Nu mă interesează premiile Oscar, nu stau să le aștept cu înfrigurare ca să aflu cine-a câștigat, ba chiar de foarte multe ori cred că se acordă pe cu totul alte interese decât cele care ar trebui să primeze. Dar astăzi, primul lucru pe care l-am făcut, când m-am trezit, a fost să văd dacă se adeverește ce-am scris exact când ieșeam din sală, după ce văzusem Bohemian Rhapsody:

Nu mă omor după Queen, nu m-am omorât niciodată. Și poate că e de înțeles, am crescut cu un radio Albatros în casă, ai mei n-aveau nicio treabă cu muzica, iar primul meu casetofon a venit mult prea târziu, de altfel a trebuit să-mi vând bicicleta pentru el.

Tot la fel nu mă omor nici după Pink Floyd sau Led Zeppelin, pentru că pur și simplu n-am apucat să-i ascult și să-i îndrăgesc la vârsta la care ar fi trebuit. Cel puțin așa-mi place să cred, e mai ușor decât s-accept c-aș fi un țăran incult.

Dar asta nu înseamnă că nu pot să merg să văd Bohemian Rhapsody și să rămân ca prostu’ cu gura căscată. Acolo, pe ecran, is f*cking Queen, iar băiatul ăla Rami Malek, poate n-o știe, dar a venit pe această planetă pentru rolul ăsta.

Mergi să vezi Bohemian Rhapsody, o să-mi mulțumești când o să te surprinzi ștergându-te la ochi pentru prima oară. Cred că e mult praf în sală. Sau curent. Sau ceva.

L-a luat. Rami Malek a luat premiul pentru cel mai bun actor în rol principal. Și m-am bucurat rău de tot, pentru că eu chiar cred că băiatul ăsta a făcut rolul vieții lui.

Atât.