Cum cobori la stația de metrou Tineretului, pe partea stângă, e un chioșc. Ei, la chioșcul ăsta mă mai opresc eu, de când și-au băgat POS, să-mi iau țigări când plec spre muncă și-mi aduc aminte cu groază ce cozi sunt la mega dimineața. Ieri am făcut la fel.

Cer un pachet de țigări, tanti mi-l pune pe tejghea, dar dacă tot m-am oprit, hai să iau și-un pepsi și niște gumă.

Mno, fix în momentul în care puneam mâna pe pachetul cu gumă, de nicăieri apare o doamnă care scoate patru monezi de 50 de bani, le pune pe pachetul meu de țigări și comandă imperial:

– O cafea!

Drept să vă spun, m-am bucurat teribil când am auzit-o. Bă, mi-am zis încântat, să vezi că mi s-a îndeplinit cea mai arzătoare dorință din copilărie și-am devenit invizibil. Îmi venea să țopai de fericire, deja îmi imaginam glumele tâmpite pe care le voi face cu noua mea superputere.

Dar m-am dezumflat repede. Mai precis când am luat cele patru monezi de pe pachetul de țigări și le-am așezat frumos lângă. Ar fi trebuit să se sperie femeia dacă vedea monezile mișcându-se așa singure prin aer, nu? Da’ cum n-a schițat niciun gest, mi-am dat seama că există ceva șanse să mă vadă și doar s-o doară în fund că sunt și eu prin zonă. Trist, vă spun, foarte trist, deja mă vedeam ridicând tricouri de căprioare prin metrou ajutând bătrâne neajutorate să treacă strada.

Profund demoralizat, scot cardul să plătesc. La chestia nu se aștepta deloc, practic i-am dat decisiva, altfel nu-mi explic de ce a început, la propriu, să bată din picior și să țâțâie.

Mno, acum dacă tot nu eram invizibil, deci nu riscam să facă vreun infarct la auzul unei voci venită așa din neant, mă întorc liniștit spre ea și zic calm:

– N-aveți răbdare deloc, nu?

Privirea ei ar fi putut sa transforme o gaură neagră într-o broscuță speriată, ar fi putut să strivească corola de minuni a lumii, ar fi putut să-l omoare pe Ion Iliescu de două ori. Serios, dacă planeta ar fi amenințată de invazia vreunei specii extraterestre, cred că ne-am putea apăra cu succes doar folosindu-ne de privirile femeilor furioase. Chiar dacă n-ar distruge din prima invadatorii, le-ar provoca daune suficient de serioase cât să nu le mai treacă prin cap să ne atace în următorii câțiva ani lumina. Ei, fix așa s-a uitat și aia la mine înainte să izbucnească:

– AM! DAR CÂTĂ SĂ MAI AM?!