Nu mai știu în ce clasă s-a întâmplat. Oricum, la liceu. Era o iarnă fără zăpadă și ajunsesem prin București, într-o excursie de weekend. N-aș fi mers, da’ aveam o colegă care-mi plăcea mult. Și cum ea mergea, hop și eu după fundul dumneaei. Bine, eram puștani și cu totul alte vremuri, nu va gândiți la prostii. Pur și simplu voiam să miros aerul din preajma ei și să tatonez un picuț terenul. Poate, poate s-o lăsa c-un plimbat sub clar de luna, la întoarcerea în Vâlcea. Nu s-a lăsat.

Da’ eu aveam să aflu asta puțin mai încolo. Mai precis în a doua zi a excursiei. În prima, toate au fost bune și frumoase. Adică eu și colega cu pricina ne-am văzut fiecare de treaba lui. Cre’ca nu găseam momentul prielnic de atac sau ceva (nu pot să zic că eram tăntălău, mă fac naiba de râs). Da’ nu-i nimic, mai aveam încă două zile din excursie. Timp căcălau.

Așa că de-a doua zi am hotărât să încep învăluirea. Subtil. Și pe toate planurile. La ora aia nu auzisem de Sun Tzu, dar cred că ăsta, generalu’ chinez, era mic copil pe lângă mine. Țin minte că ne pregăteam să plecăm spre Antipa și coborâsem toți în parcare la Hotel Astoria, iar eu desfășurăm toată artileria grea: cărat de geantă (la ce dracu’ îi trebuia ca să meargă la muzeu ?!), mișto-uri grosolane la adesa celorlați pretendenți-concurenți, dat geaca jos ca să pun în evidență tricoul ăl nou cumpărat fix pentru excursia asta și altele la fel de “subtile”. Ce să mai vorbim, ați înțeles cam care era tabloul câmpului de luptă.

Când s-a auzit de undeva strigătul “băăă, a zis șoferul să urcăm, că plecam imediat”, m-am îndreptat hotărât spre “aleasă”, fiind decis să-i propun să stăm unul lângă celălalt în autocar. Acu’ poate vi se pare desuet, dar la ora aia treaba asta făcea cam cât o juma’ de cerere în căsătorie.

Am ajuns în fața ei și inima-mi bătea ca dracu’. Deja făcut pe mine, eram decis să amân propunerea pentru întoarcerea de la muzeu. Dar mi-a scurtat ea zbuciumul. S-a uitat la mine, a zâmbit, ochii i s-au luminat (ufff, am răsuflat ușurat, hai că e de bine) și apoi a rostit cu nesfârșită blândețe în glas:

-Auzi, zice (ce-i drept, bună întrebarea, pentru că îmi simțeam timpanele bubuind), vezi că ai un muc pe obraz!

Mai are rost să povestesc mai departe ? Da, chiar aveam un mare muc pe obraz. Iar amintirile mele, legate de colega respectivă, se împart în două categorii: “înainte” și “după” pârdalnica aia de secreție vâscoasă care poartă numele popular de “muc”.

sursa foto