Ce voiam să zic, ușor-ușor m-am obișnuit cu toată romgleza asta folosită intensiv pe post de dialect de corporație sau doar pentru un plus de coolness în conversații. Că, na, oameni suntem și nu vrem să părem mai fraieri decât cei din jurul nostru. E aproape ok, pot să trăiesc cu gândul că ăsta e viitorul, pot să înteleg că „mișto” nu mai zic decât cetățenii născuți în secolul trecut, că acum totul e cool sau hip sau plm mai știe cum.

Pot să accept că până și preșcolarii spun astăzi „content” sau că trebuie să mă „updatez” și „upgradez” rapid. Înțeleg și că există situații în care oricât ai vrea să găsești corespondentul în română, pentru un cuvânt în engleză, nu reușești și pace.

Dar de aici până la a redefini total noțiunea de „atașament”, doar pentru a-mi spune ca tu ai anexat niște fișiere unui email, e drum lung. Iar dacă mi-l mai zici și la plural, „atașamente”, am rupt-o-n fericire. Fix la fel cum pățesc și cu stămoșescul „insentivare”, folosit cu atâta naturalețe, de parcă l-am moștenit din daca veche alături de barză, viezure și mânz, sau cu arhaismul „a celengiui” pe care l-am păstrat de la traci.

Ca să nu mai zic despre nelipsitul „guyz” pe care e musai să-l folosești „rendăm”, indiferent că te adresezi unor femei sau unor bărbați. Despre astea de zi cu zi precum „focusat”, „șeruim” sau „tulzuri” nici nu mai are rost să pomenesc, sunt deja în românizate. Ce, voi nu știați că acum se folosesc tulzuri? Sau că nevoile clientului se „customizează”? Foarte rău, de-aia n-ați făcut nimic în viață.

Și „bencimarc”, boss, bine că mi-am amintit de bencimarc care este ză șit în materie de romgleză. Practic, nu exiști dacă nu l-ai aruncat în treacăt măcar o dată, indiferent de context. Bencimarc este noua piatră filozofală, bencimarc este pentru corporatiști ce era Baba Vrâncioaia pentru Ștefan cel Mare, acel loc comun din care renaștem cu toții. Fără bencimarc viața e pustiu.

Ah, să nu uit, toate ca toate, dar acum cel mai la modă e asta cu „impactatul”. Simt râșcâieli direct pe cortex de câte ori aud/văd câte un „cum te impactează”. Mi se blochează creierul și nu-mi vine decât să-mi ridic laptopul și să-l fac zob de peretele din față, după care să iau cioburile și să le mănânânc unul câte unul. Goale, nici măcar cu pâine. Cum, bă, impactează, cum?

În fine, râdem-glumim, dar știți ce cred eu cu adevărat? Sunt convins că mulți dintre ăștia care siluiesc în felul ăsta sălbatic limba română, de fapt, au un vocabular care nu trece de 500 de cuvinte. Absolut normal, de altfel, masă, casă, caca, pipi și gata, s-a cam terminat orizontul lingvistic. Și-atunci împopoțenează frenetic toate frazele cu englezisme, în speranța că nu se va observa că mai mult n-au de unde.

Partea nasoală e că, de cele mai multe ori, se vede.