O bătaie de inimă în plus

Nepotul meu a avut la nastere 1060gr. Cand l-am vazut in incubator mi-a stat inima. Era atat de mic, cu niste pampersi care ii ajungeau pana la gat , plin de fire de perfuzie(avea vreo 6) si invelit intr-o folie de plastic, incat primul meu gand a fost ‘ asa ceva nu poate sa traiasca’ . Si am inceput sa plang. Si atunci s-a intamplat minunea. A zambit. Stiu ca era doar o grimasa, dar era atat de frumos si de vesel incat mi s-au uscat lacrimile instantaneu si din aceea clipa am stiut ca totul va fi bine.Doua luni a stat la terapie laPolizu. Si a fost ingrijit de niste oameni extraordinari. Sa vezi o asistenta cum pune branula intr-o vena cat un fir de ata . Alta care spala mogaldetele, ii imbraca, le punea caciulite si ciorapi tricotati chiar de doamnele din sectie si apoi ii pupa pe cap si ii giugiulea de parca erau copiii ei. Fata mea se plangea ca tot timpul Victor are ruj pe boneta si pe scutec. Colegi de camera o fetita de 900 gr , un baiat de 780 si alti copii de pana in 1500 gr. Toti sunt bine mersi acum, au 10 ani. Merg la scoala, fac sport, canta la pian. Pentru noi sunt niste miracole. Dar ce va povestesc s-a a intamplat intr-o sectie de neonatologie de top condusa de un om de exceptie. Poate initiativa Vodafone va ajuta si alte sectii de prematuri sa ajunga la acelasi nivel. Si atunci statistica neagra cu nou-nascuti morti se va schimba.