L-am prins că duce o viață dublă

Nu prea vad ce e de comentat aici.
Oamenii nu sunt lebede. Incep sa cred ca infidelitatea e norma, nu exceptia. Si e o chestie care tine de natura si nu neaparat de caracter. Probabil cei 7 ani de acasa ajuta sa modeleze caractere si principii si sa infranga din natura umana.
Asa cum m-a ajutat pe mine modelul parintilor mei.
Desigur ca poate functiona si in sens invers si stimula si legitima aceste porniri.

Hotărâți-vă, ori ai încredere totală, canci gelozie și simț de proprietate pe partener, „ie DOAR al meu!”, și atunci nici nu bănuiești, ce să cauți?!, ori invers, și atunci găsești metode să ții supt control perechea.
Repet ce l-o oripilat pe maestrul Mihai din zisele la tataie Mărin:
„Bă băiatule, decât să păzești fomeia (aplicabilă la oameni:)))), oltenii înțeleg gluma), mai bine dai drumu` la un stol de iepuri pe câmp și-ncerci să-i ții grămadă, în plus, nu uita, ce-i carne se spală și ce nu știi nu doare!”
A nu se omite, natura umană a omului uman este de poligam, iar iubirea este o boală care, vrei-nu vrei, trece.

Uhm…am citit povestioara asta si prima mea nedumerire este ca de ce nu se vorbeste de dragoste, iubire etc si e doar o dilema logistica, despre cum s-o fi descurcat omul ala. Iar o a doua e despre cum sa treaca 6 ani fara sa te intrebi ce-l preocupa pe omul de langa tine, ca sigur se gandea cum sa faca sa-si imparta banii, timpul etc. Mnoah, nu stiu, dar nu e bine.

Era in anul 2011 cand s-a intamplat sa-mi reintalnesc pe facebook (numai pe facebook) prietena din liceu. La acea vreme, dupa liceu, eu am plecat in armata, apoi la facultate in alt oraș. In acelasi timp și ea a plecat intr-un alt oras, unde si-a gasit de lucru, si-a gasit si un prieten.
La 3 sau 4 ani de la terminarea liceului s-a intamplat sa ne revedem. Am fost eu la ea o data, a venit si ea la mine alta data, dar acele intalniri au fost cu incidente neplacute. Numai ca la a treia intalnire – adica ultima (eram in anul doi de facultate) ea mi-a dat de ales. Ar fi ramas la mine, insa eu eram decis sa nu ma insor pana la terminarea facultatii.
Ceea ce vreau sa spun e că atunci când m-am căsătorit (aveam 25 de ani, adică după facultate) eram convins am făcut destule in anii studenției, suficient cat sa nu mai simt nevoia unor escapade o dată ce m-am căsătorit. Numai că, aveam să constat că orice om poate avea propria slăbiciune, in cazul de fata aceasta fiind prima mea iubire. Așa că, în câteva rânduri, i-am privit poza de pe Facebook și m-am întrebat: „Vreau să îmi complic eu viața cu femeia aceasta?” Răspunsul a fost „Nu!” și o dată aflat acest răspuns am știut cât de mult puteam să mă implic in ce aveam să discut cu doamna respectiva. M-am limitat la a vorbi pe Facebook și la telefon. (A nu se înțelege că dacă aș fi incercat mai mult sunt și sigur de reusita, realitatea e că habar nu am ce s-ar fi întâmplat de vreme ce nici macar nu am incercat).
Am vorbit si la telefon, am depanat amintiri, insa cand mi-a spus ca m-a iubit am avut un soc. Mie sotia nu imi spusese asa ceva nici macar in vremurile noastre bune.
Atmosfera intre mine si sotia mea era rece, dar nu cu mult mai rece decat a fost aproape toata viata noastra pe care am petrecut-o impreuna.
Am hotarat sa schimb ceva si m-am intors spre sotia mea. Flori, cafeaua la pat in fiecare dimineata, un sarut de buna dimineata, complimente etc. Cred că toate astea au durat vreo 5 luni, poate 6 luni.
Singura reacție din partea ei a fost putina uimire și tăcere (Acum inclin sa cred că tăcea de teama sa nu strice momentul…)
Totusi lucrurile nu aveau sa se opreasca aici. Și să revenim la ce discutam cu doamna respectiva, chiar dacă am rămas doar la discuții și complimente, aveam grijă că soția sa nu afle ce fac eu, pentru că știam că asta ar fi supărat-o.
Aveam doua calculatoare in casa. Cand copiii nu erau acasa intram si noi pe calculatorul liber. Eu eram foarte atent la ce ramane dupa ce ies de pe facebook, stergeam conversatiile de pe facebook asa cum stergeam si lista apelurilor din telefonul mobil. Dar cateodata, la calculator fiind, daca intra cineva in camera ma grabeam sa inchid pagina (daca aceasta nu era de dorit sa fie vazuta de altcineva). Acelasi lucru l-am vazut si la sotia mea. Am vazut-o la un moment dat razpunzand la telefon: „Da Teodora …” si s-a departat de mine. Mai târziu am realizat că nu era telefonul pe care suna de obicei Teodora.
OK, am luat desfasuratorul convorbirilor telefonice (eram titular de contract) și am găsit un număr de telefon cu care vorbea zilnic mai multe zeci de minute. Am gasit acasa un telefon al ei si am verificat istoricul apelurilor. Cele cu numarul cu pricina erau sterse. In desfasurator mai gasisem cateva SMS-uri catre acelasi numar. Ultimile 7 astfel de SMS-uri nu erau sterse (erau mesaje de genul „Noapte buna iubitul meu” sau „Te sarut de noapte buna”). Erau sterse SMS-urile preimite de la el. În telefonul ei numărul apărea că Dana Leon, dar persoana îmi era necunoscuta. (Ulterior aveam să constat că îmi vorbea de Dănuța, că o ia dimineața cu mașina la serviciu, că o aduce de la serviciu – când o luam eu de la serviciu, la o anume intersecție îmi spunea „aici Dănuța virează la stânga” și eu viram dreapta. Asta înseamnă că se gândea la el și nu se putea abține să nu-mi spună, dar folosea un alt nume.)
Cercetarile au continuat si am aflat ca la vremea aceea, convorbirile pe Yahoo messenger ramaneau stocate pe hardisk. A fost suficient sa descarc un program de pe net că sa le pot citi pe ale soției mele. Erau atat de multe incat am avut ce studia multe zile la rand. Nu le-am citit pe toate, la un moment dat le-am dat la imprimanta si am umplut un dosar. Cred ca si acum, la peste 10 ani de atunci, acel dosar se afla prin vreun sertar la birou, tot necitit in intregime.
Asa am aflat ca ma inselase cu un barbat (sa ii spunem Dănuț) cu care pastra inca legatura.
Din mesajele de pe mess am aflat că au fost împreună două nopți. (Cum de nu știam eu de ele? Știam de ele, dar mie îmi spusese ca o prietena a ei era în spital si a mers doua nopti sa o vegheze in spital, ea fiind asistent medical).
A negat și pentru că a negat nici eu nu i-am arătat ce probe am. Avea să afle o parte din probele pe care le aveam abia din dosarul pe care l-am depus la judecătorie pentru divorț. Ea stia doar de cele 7 SMS-uri pe care uitase sa le stearga de pe telefon.
Totuși, până să ajung la divorț, i-am propus un an de proba, in care sa incercam sa ne reclădim căsnicia.
Atunci am aflat că ea era convinsă că am inselat-o cu circa 3 ani in urma și a pretins ca asta era razbunarea ei. Ea nu a recunoscut că m-a înșelat. A recunoscut că a vorbit cu el si că și-au trimis SMS-uri, dar asta era o răzbunare a ei pentru că și eu o înșelasem.
Anul de proba era sortit eșecului, eu și așa eram cu încrederea în ea la pământ, ea continua să mă mintă, ea continua relația cu amantul așa că după vreo 6 luni deja luasem decizia de separare.
Explicatia “tehnica” data de flo cu privire la mecanism psihic inconstient de aparare prin negarea realitatii cred ca in cazul meu se potriveste.
Am divortat dupa aproape 24 de ani de casnicie, dintre care primii 8 ani au fost cu armonie si iubire. Au urmat inca vreo 8 ani de degradare lenta, dar continua. Au venit apoi vreo 6 ani de „datorie si respect” din partea mea . (ultimii – pana la aproape 24 nu se mai pun, au fost ani de criza, a durat mai mult de un an si jumatate de la constatarea infidelitatii pana la pronuntarea divortului).
Stiti cum se spune, daca vrei sa stii cum va fi sotia ta peste multi ani ar trebui sa te uiti la soacra. Iar soacra mea certa cainele ca manaca fara sa faca nimic, certa gainile ca mananca zilnic fara sa faca un ou in fiecare zi. Cat despre socrul meu, numai el stie ce patimea daca soacra vedea vreo buruiana prin gradina. Ei bine, atunci cand vedeam astfel de aspecte, eram convins ca asta imi este vitorul.
Si totusi, soacra mea nu are nici o vina, fie-i tarana usoara. Ba mai mult, dupa incidentul in care am aflat despre infidelitatea sotiei, am inteles ca, intr-un fel, soacra mea incercase sa ma previna, cu cativa ani inainte. Subconstientul meu mi-a permis sa imi amintesc ca la un moment dat susoteau. Nu auzeam nimic din ce ziceau, nimic in afara de „Sa nu ajungi sa te judece barbatul !” pe care mama il zicea fiicei, cu voce parca suficient de tare incat sa aud si eu. Altadata cand susoteau, sotia mea m-a intrebat ceva, dar s-a adresat in genul „Dragul meu, nu ai vrea sa mergem diseara la teatru ?” si i-am raspuns „Da draga mea !”, dupa care ea a exclamat catre maica-sa : „Nu ma inchin eu barbatului !”
De asemenea, un unchi al meu, pe care l-am vizitat dupa divort imi spunea ca matusa mea (decedata cu vreo 6 ani inainte) ii spusese „Sa dea Dumnezeu sa ma insel, dar eu cred ca intre ei nu e bine”.
Deci semnele exsitau, numai eu nu eram pregatit sa le vad.