Odată cu mine s-a mai urcat în metrou o blondă diafană însoțită de un cetățean care arăta ca o combinație de lumberjack cu hipster. Mai spre prima variantă, dacă e să mă întrebi pe mine. Mi-au atras atenția pentru că păreau ușor incompatibili, dar după ce-au venit chiar lângă mine, m-am dumirit repede că nu sunt împreună și m-am liniștit. Nu c-aș fi fost foarte neliniștit, dar orișcât.

Au vorbit ei ce-au vorbit și, la Unirii, tânărul lumberjack hipsterizat a coborât. Moment în care de undeva din vagon a apărut un fel de copie nereușită a lui Jason Statham (mă rog, nu neapărat nereușită, dar arăta ca un Statham chinuit de dureri de ficat, dizenterie și abcces dentar) care s-a înființat scurt lângă blonda noastră diafană, acum rămasă singură.

– Bună, zice sosia lui Statham, te știu de undeva.

Acu’, io cred c-am auzit textul ăsta de măcar câteva mii de ori în această viață și sunt foarte convins că-l mai auzise și blonda. Așa c-am devenit extrem, dar extrem de curios la desfășurarea ulterioară a acțiunii. Femeia a fost elegantă și, în loc să-i dea de înțeles să plimbe ursu’, a răspuns ceva acolo, să fie, să nu zică ăla că e sălbatică:

– Parcă, nu știu ce să zic, poate..

– Ești avocată?

– Nu.

Dar Statham atât așteapta. Pe loc a început un dialog din ăla absurd. Dar poate te știu de-acolo, sau de dincolo, sau de la evenimentul ăla, bla bla bla. La un moment dat, mai mult ca să nu tacă, biata fată întreabă și ea:

– Poate de la IGI?

La care Statham s-a uitat la ea superior (ah, am uitat să vă spun că el stătea în picioare și ea jos, nu? practic o domina total):

– Nu mă lua cu acronime din astea că nu le înteleg.

În fine, toată șarada asta cu întrebatul „de unde te știu” a ținut câteva secunde bune. După ce-a văzut omul nostru că n-o scoate la capăt așa, a băgat mâna-n buzunar și-a scos hotărât telefonul:

– Mai bine zi-mi cum te găsesc pe Facebook.

Aici mi-am scos pălaria imaginară în fața lui. Trebuie să fii plămădit într-un anumit fel ca să ai tupeul s-o duci până acolo. Nici mie nu-mi lipsește tupeul, dar gagiul ăsta era într-un metrou, frate, lume, gălăgie, fata aia nu coopera deloc, condiții exprem de vitrege cum s-ar zice, și el îi cere Facebook-ul. Respect.

– N-am Facebook, vine replica blondei.

Pam-pam. Joac-o p-asta Jasone.

Ți-ai găsit, omul nostru a încasat ditamai upercutul și nici n-a clipit:

– LinkedIn?

– Nici.

A trecut și peste lovitura asta la ficat de parcă auzise bâzâind o drosophila melanogaster:

– Twitter?

Blonda ridică din umeri:

– N-am cont pe nimic.

Cam ăsta ar fi fost momentul când orice cetățean sănătos la cap al acestei planete ar fi renunțat. Serios, cât s-o mai duci și unde? Era mai mult decât limpede că blonda nu are niciun fel de intenție să intre în jocul lui. Well, nu și Statham al nostru care a dus mâna la alt buzunar, a scos o carte de vizită și i-a înmânat-o fetei exact pe când anunțau aia de la metrorex că urmează stația Tineretului cu peronul pe partea stângă:

– Uite, să ai dacă-ți amintești de unde ne știm.

Sper că nu se uita nimeni din vagon la fața mea în momentul ăla, că era undeva între siderată și în extaz. Io atâta tupeu nu mai văzusem de ceva vreme.

Blonda cea diafană, stupefiată și ea, a luat cartea de vizită. Statham a ieșit o dată cu mine. În timp ce părăsea vagonul s-a mai întors o dată spre ea și i-a strigat din ușă:

– La revedere, străino!

Am murit, jur. Am râs singur tot drumul până acasă și nu știam cum să fac s-ajung mai repede să scriu, să nu uit chestii. Jasone, dacă din întâmplare citești pe-aici, pălăria mea e la picioarele tale.

Ce voiam să zic, dacă aveam firma mea, îi făceam gagiului o ofertă de job chiar acolo pe peron. Îi dădeam cât cerea, fără să negociez, și-l angajam direct pe vânzări chiar dacă n-aveam nimic de vânzare. Găsea el ceva de vândut și mai ales cui. Și încă repede de tot.