloverul lui ciudat, am putut să-i stârnesc o pasiune bruscă și aprinsă. Cum e viața asta, frate.

P.S. Iubito, dacă din întâmplare citești pe aici, să știi că și dacă venea blonda aia despre care zic, același răspuns îl primea. Dar măcar mai creșteam și io nițel în ochii mei. Plus că era povestea mai interesantă, nu?

P.P.S. Dacă vedeți că nu mai dau niciun semn de viață în zilele următoare, să știți că mi-a făcut mare plăcere să vă cunosc.

sursa foto: freepik.com