Dimineață, megaimaj, coadă. Scrolez și aștept, scrolez. Un cetățean trece imperial pe lângă toți fraierii de la coadă și se proptește în față. Nu mai scrolez. Vorbesc:

– Șefu’, matale nu știi sau nu vrei să stai la coadă?

Cetățeanu’ se întoarce spre mine și mă scanează din cap până-n picioare. Probabil n-a tras o concluzie foarte încurajatoare vizavi de modesta-mi persoană. Îl înțeleg perfect, nici eu nu mă plac prea mult când mă mai văd accidental în vreo oglindă. Mai ales dimineața. Cred că de-aia s-a și încruntat așa.

– Vorbesti prea mult, poate-ți dau un cap în gură.

Toată viața mea am fost un spontan. Mai ales când nu era cazul.

– Și cu ce ne rezolvă asta problema? După ce-mi dai un cap în gură o să te așezi la coadă?

Time out. Lumea râde. Casierele râd. Omu’ de la pază apare nedumerit să vadă și el de ce râde lumea.

Cetățeanu’ își lasă coșul jos și pleacă.

Game over.

În fine, ce voiam de fapt să zic, nici capetele astea-n gură nu mai sunt ce erau odată.

Lumea asta se duce naibii, vă spun.